oras vechi – Versuri.pro

Mircea Ivănescu - Mopete Zăvorându-Se

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fechner a făcut mai demult o analiză statistică a formei, însă Mopete spune că nu așa se poate face urcușul laborios către acea stea de singurătate în care el, oricum, se va opri, căci nu mai există de la un punct urmare, (dar asta se-nvață în timp, și cu spaimă se acceptă), Mopete știe că el cu amare sentimentalisme urcă spre zăpezile în moina
topite pe străzile în trepte în orașul vechi, sub munte, Mopete își simte în urechi chemări constituite în formule abia
încercând, către el, ispitirea în zăpezi și în ganguri.
Însă Mopete nu mai vrea nuanțe, – cu o rea
schimă a buzelor trage zăvoare peste lăuntrice praguri.

Mircea Ivănescu - Spre Amiază în Orașul Vechi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

S-a făcut frig — mergi pe stradă prin vânt,
într-o dimineață fără lumină — (de parcă
s-ar fi întors vremea când, bolnav, ieșeai rar din casă
și străzile îți erau străine, ca într-un oraș
prin care treci doar — nu este viața ta —
ai să te întorci dincolo, și străzile acestea au să-ți rămână
doar amintire —) mergi pe stradă, și-ți ții
mâinile în buzunare, pe lângă tine trec oameni
în haine de ploaie.
Și ținutul acesta al vântului peste
pietre este aici, și acum — (amintirile nu înseamnă, într-o dimineață ca asta, nici măcar trecerea unei umbre prin geamurile care să răsfrângă alunecările, și oprirea nehotărâtă, și gestul, moale, trecând prin apele sticlei — amintirile nu mai există aici, și acum).
Și urmarea gândurilor
risipindu-se, fără să mai vrei s-o mai duci mai departe — și vânt —
Doamne, ce vânt —

Mircea Ivănescu - Se Duce Ea Adică la Sighișoara și Verișoara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Așadar, indiferența ei e o privire rotundă, un lac cum le făcea
acela, și spunea că dacă pământul ar putea privi cu apele iezerelor stelele ar fi mai aproape – și pe fața lui nemișcată și limpede (întocmai ca pentru o plimbare romantică sub cerul senin –
dar unul din ei, chiar dacă o privește în ochi pe ființa care, în fața lui, îl
nu-și răsfrânge mai aproape stelele, în ochii ei, este indiferent), și pe lacul acesta alunecă fără să fie vâslite bărci, gânduri, și într-adevăr fără să lase răsfrângeri – este un iezer
emișcător, noi îl privim de pe mal – și construim pe el o întreagă metafizică – e ca și cum am spune că încercăm să prefacem
poza aceasta a indiferenței ei – și acvatice – într-o după amiază de piatră, într-o lume a unei vacanțe – și ca de la marginea cu grilaj
a pieței mărunte, de lângă biserica veche, am privi peste orașul de jos, și am vedea străzi înguste acoperișurile uriașe, într-adevăr
zaharate, și verzile investiri prin ganguri – (și ceasurile largi, cu baiang), și e totul doar o imagine în carte – și fără putere – în
realitate noi stăm
și privim poza (nu citim cartea) – în care se povestește
că de data asta sanseverina își răsfrânge în apele
Iacului chipul
și nu-și găsește răsfrângerea.

Mircea Ivănescu - Dimineața În Orașul Vechi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O dimineață moartă, sunetele înăbușite
În covorul gros, printre mese pustii – și lumina scăzută,
În afară cenușie – dar n-a început încă ploaia –
(Să cobori din camera de hotel, undeva, lângă gară,
Și să te plimbi, într-o dimineață ca asta, pe străzi
Pe unde n-ai mai umblat niciodată – și lumina cenușie,
De ploaie care n-a început încă – și să se facă totul astfel
O amintire -)
O dimineață moartă, de fapt,
Și amintirea e alta – a unei nopți, așezat
La masa din colț, lângă scară – (și atunci
Luminile foarte scăzute – însă flacăra orbitoare
Dinlăuntru – ca și cum atunci de-abia ai fi înțeles.
Și apoi, drumul pe niște străzi neguroase, foarte încet
luminate – pe unde, mult mai târziu, ai văzut-o trecând
La brațul cuiva, și întorcându-și capul pe umărul lui –
Dar asta a fost mai târziu -)
Atunci numai drumul,
Și în curtea îngustă, cu un singur pom, ca o stampă,
Plânsul zvâcnind – și spaima că nu este nimic
Adevărat.
Și-ți aduci aminte acum, în aceeași încăpere pustie,
De asta – aici e jumătatea de înțeles
A clipei cu flacăra de atunci.
Și înțelesul astfel întregit
E doar al luminii moarte de acum – cu oameni tăcuți,
Pe o stradă unde ploaia nu a început, nu a început, nu a început.

Heinrich Heine - Ce Turnuri Vechi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ce turnuri vechi, orașul
Îmi pare-n asfințit
Un șters tablou în zare
Cu neguri zugrăvit.
În vântul umed, crețuri
De valuri mici răsar.
Luntrașul mână luntrea
C-un ritm domol și rar.
Iar soarele privește
Din pragul zării mut
Și îmi arată locul
În care te-am pierdut.

Georg Trakl - Frumosul Oraș

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Piețe-n soare, vechi, și-n liniști.
Blânde-n aur, maici pe gânduri
Trec ca-n vis, albastre-n rânduri,
Sub zăduf de fagi și-n liniști.
Din, sclipind în brun, biserici
Moartea chipuri pure-arată,
Steme de mari prinți, odată.
Ard coroane în biserici.
Cai se-apleacă la fântână.
Flori în pomi apar din gheară.
Calmi băieți se joacă-n seară,
Plini de vise, la fântână.
Fete stau privind din poartă
Cu sfieli pestrița viață.
Buzele le sunt de gheață,
Și așteaptă-ntruna-n poartă.
Clopote, vibrând, răsună.
Străji și ritm de marș. Exultă
Sus pe scări străini ce-ascultă.
Orgă în azur răsună.
Clare instrumente cântă.
În grădini, printre grilaje,
Râs de doamne cerne vrajă.
Mame tinere lin cântă.
În miros curg la ferestre
Liliac, catran, tămâie.
Pleoape-n somn căzând, mângâie
Argintiu flori la ferestre.

Ion Caraion - Oxidare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Orașele de la marginea pământului, vechi
n-au blocuri, nici oameni pe asfalt
sub Dumnezeu cenușiu și în înalt
munții se plimbă cu copacii-n urechi.
Orașele de la marginea pământului, rar
înmoaie în iarbă cu fum
atâta tinerețe avum –
rodul, cu smârcul, se-alese: amar.
Ploile-n haltă băloase, și-n stradă
ling pălăriile. Orașele reci
au intrat pe ferestre în biblioteci
și până la ziuă au ars într-o ladă.

Lucian Blaga - Oraș Vechi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Noapte. Urnirea orelor
se-mplinește fără îndemn.
Taci – arătătoare se-opresc
suspinând pe ultimul semn.
Sub porți ființele somnului
intră – câini roșii și griji.
Pe uliți subțire și-naltă
ploaia umblă pe cataligi.
Vânt vechi și lung între ziduri
mai scutură luturi și fier.
Mari semeni de altădată
o clipă s-arată și pier.
Turn negru stă în picioare
și-și numără anii învins.
Taci, că sfântul de piatră
aureola în noapte și-a stins.

Anna Ahmatova - O Viață Simplă, Străvezie, cu Lumină…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O viață simplă, străvezie, cu lumină
Voioasă și senină, cic-ar fi..
Acolo-ndrăgostiții, la sfârșit de zi,
Palavragesc la gard și doar câte-o albină
Le-ascultă gânguritul de copii.
Iar noi trăim solemn, cu gravitate,
Ne întâlnim precum am săvârși un rit,
Și-oricare vorbă, când i se abate,
Ne-o curmă iute vântul cel smintit.
Dar n-am schimba pentru nimic în lume
Orașul vechi, de slavă și căderi,
Cu albe nopți și ape fără spume,
Grădinile cu umbră și tăceri,
Și-al Muzei glas, aproape, când îl ceri.