odiseea – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Odiseea Cartea Douăzeci și Trei - 178

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O dreaptă răzbunare a săvârșit,
Oțelul spadei, fapta cuvenită.
Săgețile și lancea ascuțită
Vărsat-au sângele nelegiuit.
Necontenit luptând cu piedici grele,
Ulise la nevastă-a revenit,
În ciuda unui zeu care-a stârnit
Furtuni potrivnice și vânturi rele.
Regina credincioasă se odihnește
La pieptul regelui. Dar unde-i oare
Bărbatul ce de-atâta timp pe mare
Ducând un trai de câine rătăcește?
El vrăjmășia soartei o-nfrunta
Zicând că Nimeni numele-i era.

Jorge Luis Borges - Odiseea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O dreaptă răzbunare a săvârșit
Oțelul spadei, fapta cuvenită.
Săgețile și lancea ascuțită
Vărsat-au sângele nelegiuit.
Necontenit luptând cu piedici grele,
Ulise la nevastă-a revenit,
În ciuda unui zeu care-a stârnit
Furtuni potrivnice și vânturi rele.
Regina credincioasă se odihnește
La pieptul regelui. Dar unde-i oare
Bărbatul ce de-atâta timp pe mare
Ducând un trai de câine rătăcește?
El vrăjmășia soartei o-nfrunta
Zicând că Nimeni numele-i era.

Homer - Odiseea/Cartea I (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iar eu voi coborî-ntr-această vreme
În Itaca, s-aprind pe Telemac
Și-n inimă să-i pui curaj să cheme
La sfat pe-ahei; și-apoi pe cei ce-i fac
Atâta jaf și fără de-a se teme,
Tăindu-i boi și oi și ce-au pe plac,
Pe prinți de-acum de scurt să mi-i apuce!
Și-n Pilos și-n Micene mi-l voi duce
Să afle vești ce face-al său părinte
Și-un nume bun să-și facă pe pământ.”
Așa vorbi, și mândre-ncălțăminte
Și-a pus sub tălpi, acelea cari îi sunt
Aripi ce-o duc pe-uscat și ape sfinte
Ca dulcea boare-a molcomului vânt.
Luă apoi și lancea ei cumplită,
Cea-n vârful ei cu-aramă ghintuită
Și care-așterne-n galbănă țărână
Al multora bărbați cumplit șirag
Când intră-n taberi furioasa zână.
Și-așa deci din Olimp porni cu drag
Și-n Itaca sosind, cu lancea-n mână,
S-opri la casa lui Ulis, la prag.
Și-a stat aici, schimbată-n chip cu totul,
Părând la față Mentes Tafiotul.
Văzu prin curte pețitori, pe-afară,
La zarul lor, pe prispă sub păreți,
Pe piei de boi ce înșiși îi tăiară.
Și-argați de-a valma ce-alergând semeți
Ori vin scoteau cu vadra din cămară,
Ori mesele spălau cu mari bureți
Și-n rând le potriveau lipite-aproape,
Punând fripturi pe-ntinsele prosoape.
Pe Mentes îl văzu deci mai-nainte
De toți, frumosul Telemac, ce stând
Aci-ntre pețitori, mâhnit în minte
De răul lor, avea vedenie-n gând:
Să iasă-așa deodată-al său părinte,
De-oriunde-ar fi, să-mprăștie-nspăimântând
Pe-acești mișei, și-n marea sa putere
Stăpân fiind pe-un tron, stăpân pe-avere!
Acestea le gândea acum, când dete
Cu ochii de zeiță, și mâhnit
Că stă și-așteaptă-n prag pe sub părete
Atâta timp străinul, s-a grăbit
Și lancea i-o luă, și-n față-i stete
Și-i zise-așa, și-n casă l-a poftit:
„Să stai acum și să mănânci, străine,
Și-apoi să-mi spui: ce griji te-aduc la mine? ”
Vorbind așa, plecă. Și-urma străinul.
Și-n mândra sal-a casei ajungând,
Îi duse lancea s-o așeze-n scrinul
Frumos lucrat, și-o puse-acolo-n rând
Cu alte lănci pe cari de slavă plinul
Părinte-al său le-avea pe vremea când
Era-ntre vii, și-aici la el acasă.
L-a dus apoi pe-un scaun lângă masă,
Pe care-ntâi frumos a-ntins covorul
Și și sub stâlpi îi puse-un scăunel.
Și-a tras apoi un scaun și feciorul
Aproape de străin, și sta cu el
Aci-ntr-un colț, departe de soborul
Acelor prinți, ca nu cumva-ntr-un fel
Să-l supere pe oaspe-ori larma gurii,
Sau chiar s-audă de la ei injurii.
În cană de-aur apă-aduse-o fată
Și-n alb lighean ea le-a turnat de sus,
Iar masa lor le-o așternu curată
Cinstita gazdă, care pâine-a pus
Și câte-avea-n cămara ei bogată.
Fripturi pe disc un crainic le-a adus
Și cupe de-aur; și le da îmboldul,
Mereu venind să toarne vin, eroldul.
În urm-apoi și pețitorii-ntrară
Și-n rând ședeau pe bănci la locul lor.
Pe mini erolzii apă le turnară,
Iar slugi umpleau ulcior după ulcior
Și fiecărui plină cupă-i dară.
Deci multe roabe-ngrămădeau cu zor
Pe masă pâine-n multe coșulețe,
Și-așa mâncau cu chef ca la ospețe.
Iar după ce-au mâncat, spori nebună
Plăcerea-n ei cu-al relei pofte foc
Și toți strigau, spre-a-și face voie bună,
Să-nceap-acum cu cântece și joc,
Căci astea pun ospețelor cunună.
Deci duse-o slugă lira de la loc
Lui Femiu-n mâni, vestitul în cântare
(Ci bietu-aici cânta de silă mare).
Deci Femiu-n coarde-al lirei glas cătându-l,
Trăgea spre lir-auzul orișicui.
Dar capu-ncet spre-Atene-atunci plecându-l,
Spre-a n-auzi și alții vorba lui,
Își spuse Telemac zeiței gândul:
„Să nu te superi, oaspe-al meu, că-ți spui.
Acești ce-i vezi, cu pofte-așa-ndrăznețe,
N-au alte griji decât de joc și-ospețe!
Ei, da! Căci bunul unui mort îl pradă!
E putred poate-acum de vânt și ploi,
Ori oasele-i le-mpinge-acum grămadă
Al mării val și-ncolo și-napoi!
Dar dac-ar fi el viu, aici, să-l vadă,
O, cum s-ar mai ruga ăști tineri moi
Să fie mai ușori în tălpi grăbite
Decât bogați în scutece-aurite!
Dar scris i-a fost așa de-amar să moară.
Și-acum de el nici o nădejde nu-i,
Deși câte-un străin ce mai coboară
Ne-ndrugă câte vești de-ntorsul lui.
Ce-i mort e mort, nu vine-a doua oară!
Dar haide-acum, iubite-al meu, să-mi spui
Ce om ești tu? Din care neam anume
Și-al tău oraș cam unde e prin lume?
Și cum te-aduseră vîslași pe tine
Aci-n ostrov? Și ce spuneau că sunt?
Că n-ai venit pe jos la noi, vezi bine!
Și spune drept, te rog, și-acest cuvânt:
Ești nou de tot în Itaca, străine?
Ori oaspe vechi, cum e cu crezământ,
Că-n casa tatei mulți străini intrară,
Căci și el se-nvârtea la mulți pe-afară. ”
Răspunse-atunci a Zării mândră fată:
„Eu, deci, voi spune-adevărat, și tot.
Eu Mentes sunt, iar Anhial mi-e tată,
Și-al meu popor e neamul tafiot.
Sosesc de-abia pe marea-ntunecată
Cu mulți ai mei fărtați; și-așa socot,
Să merg de-aici la neamuri de-altă mamă
Și fier să schimb la Temesa pe-aramă,
Iar nava mea e-n locuri liniștite,
La Ritru-n port sub pădurosul Nei.
Și-așa mă laud că ne-om fi, iubite,
Amici prin tați, și-așa de buni ca ei.
Căci dânșii-avură case-mprietinite.
Cinstitul tău bunic. Laert, de vrei,
Te poate-ncredința de-acestea toate.
Dar ce-i cu el acum? Aud, nepoate,
Că-și duce viața câtă-i e rămasă
Cu-o singură bătrână roab-acum,
Ce-i pune pâine și-un ulcior pe masă,
Când el din vie — Domnu-l știe cum! —
Trudit se-ntoarce pe-noptate-acasă.
Dar eu venii, fiindc-auzii pe drum
Că tată-tău s-a-ntors! S-a-ntors, iubitul!
Dar văd că zeii-i zăbăvesc sositul.
Căci nu e mort! Nu-i mort, ci oareunde
E viu în mare-n vrun ostrov pustiu;
E prins de-un neam sălbatec ce-l ascunde
Și-l țin tîlharii-acolo, dar e viu!
Și-atât cât zeii-mi deter-a pătrunde,
Vegheat îți spui, și zic și eu ce știu,
Cât poate ști cu mintea muritorul,
Căci nu-s proroc și nu pricep nici zborul:
Nu mult de-acum, nu mult o să-ntârzie,
De țara lui, nu mult, așa zic eu;
Chiar lanțuri tari de fier de-ar fi să-l ție,
Scorni-va chip să scape Odiseu,
Căci nu-l întrece-alt om în viclenie!

Homer - Odiseea / Cartea VI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nausica.
Pe când deci Odiseu subt uriașul
Morman de foi dormea acum trudit,
Atene-n ăst răstimp mergea-n orașul
Vestiților feaci ce au locuit
Hiperia mai de mult și-aveau locașul
Aproape de ciclopi, popor cumplit,
Ce-i tot năpăstuia cu pustiire,
Fiind și neam mai mult și rău din fine.
De-aceea Navsitou îi și mutase
Departe de-acești răi; și-acum ei sunt
În Scheria-n care-oraș le ridicase
Și templu le-a făcut, le-a dat pământ
Și largi și mândre le-a clădit și case.
Dar el acum de mult era-n mormânt,
Că-i dete moartea către Hades zborul
Deci bunul Alcinou domnea poporul.
Atene dar, ce-a pururi ajutat-a
Pe-Ulise-n toate, vrând să-i fie pus
Și-aici la cale-ntorsul său, plecat-a
Spre casa ăstui rege, și s-a dus
În mândru-mpodobit iatac la fata
Cea-n chip asemeni zeilor de sus
Și-n toate deopotrivă lor, la fiica
Acestui vrednic Alcinou, Navsica.
Iar ea dormea; și-alături adunnite,
La mândrul prag al camerei acei
Cu foarte mândre uși împodobite
Și-nchise-acum, dumnezeiești femei
Frumoase-n chip ca mândrele Harite
Erau de-a dreapta și de-a stângă ei.
Deci lin Atene-asemeni cu suflatul
Ce-l sufl-o boare-aluneca spre patul
Domniței ce dormea, și-asemănată
Era-ntrutot la umblet și la glas
Cu cea mai drag-a ei la joc surată
Și cea de vârsta ei, cu-a lui Dimas,
A marelui pilot frumoasă fată.
Plecată peste-obraji deci i-a rămas
Zeița cea cu zborul cucuvăii
Și-așa-i vorbi prin liniștea odăii:
„Navsică, tu, ce fără de nepăsare
Născutu-mi-te-a maica! Nu socoti
Că rufele-n cămări îți stau murdare!
Ca mâine te măriți, și ai să scoți
Să-mbraci ce ai mai bun; iar soacra mare
Așteaptă dar, și-așteaptă daruri toți,
Căci darurile-ți duc prin lume vestea;
Și bucuri mult și pe părinți cu-acestea!
Deci mâine-n zori ia-ți rufele și du-te!
Dar haid’, că viu și eu la râu, să ai
Mai multe mâini ca să sfârșim mai iute.
Căci fată-n păr de-acum tu n-o să stai
Mult timp, căci vezi că mulți și pe-ntrecute
Încep să mi te ceară fii de crai
Din neamul ăsta de feaci, Navsică,
Din care-ți este și-al tău neam adică.
Deci mâine-n zori tu tatălui tău cere
Catâri și car, să ducem ce-i de dus,
Cămăși și ii și pepluri și lăicere.
E și mai bine-n car, precum ți-am spus,
Că-i mult de mers pe jos, și n-ai putere! ”
A zis Atene și-a zburat în sus,
Pe-un munte unde-și au locaș tot timpul
Cei fără de moarte-n veci, și-i zic Olimpul,
Pe care-n veci nu-l udă ploi, nu-l bate
Nici vânt clătinitor, și nici nu cern
Zăpezi pe el, ci-a pururi nemișcate
Lucori de soare culmile-i aștern
Sub cer senin în zări netulburate,
Și-aici au zeii-al lor petrec etern.
Deci, după ce-a păvățuit domnița,
Pe-Olimp acolo sus s-a dus zeița.
Iar zorile-au sosit, și deșteptată
Sărind Navsica se-mbrăcă-n curând,
Și mult era de visul ei mirată.
Porni deci prin iatacuri căutând
Pe dragă mama ei, pe scumpu-i tată,
Să-și spuie-avutul vis. Și-află torcând
Pe mama-sa la vatră alba lână,
Și multe roabe-n jur cu fusu-n mână.
Pe rege însă-l întâlni la scară,
Pe când ieșea să meargă-n sfatul cel
De obște-al lor, căci prinții-azi îi chemară.
Deci zise-așa, lipindu-se de el:
„Tăicuță drag, stau rufele-n cămară
Murdare-acum, și albe n-am de fel,
Și-aș vrea să merg la râu, dacă se poate
Să-mi dai un car mai larg să-ncapă toate.
Căci, uite, tată drag, ți se cuvine
Când stai la sfat cu cei bătrâni ai tăi,
Curat să fie tot ce e pe tine.
Și-ai cinci feciori în casă, trei flăcăi
Și doi sunt cu neveste, dar, vezi bine,
Când merg la horă, fiecărui dă-i
Cămăși, Navsico, albe și curate;
Căci toate-acestea-n grijă-mi sunt lăsate! ”
Atât i-a zis. Dar n-a-ndrăznit să spuie
De nunta ei vreo vorbă-n fața lui.
Dar el simți ce gând în minte-ncuie
Și-i zise-așa: „Pe toate câte spui
Avea-le-vei! Argații deci să-ți puie
Catâri la carul larg și-n el să pui
Vestmintele și tot ce-i de spălare. ”
A zis și-a dat porunci în gura mare.
Porni s-aducă deci catâri o slugă,
Și-alți inși să scoat-un car, și-n hamul lor
Grăbiți vedeai la car cum îi înjugă.
Iar fetele-alergând cărau cu zor
Vestminte-acum, cu brațul plin, și-n fugă
Umpleau cu ele caru-ncăpător.
Iar mama-sa-ntr-un coș, făcut anume,
Merinde-a pus, și pâine și legume,
Și vin în burdujel, cât să le-ajungă,
Le-a pus și untdelemn de cel mai blând
În ol de aur scump, ca să se ungă.
Deci frâu ea-n mâini, și bici acum luând,
Lovi-n catâri, iar ei pe calea lungă
Porniră-ntinși și troncăneau fugind,
Cu fata cea frumoasă ca o floare,
Și multe alte fete-ajutătoare.
Sosite deci la mândrul râu, la locul
Săpat anume de spălau femei
În gropi cu apa ce-o adună scocul
De-ajuns să speli oricâte rufe vrei,
Opriră carul și-și făcură focul.
Catârii iuți i-au scos din ham, iar el
S-au dus pe lângă râu să pască-n pace
Și troscot gras și spinul ce le place.
Cu brațul deci își descărcară iute
Tot caru-n gropi, și foarte cu-ntr-adins
Călcau pe rufe-n apă, pe-ntrecute.
Iar când negroarea toată s-a desprins
Din hainele curat acum lăute,
Pe caldul mal al mării le-au întins,
Acolo unde valuri vin să spele
Frumosul prund cu lucii pietricele.
Iar până să se zvânte ce spălară,
Făcur-o baie-n râu; și-n urmă, moi
De trudă, s-au întins pe mal și stară.
Iar după ce-n umbriș subt bolți de foi
Prânziră ce-au adus, își dezlegară
Broboadele și-au început apoi
Un joc cu mingea ce-o băteau cu bățul.
Și chiar Navsica, ea le-a dat învățul.
Precum Diana, meștera săgeții,
Pe nalt Taiget și Erimanții suri
Vânează cerbii sprinteni și mistreții
Și-n horă-ntrând cu zâne din păduri,
Cu dulci copile-a Tatălui vieții,
Fac vesel codru-ntreg de-atâția nuri,
Că-s mândre-n totul toate-așa-n de-olaltă,
Dar ea-i cu mult mai mândră și mai-naltă,
Așa era Navsica-ntre surate,
Cu naltul trup al ei. Dar când de drum
Gătite-acum erau, și-mpăturate
Vestmintele, și-aduși catârii-acum,
Din nou scornit-a lucruri minunate
Atene, pentr-Ulis, și-anume cum
Să-l scoale, spre-a-l vedea, și s-aibă mila
Să-l ducă și-n oraș cu ea copila.
Navsica vru să dea-ntr-o servitoare
Cu mingea, deci. Dar mingea-n rău-i zbor
Pierzându-și ținta, merse-ntr-o viitoare,
Iar fetele-au țipat atunci în cor.
Trezit Ulis de voci răsunătoare,
Striga, gândind speriat de glasul lor:
„Vai mie, vai, că nu mi-e plin paharul,
La ce popor din nou mă-mpinse-amarul!
Tâlhari or fi, și răi, străini de bine?
Ori cred în zei și-s oameni primitori?
Dar glas ca de femei aud că vine,
Părând de zâne ce cântând în hori
Petrec prin munți cu creștete senine
Și-n văi cu ape și pe lunci cu flori!
Țin oameni ce vorbesc pe-aicea locul?
Dar haid’ să-mi văd cu ochii nenorocul! ”
Așa vorbi cu gemetul durerii
Și-n crâng intrând și-a rupt un ram cu foi.
S-acopere ce-ascunde-un om vederii.
Și ca și-un leu din munți porni apoi,
Când el scoboară pe-amurgitul serii,
Zbârlit de rece vânt și ud de ploi,
Și-aleargă bizuit pe-a labei ghiară
Și-i ard prin noapte roșii ochi de fiară,
Iar când lipsesc prin vale cerbii-ori boii,
Cumplita foame-a pântecului gol
Îl mână chiar și pentr-un miel al oii
S-atace-oricât de-nalt clădit ocol,
Așa și Odiseu, un rob nevoii,
Silit a fost să iasă-aci-ntr-un stol
De fete, gol, și-un chip al înspăimării,
Murdar fiind de multul zoi al mării.
Văzându-l deci fugir-atunci speriete
În multe lături fetele, țipând,
Dar una singură. Navsica, stete,
Căci ei Atene i-a fost stins din gând
Al spaimei fulger și-ndrăzneală-i dete,
El sta acum, prin minte frământând:
Ori albii ei genunchi să-i împresoare
Cu repezi mâini și vorbe rugătoare,
Ori stând s-o roage-așa de-aici, că poate
I-ar da vreo haină fie cât de rea,
Și-un drum spuindu-i către-oraș l-ar scoate.
Grăind astfel, s-a hotărât să stea,
C-așa i se păru mai drept din toate,
Ca nu cumva-n genunchi de i-ar cădea,
Să-i facă fetei spaime-ori chiar mânie.
Vorbi deci vorbe pline de-omenie:
„Vai, rogu-te-n genunchi! Ești om ce moare,
Ori ești de-acei ce-n veci au fost ce sunt?
De ești din cer, tu-mi pari nemuritoare,
Ca Artemis a tatălui cel sfânt,
Și-n chip și-n stat și-n trupul tău de floare!
Iar dacă ești un om de pe pământ,
Ferice mamă ai, ferice tată!
Ferice lor de-atare-odor de fată!
Ferice frații tăi de-asemeni soră,
Căci inima le crește când privesc
Cu pași mlădii cum se-ncovoaie-n horă
Vilăstarul tău de trup dumnezeiesc!
Dar mai presus de toți, când fi-vei noră,
De trei și patru ori îl fericesc
Pe-acel ce mâna-n mâini o să ți-o puie
Și-n casa nunții tale-o să te suie!
Căci nici n-am mai văzut ca tine-o fată
Frumoas-atâta și nici trup astfel,
Deplin să fie-atâta-n tot ce-arată!.
Uimit mi-e sufletul privind la el!
Ce-i drept, la Delos am văzut odată
Un zvelt finic, de-abia un copăcel,
Aproape, lângă altarul lui Apolo
(C-am fost cândva, urmat de mulți, și-acolo.
Să-ntreb de-un drum ce-mi fu apoi pierire!)
Și multă vreme-am stat și l-am privit
Cu mintea-n loc și sufletul-n uimire,
Căci trunchi în lume nu s-a mai ivit
Cu-atât belșug de frumuseți din fire;
Așa, de frumusețea ta uimit,
Eu stau acum, și-evlavie mă-nvinge
Și nu-ndrăznesc genunchii-a ți-i atinge!
Dar eu sunt trist și rabd dureri nespuse!
Și ieri de-abia, a douăzecea zi,
Scăpai de furia mării, căci își puse
Poseidon gândul! Dar acum urzi
Alt gând, că iată el pe-aici m-aduse
Să mor pe-aici! Că nu mă va păzi
De moarte-acel ce însuși mi-a dorit-o!
Ci-ndură-te, te rog, neprihănito,
Că gol și slab de-o foame-ndelungată
Pe tine-ntâi în lume te-ntâlnesc,
Și nu cunosc pe nimeni, dulce fată,
Din cei ce-acest ostrov îl locuiesc!
Orașul deci, te rog de mi-l arată
Și-un petec dă-mi să pot să mă-nvălesc,
Vro cergă-n care tu-nfășori vestminte.
Iar zeii deie-ți tot ce-ți este-aminte!
Bărbat frumos și bun și-unire bună,
Căci nu-i plăcut nimic pe-acest pământ
Decât să vezi iubirea ce-mpreună
Pe doi ce se-nțeleg dintr-un cuvânt.
Duc casă fericiți și tot adună
Și spini în ochi dușmanilor le sunt,
Dar celor dragi ai lor le sunt lumină,
Și casa lor de soare-i vecinic plină! ”
A zis, și i-a răspuns vorbind cuvinte
Fecioara cea cu-obrajii ca de crin:
„Nu-mi pari a fi, cum văd, nici necuminte,
Nici rău cu firea, omule străin!
Dar Zevs ne dă-n măsura vrerii sfinte
Ce vrea din cer, și rîset și suspin.
Și-amară poate-ți dete-o parte ție,
Dar oricum e, s-o rabzi cu bărbăție!
Acum fiindc-o soarte-a ta dușmană
Te-aduse-n țară pe la noi, să n-ai
Nici grija de vestminte și de hrană
Și nici de-altce din cîte poți să dai
Străinului ce-ți cere de pomană.
Și nici nu-ți voi ascunde ce-ntrebai
De-orașul nostru, și-ți voi spune, dară,
Și cine-s cei ce țin această țară.
Acest oraș și-n jurul său pământul
Feacii-l țin. Iar domn li-e tatăl meu,
Căci lui îi dete cârma-n mâini Preasfântul,
Și-l cheamă Alcinou, și-a lui sunt eu. ”
A zis. și-apoi spre fete-a-ntors cuvântul:
„Voi, fetelor, de ce fugiți mereu,
Și numai că-i bărbat și că vă vede!
Dar stați acum! Că n-o fi doar c-ați crede
C-ar fi vrășmaș ce rău-n gând îl are!
Dar nici nu se va naște-așa cum nu-i
Născut și nici n-a fost, bărbatul care
Să vie ca dușman din țara lui
În țară la feaci! Ne dau mai mare
Răgaz seninii zei decât oricui,
Căci noi, cei dragi ai lor, noi mai anume
Trăim departe-n margine de lume,
Și n-au cu noi amestec muritorii
Dintr-alte părți. Dar zei pe-acesta-l scot
Pe-aici, lipsit ca toți rătăcitorii,
Și nu-l putem lăsa lipsit de tot;
Că-s și ei ai lui Zevs, și cerșetorii,
Și-i plac și-acei ce-atât le dau cât pot.
Deci hai, spălați în râu acum străinul,
Și-i duceți pâinea ce-a rămas, și vinul! ”
Așa le-a zis. Iar ele-au stat în pace.
Deci una pe-alta se-ndemna, și-au dus
Pe-Ulis subt salcia care umbră face,
În loc frumos, cum doamna lor le-a spus.
Manta i-au dat, și strai ca să se-mbrace,
Și-n mândrul ol de aur i-au adus
Tot untdelemnul ce-a rămas de ele;
Și-așa-l pofteau să intre să se spele.
Deci lor le zise el, primindu-și olul:
„Vă rog să stați deoparte-acum, că vreu
Să-mi spăl eu singur de pe trup nămolul,
Și vreu să mă și ung, căci trupul meu
De mult n-a mai fost uns. Dar mie, golul,
Așa cum sunt, să intru mi-ar fi greu
Cu voi de față-n râu, vedeți voi bine,
Că gol a sta-ntre fete mi-e rușine! ”
S-au dat deoparte-ale Navsicei fete
Și-au spus stăpinei tot. Ci-n râu apoi
Intrând Ulis și-a curățit din plete
Nămolul sterpei mări și-acel noroi
Ce mult îngrămădit îi sta pe spete.
Frumos spălându-și umerii-amândoi
S-a uns, și-apoi ieșind luă tunica
Și mândrul strai cel dat lui de Navsica.
Venind Atene-i dete-atunci alintul
De tânăr nalt, și foarte zvelt era;
Și creț, cum are floarea hiacintul,
Pe umeri păru-n plete-i rîura.
Deci cum cu aur fin tivește-argintul
Un meșter priceput ce-ar ști lucra
C-un dar ce-n mâini Hefaist și-Atene-i pune
Plăcute-mpodobiri ce-ți par minune,
Așa-i turnă lucoare-a frumuseții
Din creștet până-n tălpi acum și ea.
Deci el, voinic ca-n floarea tinereții,
Ieșind pe-al mării mal acum, ședea
Și-ntreg lucea ca faptul dimineții.
Navsica stând uimită-l tot privea,
Și fetelor, șoptind, un semn le dete
Și-a zis: „Ia stați și m-ascultați, voi fete!
Nu toți cei din Olimp privesc cu ură
Pe-acest străin de vânturi aruncat
În țară la feaci! Căci de statură
Puțin părea, și slab; și-acum schimbat,
C-un zeu e-n toate-asemeni la făptură!
Vai, da-mi-ar Zevs ca dânsul un bărbat,
Ori însuși el de-ar vrea pe-aici să steie!
Dar dați-i pâine-acum și vin să beie! ”
Așa le-a zis. Iar ele-au dus mâncare
Și vin în fața bietului străin.
Iar el mușca-mbucând bucată mare
Și ca și pe răpit sorbea din vin,
Căci vai, de mult el nu văzu mâncare!
Dar fata cea cu brațe ca de crin
Alt gând avu, căci și-ncepu s-adune
Vestminte-mpăturate și-a le pune
În mândrul car cu grijă rânduite,
Și repede-nhămat-a pe-amândoi
Catârii iuți cu groasele copite.
Și-urcată-n car așa-ndemna apoi
Pe-Ulis, dând rost cuvintelor vorbite:
„De vrei, străine, ca să vii cu noi,
Să vezi orașul nostru și pe tata,
Ridică-te și hai, că suntem gata!
În casa lui pe toți pe cîți s-adună
La el, fruntași ai țării, ai să-i vezi;
Deci fă cum zic, căci minte-n cap ai bună!
Cât timp vom fi pe câmp între livezi,
Venind pe jos cu fetele-mpreună,
Tu ține-te de car și să-mi urmezi,
Dar colo mai spre-oraș apoi, ascultă:
Sunt ziduri tari ce-nchid cetate multă
Și-un larg liman cu strâmt gâtlej ea are,
Și multe-a lungul lui corăbii zac
Pe drum și stând pe schele-i fiecare.
Și este-un templu al neamului feac,
Frumos în piață, și-i o piață mare,
De piatr-având podișul ei. Și-și fac
Vântrele-aici, și vîsle, și corăbii,
Și funii împletesc; căci ei de săbii,
De tolbe-ori de săgeți nu vor s-audă!
Catarguri, pânze și lopeți ei vor,
Acestea le doresc, și-a mării trudă
Și-n largul mării-al negrei nave zbor!
Dar oamenii sunt răi și-ți fac în ciudă
Și-aș vrea să mă feresc de-ocara lor,
Să nu ne scoată vrun ponos în lume,
Căci foarte repezi sunt de-a-ți scoate nume!
Și-mi poate zice-un om mai de nimica:
«Ce om străin și tras ca prin inel
Se ține-acum pe drum după Navsica?
Dar unde, Doamne, -o mai fi dat de el!
Pesemne vru să scape-acum de frica
Să nu rămâie fată-n păr, și-astfel
Și-a strâns un om din largul lumii toate,
Golan scăpat din spartă navă, poate!
Căci nu-s străini pe-aproape, ca să vie!
Rugat-a, poate, pe-unul dintre zei
Și-acesta scoborî din cer să-i fie
Bărbat de-acum pe-al dînsei plac? Ori ce-i?
Dar tot mai bine-a fost și cu-omenie
Că singură-și găsi ce-i place ei,
Căci mulți feaci o cer din multe locuri,
Dar n-are pentru ei decât batjocuri! »
Așa mi-ar zice el, și-aș fi-ntristată
S-aud și pentru tine-atari ocări!
Dar însămi eu aș dojăni pe-o fată,
S-o știu umblând cu-asemenea purtări,
Și până nu-i obștește cununată
Se ține de bărbați și pe cărări
Ce nu le știu și nu le vreau părinții.
Tu ia-mi cuvântul subt lăcata minții,
De vrei la tata să găsești mijlocul
De-ntors în țara ta cât mai de zor.
Stau sfinții-Atenei plopi, cam la mijlocul
Acestui drum spre-oraș, și-i un izvor
Ce curge de subt ei, și-i mare locul
Domnesc al tatei cât e-n fața lor,
Și-i via lui, iar drumul — cât să fie?
Când strigi de-acas’, auzi strigarea-n vie.
La plopi deci tu s-aștepți, pân-o să treacă
Un timp cât poate-ai socoti de noi
C-am fi-n oraș, și tot mai stăi oleacă!
Iar când vei crede c-am ajuns apoi
Și-acasă la palat, atunci tu pleacă
Pe drumul larg al carelor de boi.
Și-ntrând, întreabă unde e palatul
Ce-l are Alcinou prealuminatul.
Dar lesne-i să-l cunoști, și de-orișicine
Tu poți să-ntrebi, de-un prunc al orișicui;
Că-n tot orașul alt palat, vezi bine,
Așa de-nalt și-așa de mândru nu-i.
Iar când vei fi și-n curtea sa, străine,
Tu treci grăbit prin larga curte-a lui,
Treci repede prin gang, ia bine seama,
Și-n fund te du-n iatacul unde-i mama.
La vatră lângă foc ea, răzimată
De-un stâlp, întoarce sprintena-i îndrea
Cu lîna cea de purpură curată,
Și multe roabe torc pe lângă ea.
Un tron aici, la vatra luminată,
Întors spre sfântul foc, tu vei vedea,
Și tata-n tron, căruntul și seninul
Și-un zeu părînd, tăcut își soarbe vinul.
Deci treci pe lângă tată-meu și-l lasă;
Dar mamei la genunchi să-i cazi plângând,
Și-n pace-apoi vei fi trimis acasă,
Ori unde-o cas-a ta vei fi având.
De vezi că ei de plânsul tău îi pasă,
Vegheat poți să hrănești nădejdea-n gând
Că iar vedea-ți-vei pragul locuinții
Și dulcea țară-n care-ți dorm părinții. ”
A zis, și-apoi lovi, -ntinzând de frâie,
Catârii iuți cu biciul ei frumos;
Iar ei grăbiți, cu groasele călcâie
Fugeau în trap și troncăneau vîrtos.
Dar ea, cu grija ca să nu-i rămâie
Prea mult în urmă gloata de pe jos
Și-astfel s-o ia cu carul prea-nainte,
Pocnea cu biciul cum e mai cuminte.
Era pe-apus; și-ajunseră și stete
La plopi acum Ulis, rămas de car.
Și stând, el se ruga zeiței fete:
„Ascultă-mă, Atene, -acum măcar!
Căci, vai, când moartea peste mine dete,
Întreaga mea rugare fu-n zădar,
Pe când acel ce zguduie pământul,
Poseidon îmi gătea pe mări mormântul!
Oh, fă, te rog, să fiu primit cu milă
Și-n pace de feaci! ” Și i-a primit
Cuvântul Palas, a lui Zevs copilă.
Ci-n fața lui ea nu s-a mai ivit
Ca de-alte dăți, căci foarte-i fu cu silă
De unchiul său Poseidon cel cumplit,
Căci el ura pe-Ulis cu ură mare,
Cât timp fu biet pribeag pe-adânca mare.

Homer - Odiseea/Cartea I (4)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Zicând, zbură-n tăcere din odaie
Cum fără de sunet zboară-o cucuvaie.
Simți flăcăul răzvrătită firea
Și-n el puteri și inimă de leu;
Mai mult ca pân-acum și amintirea
Cu totul năpădi de Odiseu.
Și sta gândind și-l covârșea uimirea
Și-n suflet pricepu c-a fost un zeu.
Veni-ntre pețitori deci îndrăznețul
Flăcău acum, s-asculte cântărețul
Ce-n mijloc sta, cu mare glas cântându-l,
Acel al grecilor cumplit amar
Pe care-Atene li-l urzi cu gândul
Să-i piardă-n marea cea fără de hotar.
Ăst cântec deci îl auzi, din rândul
De sus al casei, fata lui Icar,
Și jos, pe scara plină de podoabe,
Veni grăbit cu două fete roabe.
Iar când, frumoasă, ea sosi-ntre strânșii
Fruntași aici, tăcut rămase stând
Pe pragul sălii largi, privind la dânșii;
Iar albul văl, din creștet râurând,
Cădea din două părți, umbrindu-i plânșii
Obraji frumoși, și-avea cu dânsa-n rând
De-o parte și-alta cele două fete,
Și-oftând, din prag, ea semn lui Femiu dete
„Tu, Femie, știi cântări atât de multe
De oameni și de zei din cerul sfânt,
Cântări din inimi și din suflet smulte;
De-acestea cântă, căci atâtea sunt,
Iar ei, tăcuți, bând vinul să te-asculte!
De ce nu lași tu jalnicul tău cânt,
Căci vai, pe mine, dintre toate-n lume
M-ajunse-amarul cel mai fără de nume!
Că plâng pe-un om, și inima mea scade
Jălind pe-acel ce nume-avu vestit
Prin tot pământul țărilor helade! ”
Răspunse Te’emac atunci uimit:
„Eu, mamă dragă, nu știu de se cade
Să cerți ori nu pe-un cântăreț dorit
De noi, și pe cuvântul că ne cântă
Ce-adânc în piept i-a pus o vrere sfântă.
Dar nu-i de vină el ce cântec scoate
Din inimă, căci asta-i darul lui!
De vină mai întâi e Joe, poate,
Că-i dete-asemeni dar, cum dă oricui
Un dar pe care-l vrea, că-i domn a toate!
Deci nu te supăra de cânt, căci nu-i
Cu drept să-nvinuiești ce vreau și zeii!
El cânt-amarul ce-l răbdar-aheii,
Căci lumii doară de-acel cânt îi pasă
Ce-i nou și e frumos, și-l vrea mereu.
Deci orişicât amar și griji te-apasă,
Tu trebuie să-l rabzi, când toți îl vreu.
Căci nu-și pierdu întoarcerea acasă
Și dulcea viață singur Odiseu,
Ci mulți au fost care-au pierit eroii,
Făcând războiul plin de plâns al Troii.
Deci du-te tu-n odăi și-ți îngrijește
De casa ta, de furcă și război;
Ce-asculți tu ce-ntre tineri se vorbește?
Aici vom face numai ce vrem noi,
Și-anume eu, că eu sunt domn, firește! ”
Așa i-a zis, iar ea s-a dus apoi,
Căci bine-l pricepu și-a fost uimită
De ce-nțeleaptă vorbă-i fu vorbită.
Iar când ajunse sus, pe plâns se puse,
Jălind pe cel jălit de-atâtea ori,
Și-a plâns așa pină ce-Atene-aduse
Un dulce somn pe ochii plângători.
Ci-n sală jos scoteau acum nespuse
Cuvinte-acei obraznici pețitori,
Dorindu-și toți cu ea să-mpartă patul;
Și-urla de cântec și de guri palatul.
Și-așa-ncepu-ntr-atâtea vorbe grele
Mâhnitul Telemac cuvântul său:
„Voi, tineri pețitori ai mamei mele,
Cei foarte-obraznici și vorbind de rău!
Lăsați acum aceste vorbe rele
Cari nu se cad vorbite de-un flăcău
Și stați de-ospăț și s-ascultăm ce cântă
Pe-acest cui zeii-i dar-o gură sfântă,
Iar mâine-apoi voi aduna la sfatul
Obștesc pe-ahei și verde-o să vă fac
Să știți că cer să-mi părăsiți palatul!
Iar dacă vouă-ospețele vă plac,
Cinstiți-vă pe rând cu ospătatul
La voi prin case, nu lăsând sărac
Pe-un biet de om! Iar dac-așa vi-e placul,
Să stați de-a unui singur om, săracul,
Avere cât a mai rămas, de care
Vă bateți joc acum ca niște hoți,
Atunci eu voi striga cu strigăt mare
La zeii cei de veci să-mi fie soți,
Și Zevs va face-amară răzbunare,
În casă să-mi pieriți câinește toți! ”
A zis. Iar ei uimiți mușcau în buză
De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.
Vorbind deci Antinou a lui Evpite,
Răspunse-așa: „Eu văd că mi te fac
Seninii zei s-arunci acu-ndrăznite
Cuvintele-ntre noi, o Telemac!
Dar nu dea Dumnezeu din cer, iubite,
Să iai domnia, cum ți-ar fi pe plac!
Deși e dreptul tău, cum se-nțelege,
Dar dare-ar Zevs să nu ne-ajungi tu rege! ”
Răspunde Telemac: „Dar, Antinoe,
De ce te superi pentru vorba mea?
Să iau domnia, nu ți-ar fi pe voie,
O cred, dar crezi că eu poate n-aș vrea?
Ba vreau domnia, dacă vrea și Joe.
Ori domn a fi e, poate, faptă rea?
Dar nu e rea. Căci lui și vaza-i crește,
Și-averea lui și casa lui sporește.
Dar nu de rege-i vorba, căci în țară
Sunt prinți destui ai neamului aheu;
S-o ia vrun prinț dintr-ăștia, așadară,
De-i mort, firește, regele-Odiseu!
Vorbesc de casa mea, nu ce-i pe-afară,
Și-n casa mea sunt rege singur eu!
Ulis cel mort e-n fiu Ulise viul;
Ce-a fost al lui, al meu e, că-i sunt fiul! ”
Răspunse Evrimah atunci, băiatul
Bătrânului Polib: „E drept ce-ai spus,
Căci cine ne-o fi domn, e taină-n sfatul
Cel sfânt de veci al zeilor de sus!
Și-averea ta-i a ta. Și-al tău palatul.
Să nu dea Dumnezeu să-l văd adus
În Itaca pe-un om ce-ar vrea să-ți prade
Averea ta-ntr-un fel cum nu se cade.
Dar de-alta-mi pasă să te-ntreb, voinice!
De-acel străin. Ce-avea, ca să-l primești?
În care parte-a lumii noastre zice
Că-i este-orașul? Îți aduse vești
De tatăl tău, că-ndat-o să ne pice?
Ori alte trebi avea, să-l sprijinești?
Ce om ciudat e el, oricine este!
Precum veni s-a dus fără de veste,
Fățiș nevrând să aibă vro-ntâlnire
Cu noi. Dar după chip, nu-i om de rând! ”
Răspunse Telemac: „A lui sosire
S-a stins de mult! Și mi-a pierit din gând
Să umblu doar aș mai avea vro știre.
Pe nimeni nu mai cred de-acum nicicând,
Și nici nu vreau să iau vrodată sama
Ce spun prorocii, câți îi cheamă mama!
Străinu-acesta Mentes se numește,
Al lui Anhial, din viță de eroi,
Și-n mândru-ostrov în Tafos stăpînește;
Un oaspe-al tatei și-un amic cu noi. ”
Așa vorbi, ci-n gând știa, firește,
C-a fost un zeu din cer. Iar prinții-apoi
Se-ntoarseră la joc și glas de liră
Și pîn-adînc în noapte chefuiră.
Când neagra noapte-apoi sosi grăbită,
S-au dus pe-acasă toți. Iar Telemac,
Trecând prin curtea trainic îngrădită,
Mergea mâhnit spre mândrul său iatac
Din partea casei cea mai-nalt clădită
Ce-avea-mprejur priveliște pe plac.
Și-aprinsă-n mâni îi ridica făclia,
Mergând în rând cu el, Euriclia,
Bătrâna doic-a lui și-ngrijitoare
Și-o fată de-a lui Op, pe care-a dat
Laert, pe cînd era-ntr-a vîrstei floare,
Un preț de douăzeci de boi, și-a stat
În casa lui și-n vază și-n onoare
Ca și-o soție-a sa cu-adevărat,
Ci-n pat cu ea nu vru să se-mpreune,
Căci n-ar fi dus cu doamna zile bune.
Ea deci ducea aprinsa lumânare,
Bătrâna ce-l crescu de mititel
Și-l și iubea mai mult decât oricare
Din mulții-argați ce-avea pe lângă el.
Deschise deci iatacul larg și mare
Și-ntrând șezu pe-un scaun puțintel;
Scoțând apoi frumosul strai de lână,
I-l dete ei, iar vrednica bătrână
L-a șters de praf, l-a pus cu binișorul
În cui deasupra patului scobit.
Ieșind apoi a tras de lucitorul
Belciug de-argint, și ușa s-a lipit,
Și-n urmă cu-o curea a-ntins zăvorul.
Deci noaptea-ntreagă el, acoperit
Astfel cu cerga cea de moale lână,
Gândea la drumul cel urzit de zână.

Homer - Odiseea / Cartea II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adunarea aheilor (1).
Când roșul cer în zori de zi s-aprinse,
Grăbit sări viteazul prinț din pat.
Vestminte-a pus pe el, apoi încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu părea că iese din palat.
Chemând pe crainici, i-a trimis să sune,
La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune.
Deci ei mergând, chemau cu strigăt mare,
Și iuți veneau și tineri și bătrâni.
Porni apoi și el la adunare
Cu-o mândră suliță de-aramă-n mâini.
Nu singur el, ci-urmându-l pe cărare
Frumoși și mari, cu părul alb, doi câni.
Și-Atene-i da lumină-n chipul feții
Și stând, priveau mirați la el drumeții.
Mergând, șezu pe scaun ca stăpânii,
În tronu-n care tată-său ședea.
Și loc făcură toți, atunci, bătrânii.
Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea,
Acel ce, gârbov, cu sprijinul mânii
Bătrânul trup pe cârje și-l proptea
Și multe și știa din vremi trecute,
Dar om ce-n plânsul inimii durute
Jălea pe-un fiu al său care-i plecase
Cu regele-Odiseu și-alt mult popor
La sfântul Iliu, cel cu mândre case:
Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior,
Pe care, viu, ciclopul îl mâncase,
Pe cel din urmă, -n negrul lui ponor.
Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul
Era-ntre pețitori și el, nebunul,
Iar doi vedeau de casă și de-avere;
Dar el plângea pe-Antif, pe-Antif mereu!
Plângând și-acum, el zise cu durere:
„Cu bine să-mi primiți cuvântul meu,
Fruntași feaci și-a neamului putere!
De când dumnezeiescul Odiseu
Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare,
Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare.
Și-al cui fu gândul dup-atâta vreme?
E om bătrân, ori de putere plin?
Și care-a fost nevoia să ne cheme?
Vro veste-a prins că oștile ne vin?
Ori poate de vrun rău obștesc se teme,
Pornit de-aici din țară, sau străin?
Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe
Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie! ”
A zis, și-atunci simțind îmbucurată
În pieptu-i inima de-un semn cu spor,
Nu stete Telemac șezând, ci-ndată
Ieși la mijloc, stând între popor.
Tăcu atunci mulțimea adunată,
Iar sprintenul la minte Pisenor,
Un crainic vechi, i-a pus în mâini toiagul.
Răspunse-ntâi la ce vorbi moșneagul:
„Iubite moș! De față e bărbatul
Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești
Că oștile ne vin cu-nstrăinatul
Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești
Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul.
E numai lucrul meu care dorești
Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită
Pe casa mea o pacoste-ndoită.
Întâi, că mi-am pierdut un tată care
Aci-ntre voi ca rege-a stăpânit,
Și bun și blând și numai îndurare.
Iar celalalt, cu mult mai de jălit,
Ce-mi duce casa spre-o ruină mare,
Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit
Și cer pe mama toți cu stăruință.
Și-acum nici mamei nu-i e pe voință,
Nici ei, de teamă, nu se duc la tata
Miresei lor, la el, care-ar putea,
Zic singur el, să-și înzestreze fata
Și-oricui îi place lui și ei s-o dea.
Ci stând la mine-mi dau averea gata,
Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia
Și boi și capre și-s stăpâni cu plinul,
Și-ospețe fac și beau și-mi zvântă vinul.
Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă,
Căci nu-i un om ca Odiseu acum
S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă,
Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum.
Deci soarta asta prea amar m-apasă
Și negreșit că voi ajunge-n drum,
Căci n-am pe nimeni prietin la durere!
Eu, da, m-aș apăra să am putere,
Căci soarta care mi-o gătesc e crudă
Și piere rușinos și casa mea.
Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă
Și cum nu vi-e rușine c-ar putea
Uimiți vecinii dimprejur s-audă!
Uitați că mâna zeilor e grea?
Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii.
Mîhniți de câte rele fac aheii!
Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care
Adun-ori despreună-orice-ntruniri,
Opriți, ahei, această desfrânare!
Căci am și-așa destule-acum mîhniri,
Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare
Făcut-a cuiva tata asupriri?
Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie
Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie?
Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate
Chiar voi să le mâncați, și-averi și boi.
Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate,
De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi
Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate!
Atuncea eu, cerându-le-napoi,
Aș sta de voi, cătând în lege scutul,
Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul.
Așa, acum, la ce sfârșit mă mână
Ăst foc fără de leac, de voi aprins? ”
Trânti atuncea sceptrul sfânt din mână
Și foarte mânios apoi a prins
Să plângă mult, și-a plâns cu hohot până
Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins.
Și nimeni nu-ndrăzni cuvânt să scoată,
Ci singur Antinou ieși din gloată:
„Oh, mândre Telemac! Ce zeu te-ntramă
Să-ți suni ca-n trâmbiți relele mânii?
Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă,
Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii.
Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă,
Că-i nesfârșit burduf de viclenii!
Trei ani acum, și-al patrulea sosește,
De când pe toți aheii ne-amăgește
Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rândul,
Pe-ascuns dând veste-oricărui dintre noi
Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gândul
Și multe-a mai scornit, și-ntâi și-apoi.
Dar cea mai mare-a fost, că, așezându-l
În casa ei, țesea la un război,
Supțire-o pânză nesfârșit de lungă
Și-așa zicea, și-așa ne strânse-n pungă:
«Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul
Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort
De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul)
Să tes dintâi un giulgi de pus pe mort,
Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!
Să nu-mi aud ocări ce rău mă port
Că nu-i făcut un giu’gi, după putere,
Căci strânse doar nespus de mare-avere. »
Așa spunea, și noi credeam ce spuse.
Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,
Dar noaptea, la făclii anume-aduse,
Strica pe-ascunsul toată pânza ei.
Trei ani așa cu vorba ea ne duse,
Bătându-și joc de tine și de-ahei.
Dar când apoi sosi și-a patra vară,
Aceste mari minciuni i se-nfundară,
Căci una din femei ne-a spus ce este;
Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac,
Stricând urzeli, că-ntrarăm făr’de veste.
I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac,
Silită fu să curme-acea poveste.
Știute-acestea toate ți le fac,
Să știi și tu-n prunceasca ta prostie,
Și tot acest popor de-ahei s-o știe!
Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă
La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat
Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă.
Dar dacă-și puse gând nestrămutat
Să-și bată joc de noi și nu se lasă
De câte-Atene Palas i le-a dat,
Și minte bună-n cap și gânduri bune
Și mâni de-a țese lucruri de minune,
Și umblă născocind povești viclene
Cum n-a mai iscodit vreun pământean
Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene,
Și nici Alcmene-al tatei miceian,
Nici nime-ntre nevestele-aheiene
(Căci n-a avut nici una cap viclean
Ca mamă-ta), s-o știe de la mine
Că p-asta una n-a-nvârtit-o bine!
Deci noi îți vom mânca și-averi și vite
Cât timp va sta de gândul ei nebun
Ce-l are-acum, să nu se mai mărite!
Ea, negreșit, își face-un nume bun,
Dar ție dor de-averi, o, preaiubite!
Și până când n-o vrea — așa ți-o spun —
S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place,
Ce facem azi, mereu de-acum vom face! ”
Răspunse-atunci cel plin de iscusință:
„De-i tata mort ori viu, oricum ar fi,
Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință!
Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni
Pe mama mea, care mi-a dat ființă?
Și-atâta zestre n-aș putea plăti,
Căci tată-său mi-ar cere aspru sama,
Când însumi aș goni de-aici pe mama.
De rău-acesta chiar de nu m-aș teme,
Mă tem să nu mă bată Dumnezeu
Când mama blăstămând va sta să cheme
Urgia sfântă peste capul meu
Și lumea-ntreagă mi-ar zvârli blesteme.
Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu!
Iar ceea ce vă spun de nu vă place,
E larg acest pământ, plecați în pace
Și-ospețe faceți cât le vreți de pline
Și unii pe-alții v-ospătați pe rând,
Mâncând a voastre-averi, dar nu străine!
Iar dacă vi-e mai bine-așa, mâncând
Averea unui singur om, ei bine,
Eu zeii voi chema, la cer strigând
Și Zevs odată tot va bate hoții,
Cânește-n casă să-mi pieriți cu toții! ”
A zis. Iar Zevs, stăpânul fulgerării,
Trimise doi vulturi, din cer senin,
Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării
Zburau apropiați și-n umblet lin;
Dar când au fost deasupra adunării,
Privind poporul cel de vuiet plin,
Mult timp s-au învârtit pe sus alene
Și multe-n jos ei lepădară pene
Și lung deasupra capetelor multe
Priveau, vestind pierire tuturor;
Și-n urmă, sfâșiați, cu pene smulte,
Zburară-n dreapta peste-orașul lor.
Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte
De sfântul semn mulțimea de popor!
Căci semn văzură și puteau să vadă
Ce rele-aveau asupră-le să cadă!
Vorbi atunci deci Haliters, născutul
Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea
Pe toți feacii țării cu trecutul
Bătrânei vieți ce-n urmă-și o avea
Și și-ntre toți mai bine priceputul
La zbor de paseri, de-unde prorocea.
Și-a zis crezând un bine că le-ar face:
„O vorbă s-ascultați, suflări feace!
Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde
Urechile! Căci rele sorți văd eu
Plutind asupra lor. Eu nu știu unde,
Dar știu că este-aproape Odiseu,
Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde —
Acestor prinți sfârșit și-amar și greu!
Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară
Venirea lui le-o fi o zi amară.
Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte:
S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc,
Sau plece înșiși ei mai înainte,
Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc.
Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte,
Ci bine știu ce spun, și ca proroc,
Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite
Și toate-acestea văd că sînt sosite,
Precum spuneam și-n ziua blăstămată
Când el plecă-n corăbii de la noi
La Ilion cu-aheii toți deodată.
Spuneam că el răbda-va mari nevoi,
Pierzând pe soți în marea cea sărată
Și, după douăzeci de ani apoi,
Străin și neștiut o să sosească.
Și toate-acum încep să se-mplinească! ”
A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace!
Tu du-te la copii, moșnege-al meu,
Și-acolo fii proroc, să nu se joace
Cu soarta lor mai știu eu care zeu,
Și-abate răul de la ei, proroace!
Într-astea sînt proroc mai tare eu!
Căci multe-s paseri prin văzduh văzute,
Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute.
Să știi că Odiseu e mort departe!
Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost
Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte
Și-a nu mai fi proroc așa de prost!
Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte
Atari prostii vorbite făr de rost?
Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege
Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege?
Dar una-ți spui, iar asta va să fie!
Fiindcă tu pricepi și prorocii,
De-o fi să văd că vrei s-ațâți mânie
În ăst băiat, spuindu-i nebunii,
Cu-atât mai rău de el, că n-o să-i vie
De-aici nici un folos, așa să știi,
Iar ție-o gloabă-ți vom trânti, la vreme,
Încât, plătind-o, inima-ți va geme.
Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul,
Și-i cel mai bun: afară el s-o dea
Pe maică-sa și-alunge-o la palatul
Tătîne-său și-acolo va avea
Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul!
Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea
Să plece prinții. Știu de bună seamă.
Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă!
Nici chiar de Telemac, oricâte-ar spune
Cu vorbe mari, în neputința lui!
Și nici de câte-ndrugi povești nebune
Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i.
Vorbind așa te faci o urîciune
Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui
Că mult mai au averile-i să scadă
Cât timp iubita-i mamă n-o să vadă
Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare,
Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei,
Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare;
Și parcă-n lume n-ar mai fi femei,
Să-și caute-oricare una să se-nsoare! ”
Așa vorbi și-acesta printre-ahei.
Și iar s-a ridicat atunci și zise
Iubitul fiu al regelui Ulise ‘
„O, fii pe pace, Evrimac, de toate,
Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți
De-acum nici un cuvânt nu voi mai scoate!

Homer - Odiseea/Cartea VIII (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Jocurile lui Alcinou.
Iar când sosi și faptul zilei sfinte,
Sculându-se-Alcinou porni, luând
Cu el și pe-Odiseu cel plin de minte.
La locul sfatului obștesc mergând.
Deci regele-Alcinou mergea-nainte.
Ajunși aici ședeau, alături stând
Pe bănci de piatră și cioplite trainic.
Atene însă-acum, în chip de crainic
De-ai regelui, cutreiera orașul
Gătind plecarea lui Ulis, și-astfel
Oprea-ndemnind pe drum pe tot fruntașul:
„Să mergem toți și să vedem pe-acel
Străin sosit ca oaspete-n locașul
Lui Alcinou, de peste mări, căci el
E și-nțelept și și frumos ca zeii.”
Vorbea, mișcând dorința-n toți aheii
Și-n clipă toate căile s-umplură
De lume ce venea sosind mereu.
Acolo deci, ca marea ce murmură,
Priveau mirați pe regele-Odiseu,
Căci lui i-a pus Atene și-n făptură
Și-n chipu-ntreg lucoarea unui zeu,
Ca mult mai nalt și mai voinic s-arete
Și multe i-a turnat frumoase plete
Ca și mai mult poporul să-l privească
Și, drag dintru-nceput vederii lor,
Ei cinste-acum să-i dea dumnezeiască,
Iar el, poftit de-ntreg acest popor
La lupte și la joc, să săvârșească
Minuni de fapte-oricărui luptător.
Deci când avu pe toți aci-nainte,
Vorbit-a Alcinou și-a zis cuvinte:
„Viteji fruntași ai neamului și-ai țării!
Cuvânt acum din suflet am de spus.
Acest străin, un rătăcit al mării,
De-o fi din răsărit ori din apus,
Eu nu-l cunosc; prin voile-ntâmplării
La casa mea de soarte-a fost adus
Și cere-acum cu mare stăruință
Să-i dăm un ajutor de-avem putință.
Deci noi, precum am dat și mai-nainte,
Să-i dăm și lui! Căci bine voi vedeți
De-au stat la casa mea cu rugăminte
Mult timp plângându-mi oamenii drumeți.
S-alegem deci, și sprinteni și cuminte,
Cincizeci de tineri care-i știm isteți,
Să tragă-n ap-o neagră navă, care
Plutește-acum de-ntii pe sfânta mare.
Aceștia meargă și lopeți să lege;
Să-mi vie-apoi aici, căci vreau să-i pul
Să taie boi, să fac ospăț în lege.
Acestea pentru tineri eu le spui.
Voi însă, purtătorii de toiege,
Veniți — și-o cer aceasta orișicui,
Să nu mi vă codiți vrun ins — la masă,
Ca pe-oaspe să-l cinstim la mine-acasă.
Apoi la Demodoc îmi veți trimete
Pe-un sol, să mi-l aducă la palat,
Căci sfânt un cântec Dumnezeu îi dete
Să cânte-nveselind, cum e-ndemnat
De vrerea muzei, a cereștii fete.
Așa le-a zis, și-apoi porni urmat
De-al său popor, lăsând în urmă golul.
Deci și la Demodoc se duse solul.
Și-acei cincizeci de tineri iuți plecară
La malul sterpei mări, cum li s-a spus;
Deci neagra navă-n ape-adânci o dară
Și pânze-ndată și catarg i-au pus
Și vâsle cu frânghii de bou legară
Și albe-antene i-au întins pe sus.
Iar după ce-au gătit lucrarea toată,
Se-ntoarseră-n palat cu toții gloată
Aici erau și curțile-nțesate,
Și tinzi și-odăi de nesfârșitul roi
De moși și juni ai lumii adunate.
Deci regele de șase-ori. două oi
Și-opt porci de cei cu cefele-ncomate
Jertfitu-le-a, și tauri mândri doi.
Pe-aceștia deci, tăindu-i de mâncare,
Gătiră-n grab-ospăț frumos și mare
Veni și Demodoc, cel cu puterea
Ce-o pune-n cântec înnăscutul har,
Cui muza, ce-l iubi cu toată vrerea,
I-a dat mult dulce, dar și mult amar:
Căci dându-i cântul, i-a luat vederea!
Pe-acesta Pontonou îl puse dar
Pe-un scaun nalt cu ținte de-aur dese,
Proptit de-un stâlp la mijloc între mese,
Iar lira cea cu dulce melodie
Deasupra capului i-o puse-n cui
Și-i duse mâinile la ea, să știe
De unde să și-o ia, și-n fața lui
Pe masă-i puse, cât de-ajuns să-i fie,
Și pâine-n coș și-o cupă ca oricui
Să bea din ea de câte ori îi place.
Și-așa ei stând, mâncau acum în pace.
Deci când acum steteau sătui la mese,
Slăvita muză puse-ndemn și-avânt
Să cânte Demodoc mari fapte-alese
A marilor bărbați din mândrul cânt,
A cărui faimă vrednic-ajunsese
Pe-acele vremuri până-n cerul sfânt:
De marea ceartă-ntre-Odiseu și-Ahile
La zei la masă-n cursul unei zile,
Încât s-amenințau și cu toiagul,
(Iar regele-Agamemnon între ei
Râdea pe-ascuns, văzând învălmășagul
De vorbe-al ăstor mari fruntași ahei,
Căci astfel i-a fost spus, trecându-i pragul
La Delfi, Foibul, c-ar fi scris de zei
C-atare ceartă fi-va-ncepătură
Atâtor rele câte-apoi căzură
Pe-ai Troiei fii și pe danai, pe care
Le vruse Zevs cu nemblânzitu-i gând.)
Așa cânta vestitul în cântare.
Și-atunci mâhnitul Odiseu, luând
Cu mâinile mantaua sa cea mare,
Și-o trase peste cap și-așa deci stând,
Plângea, căci foarte i-ar fi fost rușine
Să-l vadă toți cu plâns și cu suspine.
Și-așa, când coardele-ncetau să sune,
Ștergând obrajii plânși, el își trăgea
Mantaua de pe cap, și-al voii bune
Luând în mână cupa sa, el bea.
Când însă iarăși începea pe strune
Cântarea care foarte mult plăcea
Și nu-ncetau mesenii s-o tot ceară,
El iarăși se-nvelea spre-a plânge iară,
Dar nu-i vedeau nici plânsul sub pleoape
Feacii ceialalți, și nici prin gând
Lor nu le da, de ce-ar avea să-ngroape
Sub haină capul și să stea plângând.
Dar regele-Alcinou, cum sta aproape,
Simțea ce e, că-l auzi gemând.
Sfârșit c-un semn deci puse-atunci cântării,
Și-așa vorbi și-a zis; „Fruntași ai țării:
Și voi, popor al vâslei îndrăznețe!
Sătui suntem de liră și de vin,
De dragii soți ai dulcilor ospețe
Vom merge-acum să vad-acest străin
De știm și jocul cel cu multe fețe,
Să poată spune printre-ai săi deplin
De-avem și noi puteri, din vrere sfântă,
La salt și fugă și-mpumnit și trântă.”
Vorbind, ieși; iar gloatele-l urmară
Deci crainicul a pus atunci la loc
Duioasa liră-n cuiul din cămară,
Apoi, luând de mâni pe Demodoc,
Îl scoase din palat, și se-ndreptară
Și ei pe unde se duceau spre joc
Fruntașii ceialalți și tot poporul.
Și-așa deci lumea s-aduna cu zorul,
Și mii erau pe câmp acum bărbații,
Și alte mii roiau mereu pe căi.
Deci iute s-au sculat nesăturații
De joc, tot sprinteni și voinici flăcăi,
Iar printre dânșii-au stat și nepătații
Trei fii ai regelui, iubiții săi
Cei nensurați, Laodamant semețul,
Aliu cel blând și Clitoneu istețul
Întâi cercară fuga. Și deodată
Din semnul pus se-ntinseră un roi,
Zburând prin zarea bine măsurată
Și-un nor de colb le rămânea-înapoi.
Și-a fost pe-aceștia Clitoneu să-i bată,
Deci cât la plug catârii-ntrec pe boi,
Atât fu drumul biruinții sale:
El fu la semn, iar ei încă pe cale.
Cercar-apoi și dureroasă trântă
Și-ntr-asta Evrial fu-ntâiul ins;
La salturi, Amfial. Pe cei ce-avântă
Rotunde discuri, Elatreu i-a-nvins.
Apoi la lupta cea care-nspăimântă,
La pumni, pe toți pe-aceia ce s-au prins
Cu el, Laodamant flăcăul fuse,
Al regelui, acel care-i bătuse.
Deci după ce se-nveseliră-n pace
Cu-aceste jocuri, începu-ntre ei
Așa Laodamant:, , Eu mai c-aș face
Rugare-acestui om, fărtați ai mei,
Să-ncerce-un joc, de știe și de-i place.
Căci nu e slab și are tot ce vrei,
Și șolduri tari și pulpi și mâni voinice:
Vedeți-i largul piept și-a sa cerbice”
Și nici nu-i om bătrân. Dar mi se pare
Că-i slab acum de cât amar a dus,
Că nici nu știu, ce-i drept, un rău mai mare
Decât a mării trudă de nespus
Să zdruncine pe-un om oricât de tare! ”
Răspunse Evrial: „Bun gând ți-ai pus
În cap, Laodamant, și toate-s bune
Ațâță-l deci la joc și mergi și-i spune! ”
Deci fiu! bun al regelui, de-ndată
Ce-i spuse Evrial acest cuvânt,
Veni spre Odiseu: „Străine tată
Să-ncerci vrun joc dintr-astea câte sînt,
De poți și vrei, și le-ai știut vrodată.
Dar negreșit le știi, căci pe pământ
Aceasta este cea dinții onoare,
Să fii voinic din mâni și din picioare!
Încearcă deci și grija ta ți-o lasă!
Căci drumul ți-e gătit, și-ai tăi fărtați
Te-așteaptă-n mal și-n mare-i nava trasă!
Răspunse Odiseu: „Voi mă-ndemnați
Cârtindu-mă, când alte griji m-apasă!
Dar rogu-vă, de ce nu mă lăsați,
Căci alte-mi sînt durerile și focul,
Iubitul meu, nu luptele și jocul!
Nespus de mult răbdai trecând și marea,
Și foarte mult prin taberi eu răbdai;
Și-acum, pribeag, eu șed în adunarea
Poporului și rog aici pe crai
Și-acest popor, să-mi pot găti plecarea.”
A zis, și-atunci, cu multă hulă-n grai,
Evrial a venit și-i sta nainte
Și-atari fără de rost i-a zis cuvinte
„Ce-i drept, nici nu ne pari să fii, străine,
Vrun om ce s-ar pricepe la vrun joc.
Ești unul dintre-acei ce merg, vezi bine.
Plătiți de vrun stăpân, din loc în loc.
Cu nave de vâslași, vătaf ce ține
Merindea-n seamă și, vânând noroc,
Socoate-al marfei preț și-i om destoinic
De gras câștig nedrept, nu om războinic! ”
A zis, și-Ulis răspunse cu mânie:
„Iubite-al meu, cum văd, ești un flecar!
Și pari și om lipsit de omenie!
E drept că zeii cei din cer dau rar
Deodată unui om și vitejie
Și minte bună-n cap și-al vorbei dar!
Căci iată, unu-i șubred al făpturii,
Dar zeii-i dau podoaba sfânt-a gurii
Și-ascultă toți cu inima-ncântată
Cuvântu-i blând și dulce, -ncât e greu
Să nu-l asculți când el începe-odată
Și-ai vrea să stai să-l tot asculți mereu.
Iar când trecând el prin oraș s-arată,
Se uită lumea parc-ar trece-un zeu.
Iar altul pare soare-al frumuseții.
Dar când vorbește-l râd chiar și băieții.
Așa și tu, ești chipeș la făptură,
Chiar zeu de-ai fi, și n-ai fi mai frumos!
Dar ce folos, căci ești o secătură!
Da, negreșit, ți-o spui că-s mânios,
Căci prea prostește-ai flecărlt din gură!
N-am fost la lupte chiar așa prejos
Cum tu mi-ai spus și poate crezi, nebunul
Ci poate printre cei mai vrednici unul,
Pe când eram un tânăr al răbdării
Și-n brațe mă-ncredeam. Acum nevoi
Și griji mă dor, și-s rob înstrăinării.
Căci multe-am mai răbdat și prin război
Și mult și-n trecerea cea trist-a mării.
Dar și așa cum sînt, mă prind cu voi,
Căci vorba ta de inimă mă roade
Și-un foc aprins-au vorbele-ți năroade! ”
A zis, și cu manta cu tot el sare
Și-un disc luă, pe cel mai greu și gros
Din cîte-aveau feacii-n adunare.
Pe-acesta-l învârti cu braț vânjos.
Deci discu-n zbor vui cu zuzăt mare.
Și toți plecară capetele-n jos
Feacii-atunci, ca pomu-n vânturi piscul,
Când groaznic peste ei trecut-a discul. “
Ce-n zborul său departe-acu-ntrecuse
Cu mult dincolo semnul tuturor.
Atene-atunci un semn acolo puse
(Luându-și chip de tânăr din popor)
Și-așa strigat-a și pe nume-i spuse:
„Și-un orb, străine, ți-ar găsi ușor,
Cu mâna pipăind aci-ntre lemne,
Că semnul ți-e departe de-alte semne,
Și nu-i amestecat cu alte toate!
În jocul ăsta cinste ți-ai făcut:
De nici de-un om de-ai noștri nu se poate
Să fii ajuns, dar necum întrecut! ”
Deci vesel Odiseu privea-ntre gloate,
Că-i ține parte-un om necunoscut,
Și-așa căta pe tineri să-i împungă:
„Zvârliți, să văd deci care-o să-l ajungă!
Dar cred s-azvârl, flăcăi, și-alt disc la țîntă
Și tot așa departe, -ori peste ea!
Deci iasă cine vrea și se frământă
Cu gândul c-ar fi om de seama mea!
Căci prea m-ați supărat! De vrea la trântă,
La fugă ori la pumni, la orice vrea!
Orice feac, mă prind cu el la brazdă
Dar nu și Laudamant, că el mi-e gazdă,
Și care om ar îndrăzni adică
S-ațâțe gazda și să-l piardă, deci?
Nebun ai fi, socot, și-un de nimică,
Străin fiind, cu gazda să te-ntreci,
Căci lucru-acesta numai ție-ți strică!
De ceialalți, de-oricine dintre greci,
Nu fug! Nici mândru nu-l opresc să vie,
Ci vreau să mă măsor cu-oricine fie!
Căci nimeni slab la joc nu mă socoată,
Din cîte jocuri oamenii le știu.
Și-ntind și-un arc cum nu-i alt om să-l poată!
Și-oricând eu cred că-ntâiul am să fiu
Acel care-aș putea-n dușmana gloată
Să-mi aflu omul și să nu-l las viu,
Chiar mulți arcași de-ar fi pe lângă mine
Și toți dibaci a da la semn, vezi bine!
Era mai tare singur Filoctete,
Ce-i drept, la arc, și-al doilea eu eram,
Când noi aheii cei cu mândre plete
Sub Troia-n câmp la țintă ne-ncercam.
Dar între-arcașii cei de azi, băiete.
Din câți mănâncă pâine, cred că n-am
Pe nime-asemeni, nici dibaci, nici iute!
Firește, cu viteji din vremi trecute
Nu vreau să mă măsor! Dar cine oare
S-ar prinde-n arc cu Hercule-ori Efrit?
Căci ei aveau curaj să se măsoare
Cu zeii chiar! Și-așa a și murit
Acest viteaz și nici n-a stat sub soare
Mult timp, căci Feb Apolo l-a izbit
Cu arcul său în furia-i cea sfântă,
Că-l tot poftea să dea ei doi la țîntă.
Și-azvârl și suliți la-nlungări la care
N-ajunge-alt om nici cu săgeata lui!
La fugă numai, poate, oarecare
Din voi m-ar birui, fiindcă fui
Și mult bătut de val pe-ntinsa mare,
Și mult flămând, că foarte-ades avui
Să rabd cu-ai mei din lipsă de merinde,
Și-am slabi genunchii-acum, și nu m-aș prinde.”
A zis și toți ca muții-atunci tăcură.
Deci singur Alcinou vorbi-ntre toți
„Cuvinte-ai spus cari foarte ne plăcură,
Străine-al meu, și ne-arătași ce poți.
Deci pentru c-a avut flecară gură
Acest flăcău, te rog să nu socoți
C-ar fi vrun om ce știe omenia
Să nu-ți cunoască-ntreaeă vrednicia!
Ascultă deci și-al meu cuvânt, străine.
S-o spui la alți viteji când o să fii
In casa ta și-având pe lângă tine
Nevasta dragă și pe-ai tăi copii
Vorbind de noi, s-arăți ce fel de bine
Ne dete nouă Zevs din tați în fii.
Căci multe bune-avem din vrere sfântă.
Dar nu suntem vestiți la pumn și trântă.
Ci iuți sîntem și-n tălpi cu alergatul
Și cei mai buni ai navelor cârmaci,
Ne place-al lirei cântec și-ospătatul
Și jocul mult, și-n haine să ne-mbraci
Schimbate des, și calde băi și patul.
Dar haide acum, voi cei mai buni feaci
Ai jocului, și tropotiți-mi locul,
Să poat-acest străin să vadă jocul!
Și-apoi să spuie, când va fi acasă,
La toți ce sînt prietini dragi ai lui,
Că neam ca noi și-n cântece la masă
Și-n joc și-n salt și-n vâsle-al doilea nu-
Deci plece-un om și lira, ce-i rămasă
În casa noastră undeva-ntr-un cui,
Aducă-ne-o, că vreau să-nceapă cântul.”
Așa-și vorbi deci Alcinou cuvântul.
Iar crainicul s-a dus după chitară.
Cei zece-apoi, aleșii de popor
Vătafi obștești, atunci se ridicară.
Aceștia zece-aveau în grija lor
Întreaga grija jocului. Ei dară
Mergînd au netezit dintîi ușor
Frumosul loc de salt, pentru picioare,
Și-n lături dînd pe toți, făceau lărgoare.
Iar crainicul veni cu dulcea liră.
Șezu acum la mijloc Demodoc
Și-n jurul lui venind, se rînduiră
Tot tineri sprinteni și dibaci la joc,
Și-atît de mândră horă tropotiră
Că sta mirat, cu sufletul în loc,
Privindu-i Odiseu cum din picioare
Făceau sărind mișcări fulgerătoare
Puternic lira-ncepe-apoi și sună
De dragostea lui Ares; cînd a-ntrat
La zîna cea cu veselă cunună,
Nevasta lui Hefest, și-au rușinat
Făcînd acolo dragoste-mpreună,
Și casa lui Hefest și sfîntu-i pat.
Dar Soarele-i aduse-ndată vestea,
Căci el de sus simțise toate-acestea.
Hefest cînd auzi ce va să fie,
Amar mîhnit de vestea cea de rău,
Porni de-a dreptu-n larga-i fierărie
Și multe-n fundul sufletului său
Cumplite lucruri frămînta-n mînie.
Deci puse-n trunchi grozavul lui ilău
Și lanțuri făuri, cari tari să steie,
Cu greu de rupt și greu să se descheie.
Deci după ce gătit-a-nfuriatul
Pe Ares, cursa-n care-apoi l-a prins,
Intră-n iatac și-mpresură tot patul
Nevestei lui cu lanțul ce l-a-ntins
Din multe părți de-a lungul și de-a latul,
De jos de la picioare și prelins
Spre grinzi în sus, supțiri verigi și dese
Ca pînza care-n colț Arahne-o țese
Și nu erau de nicăiri văzute,
Nici chiar de-ar fi privit seninii zei,
Așa de iscusit erau făcute!
Deci după ce le-a-ntins la patul ei,
Ieșind, spunea cu vorbe prefăcute
Că are-o cale de făcut la cei
Din Lemnos, țara care lui anume
Mai dragă-i și era din toate-n lume.
Nici Ares cel cu frînele-aurite
N-a fost un chior, și cînd văzu că-i dus
Urîtul soț al mândrei Afrodite,
Intră-n palatul lui Hefest, adus
De-mboldul poftei cei nebiruite.
Ea chiar atunci sosea, venind de sus,
Din casele lui Zevs, iubitu-i tată,
Și sta șezînd, cînd el intra deodată.

Homer - Odiseea/Cartea III (1)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Pilos.
Pe larga boltă-ncet urca ieșitul
Din mândra baltă, soarele-arzător,
Ducând lumină sfântă-n strălucitul
Olimp de sus și jos la cei ce mor.
Iar ei soseau la Pil, la-nalt ziditul
Oraș al lui Neleu, al cui popor
Da jertfe lui Neptun zguduitorul,
De negri boi, și-n mal ședea poporul
În nouă hori, iar hora de cinci sute,
Și-aveau de horă câte nouă boi;
Și-așa mâncau în cete desfăcute,
În vremea asta deci aceștia doi
Veneau spre mal cu nava lor cea iute
Și-au tras de-a dreptul în liman apoi.
Au dat deci pânza jos de pe antene;
Și-așa ieșeau; și-ntâi ieși Atene.
Iar ea acum grăbit mergea-nainte,
Iar el urma. Și-i zise ea: „Acum,
Deschis te poartă ca și-un om cuminte,
Căci de-asta doar făcuși atâta drum.
Întreabă-l despre bunul tău părinte,
Ce soart-avu și unde-i mort și cum.
La Nestor mergi, tu singur și de-a dreptul,
Să vezi ce gând îi poartă-n suflet pieptul.
Să-ntrebi de toate-nsuți, și-ți va spune,
Că-i drept și bun, și-n el minciună nu-i”
A zis. Iar Telemac: „Dar cum, preabune,
Să merg eu singur? Și eu ce să-i spui?
Că nici nu știu vorbi cu-nțelepciune
Și nici nu e frumos ca-n fața lui
Să stau și să-l întreb cu de-amănuntul,
Copilului să-i dea răspuns căruntul. ”
Deci lui, Atene i-a răspuns cuvinte:
„Găsi-vei tu și-n mintea ta ce vrei,
Iar multe pune-ți-vor și zeii-n minte,
Căci nu ești unul urgisit de zei. ”
Așa vorbind, grăbit mergea-nainte,
Iar el urma grăbit pe urma ei.
Și-ajunseră-n curând pe malul mării,
Acolo unde-n mijlocu-adunării
Sta Nestor între fii, și-n jur bătrânii,
Frigând fripturi și bând la mese vin
Și-așa-nchinând își preamăreau stăpânii.
Văzându-i deci pe-aceștia doi că vin,
Sărind întâmpinau cu-ntinsul mânii
Pe dulcii oaspeți din pământ străin,
Și-ntâi de toți deci Pisistrat, feciorul
Lui Nestor cel slăvit, sărind cu zorul,
De mână i-a luat cu drag și-i duse
Cu sine-ncet, mergând între-amândoi,
Și-alături lângă rege-apoi îi puse
Pe scaun așternut cu blănuri moi,
Acolo unde însuși el șezuse.
Le-a dat fripturi și le-a turnat apoi
În cupă de-aur vin, pe care-o dete,
Zicând Atenei, mult slăvitei fete:
„Să-nchini acum pentru Neptun, străine,
Căci voi sunteți aici la jertfa lui!
Și-așa-nchinând smerit, cum se cuvine.
Tu cupa cea cu dulce vin s-o pui
În mâna dragului tău soț, să-nchine
Și el apoi, căci cade-se oricui
Pe zei să-i roage-oricând după putință,
Căci toți avem de zei vro trebuință.
Ți-o dau de-ntâi, că ești mai în etate,
Iar el de vârsta mea; și la bătrâni
Noi știm așa, să dăm întâietate. ”
A zis și-i puse mândra cupă-n mâni.
Și-Atene-acum, văzând a lui dreptate,
Căci asta este-ntâi pentru stăpâni,
Sta veselă și mult părându-i bine
Și-așa-ncepu zeița deci să-nchine:
„Ascultă tu, cel ce cuprinzi pământul,
Și-asupra noastră-ntoarce ochii tăi,
Și-aminte ia-ne, mare zeu, cuvântul!
Dă slavă-ntâi lui Nestor și-alor săi!
Și-acestui neam, care-ți cinstește sfântul
Și marele tău nume, tată, fă-i
Răsplată dreaptă cu prisos și bine,
Cum el cu jertfe te-a cinstit pe tine!
Iar nou-apoi, lui Telemac și mie,
Când fi-vom isprăvit ce-avem și noi
De gând pe-aici, tu fă-ne să ne fie
Frumos și-n pace drumul înapoi! ”
Așa ea se ruga cu vorbă vie
Și însăși toate le-mplinea. Și-apoi
Îi dete cupa cea de jertfă-n mână,
Flăcăului să-nchine, sfânta zână.
Și tot așa și dânsul închinat-a.
Apoi când fripte părțile de sus
Le-au scos acum de prin frigări și gata
Pe discuri le-mpărțiră, ei au pus
În fața fiecărui om bucata.
Și-așa mâncau din jertfa ce-au adus.
Deci când au isprăvit apoi mâncarea,
Vorbit-a Nestor și-ncepu-ntrebarea:
„Acum, că-s ospătați cum se cuvine,
Am vrea să știm de oaspeți, cine-s ei?
Ce fel de neam, din care țări străine
Veniți pe drumul umed, dragii mei?
V-aduce poate-o treabă pe la mine,
Ori poate rătăciți ca hoții-acei
Ce-atacă pe străini, când bun li-e locul,
Și-și pun viața-n joc vânând norocul? ”
A zis, iar Telemac a dat răspunsul.
Și-avea-ndrăzneală-n el, că i-o sporea
Și-Atene, dându-i ajutor pe-ascunsul,
Ca și despre-Odiseu el știri să ia,
Și nume bun să-și facă-n cu de-ajunsul.
„Răspuns adevărat tu vei avea
Și nu vom tăinui nimic acestor
Cuvinte ce le-ntrebi, slăvite Nestor!
Din Itaca, de după Nei anume,
Venim, cătând un lucru ce-i al meu
Și nu obștesc. Cătăm vestitul nume
Al regelui cel vrednic, Odiseu,
Să știm de-i viu ori mort prin larga lume,
Căci fiu îi sunt, iar el e tatăl meu.
De toți, câți s-au luptat în câmpul Troii,
Noi știm pe unde ne-au pierit eroii,
De-acesta singur nu știm unde este,
Căci făr’ de urmă Zevs din cer l-a dus
Și nu-i de nicăieri s-avem vro veste.
E viu, ori moartea un sfârșit i-a pus
Pe marea cea cu viforoase creste,
Sau răi dușmani pe-uscat ni l-au răpus?
Și-așa-ntru orbecarea ăstei bezne,
Plângând cuprindem ale tale glezne,
Că poate știi de trista lui pierire
Și însuți tu, murind să-l fi văzut,
Ori poate ai din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasul-n care fu născut!
Dar nu gândi să cruți a mea mâhnire
Spunând mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine să nu-ți pară,
Ci spune drept, pe rând, cum se-ntâmplară.
Deci dacă oarecând iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, sau vrun cuvânt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n câmp pe-al Troilor pământ,
Aminte-acum să-ți fie și-mi arată
Că pentru el, iubite rege, -ți sunt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse! ”
A zis, și-atunci bătrânul îi răspunse:
„Ah, iat-acum tu-mi amintești, iubite,
De câte-am suferit printr-alte țări
Aheii cei cu minți nepotolite!
O, cât necaz în multele-alergări,
Urmând pe-Ahil, în drumuri tâlhărite,
Cătându-și prăzi în largul negrei mări!
Ce-amar pe câmp apoi, dorind surpare
Cetății lui Priam, cea foarte tare!
Și cum pieriră-n jalnicele zile
Toți cei mai buni, bărbat după bărbat!
Acolo-i mort Eant, e mort Ahile;
Și cel asemeni zeilor la sfat,
Patroclu mort; și tu, al meu copile,
Preadulcele-Antiloc cel nepătat,
În care zeii-au pus atâtea daruri!
Vai, câte-am tras apoi și-altfel de-amaruri!
Dar cine-n lume dintre oameni poate
Să spuie tot ce-a fost! Că dac-ai sta
Și cinci și șase ani pe-aici, nepoate,
Poți tot să-ntrebi, și n-ai mai aștepta
S-auzi sfârșitul, ci sătul de toate
Te-ai duce acasă-n dulce țara ta!
Urzeam cu anii viclenii nespuse
Și-abia vru Zevs din cer și-un capăt puse!
Dar nimeni nu putea să se măsoare
La minte cu-Odiseu cel bun! Și nici
Să-ntreacă om în viclenii sub soare
Pe tată-tău (de ești al lui, cum zici.
Și pari a fi, căci prea potrivitoare
Cuvinte-aveți! Și-așa cum stai aici,
Ai lui sunt ochii tăi, a lui făptura
Și vorbe dulci la fel vă scoate gura!).
Acolo, dară, eu și-al tău părinte,
În toată vremea lungului război,
Noi n-am fost doi, ci unul în cuvinte
Și-n toate-am fost un suflet amândoi,
Și-urzeam cu sfatul și-ndrăzneața minte
Tot cum ar fi mai bine pentru noi.
Deci după ce-am prădat cetatea naltă
Și toți apoi ne-am despărțit deolaltă,
Intrând, plecam cu navele-ncărcate,
Și Zevs atunci a risipit pe-ahei,
Că nici n-au stat ei toți întru dreptate,
Și-o mare parte-a lor au fost mișei:
Iar Zevs urzi pieriri nenumărate.
Deci mulți au și pierit ca vai de ei,
Căci nemaivrând Atene să-i mai ierte,
Făcu de-ntâi pe-Atrizi să ni se certe.
Chemar-Atrizii deci la sfat soborul;
Dar rău făcând, că ne-au chemat pe-apus
De zi, târziu. Deci s-aduna poporul,
Dar mulți cam grei de vin; și-apoi ne-au spus
Ce-aveau de ne-au chemat așa cu zorul.
Vorbi deci Menelau, iar el le-a pus
La inimă să nu mai zăbăvească,
Ci-ndată, chiar acum, să și pornească.
Dar regele-Agamemnon, de-altă minte,
Oprea pe-ahei în nave-a se urca,
Spre-a face-ntâi sutimea jertfei sfinte,
Crezând astfel că poate-ar împăca
Pe-Atene-n furia ei de mai-nainte.
Dar nici așa el n-o putu-mpăca!
Credea, copilul, vai, c-atât de iute
Poți prinde-un zeu ca gândul să și-l mute!
Deci stând, ei doi schimbau acum injurii.
Poporu-n două se-mpărți-n curând,
Sculându-se cu multă larm-a gurii.
Și-așa deci noaptea o trecurăm stând,
Și unii și-alții frământați de furii,
Și unii pe-alții ne-omoram în gând,
Căci însuși Zevs ne pregătea pierirea.
În zori apoi, o parte din oștirea
Aheilor, în navele-ncărcate
Urcând averi și arme și femei,
Plecam pe-adâncul mării-ntunecate.
Dar alte oști a mândrilor ahei
Au stat pe lângă-Agamemnon nemișcate
Deci eu și Odiseu și toți acei
Ce-am fost cu Menelau, am pus catargul
Și repede-am ajuns să batem largul.
Căci zeul așternu subt noi frumosul
Întins al mării, și sosirăm deci
La Tenedos, și-am dat aici prinosul
De jertfe celor ce trăiesc în veci.
Dar nu gândea cu mintea nemilosul
Părinte Zevs să-ngăduie pe greci,
Ci iar născu o ceartă spre nebine,
De rându-acesta-ntre Odiseu și mine!
Deci toate-acele nave ce-ascultară
De mult pățitul rege Odiseu
Se-ntoarseră-ndărăt la Iliu iară,
Pe plac lui Agamemnon; însă eu,
Cu-atâtea nave câte mă urmară,
Fugeam grăbit, știind că Dumnezeu
Cumplite-acum gândea cu noi cu toții!
Fugea și Diomed, zorindu-și soții,
Ne-ajunse-apoi și Menelau pletosul,
Pe când în Lesbos stam nepricepuți
De-ar fi mai bine s-ocolim stâncosul
Și sterpul Chios, repede-abătuți
Spre-ostrovul Psera, sau să dăm în josul
Mamantului cel plin de vânturi iuți.
Ceream deci semne de la zei, și-aceia
Ne-au spus prin semn să dăm spre Eubeea.
Tăind prin mijloc largul sterp al mării;
Și-un vânt cu șuier ne-nsoțea mereu.
Deci iuți pluteam și-n umbrele-nserării
Ajunsem la Gerest, Tidid și eu.
Deci veseli ars-am jertfe-ale scăpării
De-atâta larg, puternicului zeu.
Tidid apoi, a patra zi de cale
Opri la Argos zborul flotei sale.
Iar eu’ spre Pilos mi-am urmat cărarea,
Căci după ce-ncepu un Crivăț bun,
El nu-și mai conteni de loc suflarea.
Așa sosii, și nu mai știu să spun
Ce-ahei trăiesc și ciți hrăniră marea,
Nici vești dintr-alții n-am putut s-adun;
Dar câte-aud aci-n palat la mine,
Voi spune tot și n-am s-ascund, vezi bine.
Sosi cu toate dusele lui cete
Născutul din Ahil; și-aud apoi
Că-n pace-aduse-acasă Filoctete
Pe câți putu să-i scape din război
Și el și domnul viforoasei Crete.
De regele-Agamemnon știți și voi,
Acei ce stați departe-n mări deschise.
Și știți și de Egist cum îl ucise.
Dar rău pieri și-Egist, ca dreaptă plată!
Oh, bine e când dup-un om ucis
Rămâne-un fiu ca să răzbune-odată
Pe-un tată mort, așa precum fu scris
De-Orest ca să-și răzbune mortul tată!
Deci tu, că ești frumos și cap deschis,
Te poart-așa ca lumea care vine
Să aibă ce vorbi frumos de tine. ”
Răspunse Telemac: „I-a dat, vezi bine,
Pedeaps-Orest, c-avu puteri și loc!
Și-așa-i vestit, și-acum și-n veac ce vine.
Vai, da-mi-ar Zevs și mie vrun mijloc
Să bat pe prinții-acei ce-mi fac rușine
Și-mi vreau și răul! Dar acest noroc,
Cum tatei nu, nici mie tors nu-mi este,
Și-așa deci rabd, căci nu-s ursit Oreste! ”
Răspunse Nestor: „Iacă, preaiubite,
Alt lucru-mi amintești și vreau să-l spui.
Aud că-s mulți acei ce-s în pețite
La maică-ta, și fac ceea ce nu-i
Cu drept, și-urzesc chiar și nelegiuite!
Dar spune-mi drept: cu vrerea te supui?
Sau poate te urăște-ntreg poporul
Și-un zeu îți e, prin el, răzbunătorul?
Dar bate-va Ulis amar mișeii
De prinți când se va-ntoarce, -așa cred eu.
Ori singur el, ori dându-i mână-heii.
Vai, dare-ar Zevs să fii iubit mereu
De-Atene — ea, mai mult decât toți zeii —
Și tu, cum fu slăvitul Odiseu,
Pe când răbdam la Troia-n câmp amaruri!
Că n-am văzut iubind cu-atâtea daruri
Un zeu pe-un om, cu ea, și cu iubirea
Fățișă-n orice loc! Vai, zei de sus!
Ce-amar ar mai simți ăști prinți pețirea
De-ai fi și tu de-Atene-astfel condus.
Răspunse Telemac: „Mă prinde-uimirea!
Și cum s-o cred? Că mari cuvinte-ai spus!
În veci nu cred să fie-acestea toate.
Chiar zeii dac-ar vrea, și nu se poate! ”
Atene-atunci strigă: „Ce zeu te lasă
Să porți atâtea bănuieli în gând?
Când vrea vrun zeu să-l scape pe-om și-i pasă,
Prea lesne-l scapă, chiar departe stând.
Dar eu mai bine-aș vrea s-ajung acasă
Chiar și târziu și-oricât de mult răbdând,
Decât ajuns curând și făr’ de trudă
Să pier la vatra mea de-o mână crudă,
Precum avu Atridul s-o pățească,
De-a sa nevastă și de-Egist răpus.
Dar negreșit, de moartea cea obștească
Nu pot scăpa nici zeii cei de sus
Pe-un om al lor, oricât să și-l iubească,
Atunci când, împlinind ce i s-a pus
Hotar vieții, vine și-l doboară
Ursita sa și trebuie să moară! ”
Răspunse-Atenei Telemac cuvinte:
„Oricât de jale mi-e, să nu-mi mai spui
De-acestea, Mentor, căci al meu părinte
În veci n-o să mai vadă țara lui!

Homer - Odiseea/Cartea I (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dar haide-acum să-mi spui, voinice-al meu,
Al cui ești tu? Să juri că sunteți gemeni!
La ochi și frunte foarte mult îi semeni.
Căci pân-a nu pleca pe mări străine,
La Troia-n câmp, noi ne vedeam mereu.
De-atunci nici eu pe el, nici el pe mine.”
A zis. Iar Telemah: „Iubite-al meu!
Îmi spune mama, numai ea, vezi bine,
C-al lui copil aș fi. Dar știu și eu!
Pe lumea asta fost-a fiu vreodată
Vegheat să știe cine-i este tată?
Firește, -aș vrea și eu să fiu, amice,
Un fiu al unui tată ce-ar trăi
La casa lui, îmbătrânind ferice;
Dar cel ce-n lume mai mult suferi,
Din câți au fost și sunt, așa se zice,
C-al ăstui tată neferice-aș fi.
Ce-ai vrut să știi, tu știi, iubite, dară.”
Răspunse Atena-apoi, zicându-i iară:
„N-or pierde zeii-al casei voastre nume
Cât timp tu ești al Penelopei fiu!
Dar spune-mi drept, să știu și eu anume,
Ce-ospăț întinde-acest popor chefliu?
E nunt-aici, ori hram? Săracă lume!
Nu-mi pare-a fi cinstit! Și-aș vrea să știu,
Căci n-ar părea, cum văd, să fie praznic;
Și-așa se poartă-aceștia de obraznic
Că scârb-ar face-oricărui om cuminte
Să vad-acest viespar de ticăloși.”
Răspunse Telemah vorbind cuvinte:
„Mă-ntrebi și bine faci că mă descoși.
Cât timp trăia aici al meu părinte
În dulcea țară-a dragilor strămoși,
Era și-această cas-a noastră, poate,
Cu vaza ei și cu belșug în toate.
Dar altfel vrut-au zeii răzbunării,
Făcând pe-al lumii cel mai bun bărbat
S-ajungă omul cel mai dat uitării!
De moartea lui n-aș plânge-așa-ntristat,
De-ar fi murit în focul zbuciumării
La Troia-n câmp, de-ortaci încunjurat,
Ori chiar și-ntors, în primele clipite,
La casa lui, aici, pe mâini iubite.
Atunci i-ar fi-nălțat vestit mormântul
Și-aheii noștri și vitejii soți,
Și-atunci l-ar fi avut întreg pământul
Pe-al său copil, cu cinste-ntre nepoți.
Dar neștiut pieri, tăcut ca vântul!
Nu slavă ne-a lăsat, ci-amar la toți,
Iar mie-ntâi durerile și plânsul!
Și n-aș mai plânge-atâta pentru dânsul
De n-ar fi și-alt amar să mă destrame!
Câți prinți aceste-ostroave stăpânesc,
În Dulichion și-n Zachint și-n Same
Și câți pe-aici în Itaca domnesc,
Stau toți acum de capul bietei mame
Și toți o cer, și stau și-mi risipesc
Și cinstea mea și casa mea și-averea!
Iar mama biata n-are-n ea puterea
Să rup-așa sau altfel blăstămata
Pețire-a ei, căci nici nu-și ia bărbat,
Nici nu-i alungă! Iar averea, biata,
Mi-o sting aceștia, până m-or fi dat
În scurtă vreme și pe mine gata!”
Și-i zise Mente-atunci: „Adevărat
Că rău îi simți tu lipsa, biet de tine,
Să-i puie-n frâu pe-acești făr’ de rușine!
Că uite, de-ar veni și-ar sta deodată
Pe prag aici, cu coif pe cap, cu scut,
Cu două lănci în mâna sa bărbată
Și mândru-n chip, așa cum l-am văzut
În viața mea de cea dintâie dată,
Când el întors din Efir a șezut
La noi și s-odihnea, iar eu copilu’
Stăteam s-ascult cum ne vorbea de Ilu,
(Căci și la el a mers cu iuțea navă,
Cătând pentru săgeți un ir de pus
Pe vârful lor, spre-a duce-n răni otravă;
Dar fric-având de zeii cei de sus,
Nu-i dete-unsoarea Il cel plin de slavă.
I-a dat-o însă tata, când i-a spus,
Că-i fuse tatei drag peste măsură),
Să vie el acu-ntr-acea făptură
Aci-ntre pețitori, s-audă sfatul
Ce-l fac acești nemernici între ei,
Și-n veci de veci amar le-ar fi-nsuratul
Dar, negreșit, acestea sunt la zei,
Să vie-ori nu să-și curețe palatul
Sărmanul Odiseu de-acești mișei!
Dar totuși eu te-ndemn, că foarte-mi pasă,
Cum poți s-alungi pe pețitori din casă.
Ascultă deci și-mi ia cuvîntu-n seamă!
Tu cheamă mâine pînă-n zori pe-ahei
La sfat obștesc — dar negreșit îi cheamă —
Vorbește-apoi și martori ia pe zei
Și cere-acestor prinți, dar făr’ de teamă,
Să plece pe-unde au averi și ei.
Iar mamă-ta, de-i place măritată,
Să plece-acasă la bogatu-i tată
Și-acolo nunta-n pace i-o gătească
Și zestre-i dea atît cît e cu drept
O fată dragă zestre să primească.
Iar tu apoi, așa-i mai înțelept,
Gătește-o navă (dar să nu-ți lipsească,
De vrei să birui, inima din piept)
Cu douăzeci de soți, și mergi și cată
Cam ce vorbesc pe-airi de dusu-ți tată.
Căci ori va ști vrun om vro știre-anume,
Ori Zvonul cel ce n-are alte trebi
Decât, pornit de Zeus, s-alerge-n lume.
Deci du-te-ntâi la Pilos, ca să-ntrebi
Pe Nestor, moșul cel cu vrednic nume;
Și-apoi la Menelau, îndeosebi,
Căci dintre-ahei, din toat-a noastră turmă,
Acasă el sosit-a cel din urmă.
De-auzi că-i viu și că de-ntors îi pasă,
Oricâte-amaruri date-acum îți sunt,
Tu rabdă tot și-un an întreg mai lasă.
Dar dac-auzi că-i mort și e-n pământ,
Tu-n dulcea țară-ntoarce-mi-te-acasă
Și-ntâi de toate-nalță-i un mormânt.
Iar cînd va fi și-aceasta împlinită,
Găsește-i mă-tei omul și-o mărită.
Și-apoi cînd și-astea le-ai fi pus la cale,
Atunci să te gândești cum să dobori
Pe toți aci-n palaturile tale,
Pe-acești nerușinați de pețitori,
Pe faț-ori și pe-ascuns. Dar nu agale
Și nici să nu te lași pînă-i omori.
Și nu-ți mai stea copilării în minte,
Căci nu mai ești copil de-acu-nainte!
Ori n-auziși ce nume plin de veste
Prin lume-și dobîndi, căci a trimis
Într-altă lume vrednicul Oreste
Pe-acel nelegiuit care-a ucis
Pe tată-său? Deci bună pildă-ți este!
Ești mare și frumos și cap deschis,
Deci fă ca să vorbească mari de tine
Cuvinte-acei din veacul cel ce vine!
Și-acum, eu sunt silit să plec la navă,
La soții mei, căci prea zăbavă fac
Și poate-or fi mirați de-a mea zăbavă.
Și-acest îndemn ți-l pui, de-ți e pe plac,
La inimă, și vezi de fă ispravă.”
Și-a scos cuvinte-oftate Telemah:
„Din suflet mi-ai vorbit, ca un părinte,
Și-n veci le voi ține comoară-n minte.
Dar orice grabă ai și-oricât de mare,
Mai stai puțin, te rog! Să faci măcar
O baie-ntâi, să iai ceva mâncare —
Și cum să pleci așa, fără de-un dar,
Ieșind din casa mea ca orișicare?
Aș vrea să-ți dau vrun lucru, bun și rar,
Să-l ai odor de-a pururi de la mine,
C-așa-și dau doară oaspeții-ntre sine!”
Răspunse Atena-atunci: „Te rog și-l lasă
Pe cînd mă-ntorc. Și nu mă mai opri,
Și-atunci mi-l dai să-l duc cu mine-acasă.
Și-alege-mi unul care crezi c-ar fi
De mare preț, că foarte mult îmi pasă.
Și-alt dar de preț, al meu, ți-l va plăti.”

Homer - Odiseea / Cartea III (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Pilos.
Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte!
Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui
De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime
Și-n minte multă nu-l întrece nime,
Și-aud că el văzu, domnind poporul,
Trei rânduri de vieți! Și este-acel
Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul!
Uimit eu stau uitându-mă la el.
Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul
Și fala neamului aheu, ce fel
De moarte-avu Agamemnon craiul,
Și unde-a fost deci Menelau bălaiul
Pe când ucise-acest Egist pe-Atride?
Și cum urzi vicleanul uneltiri
Încât el slabul a putut ucide
Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri?
N-a fost pesemne-n țările-argolide
Atridul Menelau, ci dus pe-airi?
Și-n pace deci putu, urmându-și țelul,
Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”
Răspunse Nestor cel bătrân: „Voi spune
Deci toate-adevărat, precum le știu.
Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune,
Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.
Căci mâna dac-ar fi putut-o pune
Pe răul de Egist, să-l prindă viu,
Sau nengropat măcar, întins pe masă,
Atunci când Menelau s-a-ntors acasă,
Nici parte pe mormânt, măcar de-o mână
De lut pe el Egist n-ar fi avut,
Ci ruptu-l-ar fi cânii prin țărână
Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut,
Și nici la cap plângându-i vreo bătrână
Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,
Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte,
Cumplite gânduri și-a fost pus în minte!
Că-n timp ce noi făceam nemuritoare
Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea
În fundul țării Argos la răcoare
Și, vrând pe Clitemnestra, o scotea
Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.
Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea
Și relei fapte mult se-mpotrivise,
Căci buna minte încă nu-i pierise
Și-avea cu ea și-un cântăreț, să vadă
De cinstea ei, și-adins de-Atride pus
Să-i apere nevasta de vreo nadă.
Dar când ursita zeilor de sus
Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,
Atunci Egist într-un ostrov l-a dus
Pe-acest proroc, lipsit de-ale mâncării,
Lăsându-l pradă paserilor mării.
Voios pe ea îns-o sui-n palatul
Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei
El multe coapse-a ars, nerușinatul,
Și aur mult el dete pentru ei
Și mult stetea și-n temple cu-atârnatul
De-odoare mari țesute de femei,
Căci mare-o faptă săvârșise-n pace,
Cum n-a crezut nicicând să poată face.
Noi dar, plecând din Lesbos împreună,
Veneam și eu, și Menelau venea,
Cu-același gând și-aceeași voie bună.
Când flota însă Suniu-l ocolea,
Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,
Cu tari săgeți cârmaciul ce-l avea
Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi
Cu cârma-n mâni, în mijlocul plutirii,
Pe Fronte-Onetoridul, unul care
Fu cel mai meșter dintre câți erau
Să poarte-o cârmă-n vânt oricât de tare.
Acolo deci s-opri și Menelau,
Deși grăbit, să-i facă-nmormântare.
Dar când apoi plecând ei alergau
Cu vântul bun ce li-l dădură zeii
Și-ajunși au fost la muntele Maleii,
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Turna asupră-i, cu năpraznic hui,
Suflări de vânt, ce-al mării câmp scurmându-l,
Cumplit rostogoleau de spaim-oricui
Cât munții valuri, largu-ntreg umplându-l.
Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui
În jos spre Creta, cătră locu-n care
Un râu, Iardanul, curge-n larga mare.
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Acolo-n mare-aproape de Gortin,
Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul
Din stânga ei năvălitoare vin
Când mari și iuți le prăvălește Notul.
O parte-a flotei deci intra deplin
În strâmtul loc, și toate se sfărmară.
Dar oamenii-au scăpat la mal afară.
Dar cinci corăbii i le-mpinse vântul
La vale spre Egipt, și i-au scăpat.
Acolo Menelau deci în pământul
Cu limbi străine-averi și-a adunat
Și aur mult și câte vru preasfântul.
Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat
Urzi prin Argos relele și-omorul,
Sfârșind pe-Atrid și supuind poporul.
Deci șapte ani el stăpâni-n Micene,
Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.
Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene
Și-ucise, răzbunând pe tatăl său,
Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.
Și chiar făcea pomene-acest flăcău
Atât pentru Egist ucis de-aramă,
Cât și pentru becisnica sa mamă,
Și-n ziua asta s-a-ntâmplat să pice
Acasă Menelau cu multe-averi,
Pe cât putu-n corăbii să ridice…
Deci vezi și tu, nu face-ntârzieri
Ca nu cumva cât timp lipsești, voinice,
Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri
Și domni s-ajung-apoi averii tale
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale.
Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate,
Să mergi la el. Căci numai de curând
E-ntors de peste mări atât de late
Încât nici paseri, cele iuți, zburând
Nu pot în cursul unui an străbate
Atâta larg, iar bietul om nicicând
Nu poate-avea nădejde că mai scapă
De-l prind furtuni pe-atâta larg de apă.
Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă
Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei
Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă,
Îți dau pe unul dintre fiii mei,
Cu cai și car și tot, să te petreacă.
Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i,
Și n-o să-ți mintă, că-i cu gânduri coapte.”
A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte.
Și-a zis Atene-atunci, luând cuvântul:
„Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus!
Dar vreme este, lui Poseidon sfântul
Să-i bem păharul cel din urm-adus!
Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pământul
Și sfânta zi subt el de mult s-a dus.
Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă
Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.”
A zis. Și le-au turnat pe mâni, și-umplură
Prin cupe vinul crainicii ahei;
Au fript și limbi, și veseli începură
Să-nchine toți puternicilor zei;
Și-atât cât le-a plăcut să bea, băură
Atene-apoi și Telemac al ei
Făceau gătiri, rupând orice zăbavă,
Să plece-acum la mal în neagra navă.
Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine!
Ferească Zevs și zeii să vă las
Din casa mea, să mergeți de la mine
Ca și din casa unui om rămas
Sărac-lipit și gol de-oricare bine,
Nici țoale-având și nici un loc de mas
Și nici de oaspe-n casă pat mai moale!
La mine-i loc destul, și pat și țoale.
Și cât mai am suflarea cald-a vieții,
Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;
Și cât îmi vor trăi-n palat băieții,
Nu pot răbda să las pe Telemac
Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!”
Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac.
El cată să te-asculte-acum, bătrâne,
Și-așa e și frumos, și deci rămâne
Să doarmă-n casa ta, căci dânsul poate.
Eu plec la navă, pentru soții mei,
Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate.
Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei
Sunt cel mai vârstnic și-ngrijesc de toate,
Căci toți, ca Telemac, sunt tinerei
Și nici nu sunt argați cu plată, bieții,
Ci vin de dragul lor și-al tinereții.
Iar mâine-abia ce va albi lumină,
Eu plec la cauconi, așa socot,
Căci am la ei de mult, și nu puțină,
Datoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.
Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină
Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:
C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură
Și cai voinici și buni de-alergătură.”
A zis Atene-așa, și ridicată
Zbura cu zborul linei cucuvăi;
Și toți au stat cu inima mirată.
A stat uimit și Nestor între-ai săi
Și-a prins de mâni pe Telemac deodată:
„Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi,
Căci iată zeii te petrec, copile,
De-acum, din pragul tinerelor zile!
Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia
Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu,
Ci numai fiica ta, Tritogoneia,
Părinte Zevs, pe care și-Odiseu
Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia.
Te-ndură, zână, deci de neamul meu,
De fii și de nevasta mea, stăpână,
Dă-mi nume bun și moartea lor amână!
Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite,
Cu largă ceafă și cu mers neblând,
Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”
Așa vorbi bătrânul domn, plecând
Cu fii și gineri și mulțimi pornite
Spre-naltul său palat. Și-n urmă, când
Ajunseră-n odăile umbroase,
Șezură toți la rând pe bănci frumoase.
Iar el pentru-nchinat un vin le dete
Păstrat de unsprezece ani, și-abia
Acum deschis din chiupul unde stete.
Pe-acesta deci prin cupe li-l punea
Și mult el se ruga grozavei fete
A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.
Deci bând apoi destul din vinul dulce,
S-au dus pe-acasă toți ca să se culce.
Dar bunul Telemac acolea mase,
Durmind în pat, săpat în cerdăcel,
Iar Nestor moșul lângă el culcase
Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel
Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.
Iar Nestor în iatac durmi și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul
Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.
Iar când veni și faptul dimineții,
Sculat bătrânul și ieșit ședea
Pe-o laviță cioplită, sub păreții
Palatului, din piatra ce lucea
Ca untdelemnu-n cioplitura feții.
Neleu pe-această bancă des ședea,
Dar el pe-atunci, de mult urmând-și sorții,
Intrat era-n locașurile morții,
Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul
Toiagului. Ieșind de prin palat,
Pe rând i se-aduna-mprejur poporul
De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,
Perseu și Trasimede luptătorul
Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat
Venea cu Telemac, și-umplură rândul,
De mâni pe el lângă bătrân ducându-l.
Iar Nestor începu: „Într-o clipită
Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit!
Și-ntâi să dăm Atenei mulțămită
Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.
Deci unul meargă-n câmp, și să-mi trimită
Văcaru-n vale-un june împodobit;
Iar altu-n mal s-alerge și să vază
Ca, numai doi vîslași lăsând ca pază,
S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce
Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.
Alt om dup-argintar mi se va duce,
Să sufle aur coarnelor, și-apoi
Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce
De lucru-argații, că se lasă moi.
Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul,
S-aducă apă și să-ncingă focul.”
A zis. Și gâfiiau fugind cu toții.
Sosi și juncul cel cu pașii grei;
Din neagra nav-apoi sosiră soții,
Venind și-Atene zâna-n rând cu ei.
Sosi și-un argintar ce-aduse loții
Și alte scule câte au acei
Ce știu lucra-mpodobituri de fală,
Cu clește și ciocan și nicovală.
Deci scoase Nestor aur, și-argintarul
Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel
Încât s-o bucure pe-Atene darul.
Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel
Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul
De jertfă-Aret veni ținând supt el
Buchet de flori și apă din fântână,
Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mână.
Ținea toporul cu-ascuțișuri bune
Voinicul Trasimed; ținea Perseu
Un vas gătit, ca sânge-n el s-adune.
Iar Nestor începu, chemând pe zeu,
S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,
Și peri din fruntea juncului, mereu,
Și orz pe sfânta vatră să presare,
Și nu-nceta chemând cu rugă mare.
Iar când sfârși, se-nțepeni feciorul
Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stând,
Izbi pe june în ceafă cu toporul.
Cu mușchii cefei rupți, căzu gemând
Și-adânc pe ochi i-a-ntins pierirea norul
Evridica atunci, cum sta văzând,
Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,
Și-n cor țipară și nurori și fete.
Apoi l-au ridicat de jos și, gata
Ținându-l toți, cu-arama Pisistrat
Îi rupse-adânc din vine beregata.
Un negru val de sânge-a rîurat
Și sufletul din june atunci zburat-a.
Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat
În seu le-au învălit, în pături grele,
Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.
Bătrânul deci le-ardea pe crengi uscate,
Turnând deasupra vin, iar fiii săi
Țineau pe foc frigările-ncrîngate.
Când ele-au ars de tot, iar măruntăi
Ce-au fript dintâi au fost acum mâncate,
Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi
Întregul june, și cărnuri împărțite
Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.
Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,
Frumoasa Policaste ce-o avea
Din toate-ale lui fete cea mai mică,
Spăla pe Telemac și-i aducea
Manta pe largii umeri și tunică.
Deci când ieși din baie, el părea
Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă;
Și-așa el lângă rege-a mers să șadă.
Și fripte-având fripturi prisositoare,
Mâncau acum, și-n veselul păhar
Turnau voinici cu mâni alergătoare.
Deci când au isprăvit și-al jertfei dar,
Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:
„Băieți ai mei! Să puneți la un car
Doi cai frumoși, cu umblete zburace,
Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!”
A zis, iar ei aduser-o trăsură
Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;
Și-n car a pus și pini și băutură
Femeia casei, și tot rari mâncări,
De care numai regii pun în gură.
În car deci Telemac, între urări
Urcându-se și-alături lui, să mîie,
Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie
Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară,
Lăsând orașul Pilos, și mereu
Întreaga zi zburau pe câmp pe-afară.
Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu
Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,
Iar tată-i fuse Orsiloh bătrânul;
Și-au mas aici, și-i ospăta stăpânul.
În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse
Din nou la car, iar caii din picior
Băteau în curtea cea cu pietre linse.
Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor
Treceau pe câmpul cel cu holde-ntinse.
Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,
C-așa zburară roibii iuți ca focul.
Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.