nichita stanescu – Versuri.pro

Dan Deşliu - Lipsă de Cântec

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Lui Nichita.
Poemul este ce se vede
și nu se vede mai ales
Dar cine vede cine crede
și are chef de nențeles?.
Poemul e sublima iască
mai mult și mai ales adâncă
Dar cine poate nori să pască
cine consumă miez de stâncă?.
Poemul este inutil
ca viața și ca moartea – însă
apoi va reveni tiptil
fantoma jaloștei deplânsă.
Poemul n-are-acoperiș
nici matcă, nici chezași de lege
Poemul fulgeră pieziș
aproape șapte clipe-ntregi

Sarmalele Reci - N-Ai Nimic Pe Sub Tricou

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tu-mi vorbești de cartea lui Noica
Și de slipul Laurei Stoica
Chiar în fața mea așezată
Pe fotoliu stai relaxată.
N-ai nimic pe sub tricou..
Tu-mi vorbești de cartea lui Steinhart
Și de stilul lui Django Reinhard
Eu te las să-ndrugi în neștire,
Însă nu te pierd din privire.
N-ai nimic pe sub tricou.
Acum zici de unu’ Nichita,
Care-și pupă-n talpă iubita
Cum te văd așa îmbietoare
Te-aș pupa din cap în picioare.
N-ai nimic pe sub tricou..

Stefan Augustin Doinaş - Don Juan În Delir

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O, de-aş ajunge să adorm odată!…
Mă doare ochiul de minuni şi fum.
Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lăsaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
şi prăbuşit cu clopote pe crini.
Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu
O, cât de mult vă voi iubi absenţa,
femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!
Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la uşa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros şi mic,
Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!
Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Dă-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâţia pomi pe rând?
Opreşte-i tu, simun, în pragul zării!
Şi tu te duci?.. Simt inima mişcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Priveşte: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
şi fructele răsună ca tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur
Şi tu te duci? Îţi voi iubi absenţa
şi gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenţa;
Dar pasul vostru-i gol, şi cad în el.
O, blestemată inimă din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târşit?
– Rămâi cu bine.
– Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârşit
Tu cine eşti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lăsaţi-mă să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi gata

Mircea Cărtărescu - Tu, Nichita…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaștri, foarte depărtați, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni.”
„Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult.”
„Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!”
„Iertați-mă, dar nu pot.”
Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent.
„Ascultă, tu ești credincios?”
„Da, bineînțeles.”
„Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?”
„Da, uneori.”
„Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?”
„Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună.
„Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, și să fim sănătoși”.
De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Corneliu Vadim Tudor - Întâlnirea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

ÎNTÂLNIREA
în amintirea lui Nichita Stănescu.
Ne-om întâlni cândva, în altă casă,
în altă viață și în alt destin,
o carte cu coperți de brumă groasă
vom scrie cu cerneala de arin.
Înmărmuriți ca doi masivi de sare,
prin rădăcini adânci ne vom lega
și n-o să știe nimeni ce ne doare,
vom lua lumina din aceeași stea.
Tu nu mai vii, eu pot veni la tine,
acolo unde totul e iertat,
acolo unde nu își mai aparține
nici robul blând, nici cruntul împărat.
Și poate că viața noastră-ntreagă
a fost doar mustul tânăr ce s-a stors,
iar vinul bun de-abia acum se-ncheagă
într-un tărâm cu geografie vagă
de unde nimeni nu s-a mai întors.
Corneliu Vadim Tudor

Costel Zăgan - Erezia Arca Lui Noe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sunt român dar mă tratez
Domnule e blasfemie
România nu-i o boală
România este-un crez
România-i pur şi simplu
Dumnezeu
Doamne-i sufleţelul meu
Domnule
opreşte-te c-o iei pe arătură
mai rău
ca
Ion Luca Caragiale
Poftim
România-i o scrisoare pierdută de Dumnezeu
S-o luăm de la capăt
Suprafaţă Populaţie Capitală
Eminescu Nichita Brâncuşi
Ştefan Luchian Rapsodia Română
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată
Însă n-ai ajuns expert
Dovada
Poarta Sărutului
Coloana Infinitului.
Masa tăcerii.
Poftă bună.
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II

Emil Brumaru - Scrisoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O, Leonid Dimov, e seară
Şi trec femei cu trupuri lungi
Ca nişte viespii uriaşe
Pe care nu poţi să le-alungi
Cu mâna leneşă din minte,
Femei cu sâni licenţioşi
Umflaţi de-un înger pneumatic
Pân’ la delir în pluşuri roş,
Femei ce ne-ar lăsa-n burice,
Plutind pe pântec, să murim
Fără speranţe, fără apă,
Cum pe corăbii Gordon Pym
Halucinând vechi etichete
Pe butoiaşele cu spirt.
O, Leonid Dimov, e seară
Şi eu beau singur într-un birt.

Eduard Zalle - Cine Vorbește?!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când cuvintele mele ți-au umplut gura,
Ferchezuite ca pentru o sărbătoare,
De sus, stele timide căzut-au de-a dura,
Dintr-o gaură adâncă, hidoasă și mare.
Te iubeam cu distincție și vulgaritate..
Cuvintele mele tăceau laolaltă cu tine,
De fapt, eu iubeam numai pietrele toate
Prefăcându-mă că mi-e bine, mai bine.
Am înțeles că Nichita e-un tainic cuvânt
Din care-au născut mai târziu necuvinte
Și din Raiul ăsta verde, proaspăt și sfânt
Am cules neprețuita dragoste – țin minte.
Din ziua în care cuvintele mi-au tăcut,
M-am pornit să adun pietre frumoase,
Strânge și tu ploaie, viforniță, cât de mult
Și lasă-le să-ți pătrundă în carne și oase.
Doar așa vei pricepe rostul venirii pe lume
Și de ce.. de ce pietrele nu mor niciodată.
De aceea, i-am dat fiecăreia câte-un nume,
Fă la fel și nu te lăsa de ignoranță purtată.
Te iubeam cu smerenie, uneori ștrengărește,
Și cuvintele mele ascultau pietrele dulci;
Uimit, mi-am zis: Ia te uită, cine vorbește?!
Și așteptam cu răbdare să pleci, să te culci.
Când cuvintele mele ți-au năpădit gura,
Ferchezuite ca pentru neobișnuitul festin,
De jos, pietrele toate mi-au înghițit ura..
Și-ncep să-l deslușesc pe Nichita. Amin!

Rucsandra Maria Saulean - Pastorală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Versuri: Nichita Stănescu,
Muzica: Rucsandra Maria Săulean.

1. Cine vrea să se înece
Să se-nece într-o lege
Cine vrea să-și deie foc
Încă are mult noroc
Că pădurea are lemn
Dacă-și face-amnaru’ semn.

Refren:
Și-am zis fluier și-am zis frunză
Și-am zis femeie lehuză
Și-am zis piatră ce-a născut
Pietrele de la-nceput.
Și-am zis apă care curge
Până când se face sânge
Până când se face mare
Cu bocet de ea în sare.

2. Numai pentru spânzurați
Și la cei sacrificați
Și la cei morți prin otravă
Ori cu capul fruct pe-o tavă
Le spun: poate c-au greșit,
Frunză verde, pom chircit.

Refren.

3. Mai bine să mori mâncat,
Risipit și adâncat
În pântec de lup flămând
Pe zăpadă alergând
Fluieraș de os
Cântându-i noros.

Refren

Grigore Vieru - Această Ramură

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui Nichita Stănescu.
Mai mult, frumoaso,
Ce-aș putea să-ți cer –
Ce-mi dărui tu puțin e?!
O, dacă-s pasăre,
Sub cer
Suflarea ta mă ține!.
Iar părul tău înrourat
Ca busuiocul
Sfințește aerul de sus
În care-mi strig norocul.
Ca frunzele din cer
Cobor
Genele tale, sfânto,
Sărutând pasărea în zbor
Și locul unde cântă.
În glasul tău
De peste ani
Aud străvechile porunci.
Și-mi presur rana cu pământ:
Cu ale tale urme dulci.