moarte și viață – Versuri.pro

Gabriela Melinescu - Iunie Sfârșitul Primăverii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu mă iubi, sau iubește-mă, frate al meu.
Curat, ales este sfatul meu.
Ca bobul de grâu gata de pus în pământ ești tu.
Știu, ah, știu, cât preț are în ochii tăi
neînsemnata ta viață.
Precum falnica Persephona eu sunt,
dezvelesc acest trup sacru
precum ea, cârlionțata, cu coarne de regină pe frunte,
eu viață am, dar și moarte.
La mine îi chem numai pe cei pe care vreau să-i nimicesc
din dorința copilărească de a face binele.
Frate al meu,
mai bine rămâi stingher,
sau mai bine nu,
ca bobul de grâu îngroapă-te de viu în pământ
murind să dai târcoale.

Mihai Eminescu - Rime Alegorice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Corabia vieții-mi, grea de gânduri,
De stânca morții risipită-n scânduri,
A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă
Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri.
Iar eu pe-un țărm pustiu murii în pace.
Deasupra frunții-mi luna-n nouri zace,
Trecând încet pustiile Saharei
Și luminând o lume care tace.
La miezul nopții vezi pustia plană
Născând de suptu-i mândră caravană
De morți în văluri lungi și, trează,
Mergând încet spre-un vis: Fata-morgana.
Într-adevăr: adânca depărtare
Arată un palat numai splendoare.
Printre ferești pătrunde o lumină;
Perdelele-i păreau muiate-n soare.
De prin deșerturi lungi și depărtate,
În șiruri vin scheletele uscate.
Pustiu-atunci, cu caravane-sate,
Dormea ca mort sub luna care bate.
O caravană lângă mine trece,
Naintea ei vine-o suflare rece.
În șiruri lungi se strecur și se strecur:
Eu număr unul, număr doisprezece.
Un chip atuncea de pe cal coboară.
La mine-ndreaptă-a lui privire-amară
Și fața slabă, tristă, adâncită
Ș-osoasa mână o întinde-avară.
Dar să mă mișc nu am nicicum putere,
Căci țapăn mort eram și fără vrere.
Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate,
Deși prin ele eu aveam vedere.
Iar umbra-n vălu-i de mătase sură
D-urechea mea și-apropie-a ei gură
Și-mi spune lin și-ncet povestea mare,
Ce ca un râu etern în minte-mi cură:
„Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare
Și om cu ochii vii de-o vede moare;
Iar celor morți, lumina lor adâncă,
Li dă viața nopții trecătoare.
Deci vin și tu pe un schelet să-ncalici,
Să vezi palatu-i în lumini opalici;
De șirul nostru să te ții în urmă
Pân’ la grădina ei cu flori italici.
Și iată vălul meu ți-l dau pe față
Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheață,
Ca nu cumva să se topească iute
De-a privirei ei tiranică dulceață.”
Mă sui și plec… o umbră sunt din basme
Și o fantasmă sunt între fantasme,
Prin mâna mea de o ridic se vede
Ca și prin corpul străveziei iasme.
Din ce în ce cu toții se-apropii.
Grădini lucesc și flori creșteau cu snopii,
Iar roua curge în briliante umezi
Din crengi de arbori luminează stropii.
Pe scări de marmur ne suim cu toții
Și morți-și caut prin coloane soții:
Sunt tineri unii ca iubirea moartă,
Iar alții au barbe albe ca preoții.
Dar toți cu toții sunt de om ruine
Și risipiți din cârduri beduine
Au fost găsit amara, cruda moarte
Într-un pustiu arzând și fără fine.
Vorbesc încet… ca-n somn… și vorba sună
Ca frunze-uscate cari vântu-adună,
Sau ca murmurul cel vrăjit de ape
Când peste codri-apare blonda lună.
Deodată-n două șirul se desface.
În fund apare-un mândru chip ce tace;
Cu roșii flori de mac în păru-i negru,
Cu ochii-nchiși un semn cu mâna-mi face.
Eu o urmez prin galerii înalte.
Izvoare vii din vase stau să salte
Și lângă ele nimfele de marmur,
Făpturi cerești unor măiestre dalte.
Pe lucii muri auritele pilastre.
În jurul lor sunt așezate glastre,
Din care cresc bogate-ntunecoase
Ici roze negre, colo flori albastre.
Și pe ferești perdele de purpură.
Un miros răcoros simțirea-mi fură;
Deschisă lin e ușa unei sale
Și noi minuni uimiții ochi văzură.
Un pictor a-nflorit plafonul, murii,
Cu basme mândre, cu frumoase hurii
Și din cățui de-argint, copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.
Iar pe-un divan, ascuns între perdele
Albastre, înfoiate și cu stele,
Ședea regina basmelor măiastră
Lumină lumea gândurilor mele.
Ea înșira mărgăritare-n poale
Și pe-un covor persan, frumos și moale,
Ea-ntinde surânzând ca-n vis și leneș
A ei picioare de zăpadă goale.
Ochii adânci ca două basme-arabe
Samăn cu-aceia ai reinei Sabbe,
Cum împăratul Solomon îi scrie,
Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.
Cu ochi pe jumătate-nchiși surâde:
Deși privirea-mi pe cei vii ucide,
Te uită lung la mine, tu, ce mort ești,
Pân’ al tău suflet ochii va deschide.
L-al tău mormânt tu ești în pragul porții,
Dar să te stingi nu este voia sorții,
Ci-n fața mea să lași încet să-ți cadă
De pe-ai tăi ochi de gheață vălul morții.”
Îngenunchind atunci am zis în sine-mi:
„O, dulce chip, cu mâna fruntea ține-mi
Și de pe ochi ia-mi vălul trist și rece,
Căci simt bătaia renviatei inimi.”
Și de pe ochii-mi cade ceața sură
Și noi minuni uimiții ochi văzură,
Căci înaintea mea stai vrăjitoare
Și basmu-asculți cu zâmbetul pe gură.
*
Ș-atuncea pier anticele portale.
În jurul meu iluminate sale
Și-n loc de morți ființe vii, ce vesel,
Cu hohot râd serbează bacanale.
Unde-s acum fantasticele șeme
Prin care luna străbătea-ntr-o vreme?
Acele mii risipuri din pustie
Trăiesc… nici unul moartea nu și-o teme.
Când ar avea moarte o vecinicie
De-amor, de viață și de nebunie,
Ei nu s-ar veseli atât de tare
Precum o fac în astă moarte vie.
Ici vezi femeia plină și bălaie
Ce lasă-ncet să cadă a ei straie;
Zâmbind rămâne-n mijlocul mulțimei
Precum ar fi ieșit din caldă baie.
Ici una oacheșă se-ntinde-alene
În brațu-unui bărbat ce, de sub gene,
Ș-aruncă ochi-ntunecoși sălbateci,
Setoși de patimi c-ale unei hiene.
Iar una stă cu ochii ei să soarbă
Pe-un vechi ostaș cu-ntunecime oarbă
Și degețele fine ca de ceară
Și-mpleticește-n a lui neagră barbă.
Un râs, un chiot, o vuire multă
Cu toții strigă, nimeni nu ascultă;
Ocări frenetici sunt o dezmierdare
Și dezmierdarea deveni insultă.
Toți se iubesc ș-o spun în gura mare.
Toți au făcut din viață sărbătoare:
De măști râzânde lumea este plină,
De comedianți și de femei ușoare.
Murmure doar s-aud de prin unghere,
Unde cu glasul blând amantul cere,
Pe când iubita gura ei, uscată
De sărutări, deschide la plăcere.
Ce-i lumea asta mă întreb acuma:
Au nebunit-au, sau domnește ciuma?
De-acopăr moartea, ranele hidoase
Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?
„Ba nu răspunse-atunci Șeherezade
Nu, nu îi vezi așa precum se cade;
Viața lor un vis al morții este,
Azi pradă ei, iar mâni ea o să-i prade.
Ce afli-n lume? mii de generații.
Popoare mândre sau obscure nații
Demult pieriră și pe-a lor cenușă
Trăiește… cine?… ei! înmormântații.
Moarte și viață, foaie-n două fețe:
Căci moartea e izvorul de viețe,
Iar viața este râul ce se-nfundă
În regiunea nepătrunsei cețe.
Femeia goală, cufundată-n perne,
Frumsețea ei privirilor așterne;
Nu crede, tu, că moare vreodată,
Căci e ca umbra unei vieți eterne.
Iubirea ta-i viață a ei iubire
E viață iar și iar de omenire.
Voința ei ș-a ta de se-mpreună
Atunci e suflet în întreaga fire.”
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Michelangelo - 124

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Madona mea, vioaie și îndrăzneață,
când îmi promite mult râvnitul bine,
cu ochii mă ucide-n timp ce-și ține
în rana-mi arma crudă și semeață,
că moarte și viață
le simt deodată într-o luptă lungă,
ca spiritul să mi-l străpungă…
Doar vraja ei mi-alungă
tortura, pentru-o și mai grea-ncercare:
e răul, decât binele, mai mare….

Romulus Guga - Să Ne Bucurăm

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Urechea mi-o lipesc de pântecul tău,
aud moartea cum începe a mișca,
de parcă o să naști, cum toate se nasc,
femeia mea, probabil iubită și de
Dumnezeu.
Apoi vom sta să privim cum crește și umblă,
cum întreabă curioasă sau curajos,
noi zilnic ne vom coborî mai jos,
spre treapta inițială.
În fiecare zi, cu fiecare zi
ne bucurăm murind câte puțin,
secunda a trecut undeva pe sus,
templu menit să ne iubim.
Lasă mâinile peste mine și fă semne, așază diamantul pe creștet și stinge focul ce leagă cerul de pământ, astupă-mi urletul cu cărbuni să încep marea aventură ce-o să mă facă aur. În noaptea asta am auzit cu urechea lipită de pântecul tău prevestiri ciudate.
Să ne bucurăm, să ne pregătim, să ne bucurăm.

Rainer Maria Rilke - Elegiile Duineze

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

(dedicată lui Rudolf Kassner).
Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
Deschisul. Numai ochii noştri sînt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce este-n afară noi nu ştim decît
din căutătura animalului; căci pînă şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor, şi nu Deschisul, care
pe chipul animalului atît de adînc e. Liber de moarte.
Noi numai pe ea o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, – şi chiar cînd el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fîntînile.
Ci noi, nicicînd, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfîrşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ştii că-i fără margini şi nu-l rîvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgîlţîie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi este, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci înafară.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi mascîndu-i văzul,
aproape-s de asta, şi-s cuprinşi de uimire
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt… Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
dar în răsfîngeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate cînd un animal,
mut ridicîndu-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
– atît şi nimic mai mult şi mereu în faţă.
Dar animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea-i.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.
Şi totuşi această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfîrşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
– amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintîi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vîntul.
O, fericirea micii făpturi,
care rămîne mereu în Sînul care-a purtat-o;
o, noroc al gîzei ce saltă lăuntric
chiar şi-atunci cînd nunteşte; căci Sînul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obîrşie
întrezăreşte amîndouă tărîmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închise,
totuşi cu portretul său în veşnică odihnă drept capac.
Şi cît de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avîntîndu-se afară dintr-un sîn. Ca înfricoşat de sine
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfîşie porţelanul serii
dîra lăsată de-al liliacului zbor.
Iar noi: spectatorii, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Sîntem copleşiţi. Orînduim. Totul se sfarmă.
Din nou rînduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.
Cine ne-a răsucit în aşa fel, că noi,
Orice-am face, ne aflăm mereu în postura
unuia care pleacă? Ca şi cum ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întîrzie -,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.

Ioan Silvan - Evidența Divină din Trupuri, Mărturie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Evidența divină din trupuri, mărturie.
De mila trupurilor, lacrimi sparte, ochii
ar da privirilor
când ar vedea cât Dumnezeu conținem;
nu ne-ar putea trata de subterfugii
maladia uitării
fără deplina profunzime.
Din cer, divin noastră existență
lacrimă plânsă a fost,
de-un ochi deschis precum lumina
prin care am căzut în ape
simțind nevoia începutului s-adape
țărâna cu înviere.
Atuncea s-a născut întâia moarte.
Și-ntâia Viață, tot atunci,
cu Terra s-a unit și-o cununie
se întinde azi
peste misteriosul nostru aliaj,
din care ne-am ales și noi, cu un vag dresaj!

Lucian Blaga - Cimitirul Roman

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Huliți au fost românii
de unii învățați din vremi mai nouă
că metafizică n-ar fi creat
ca alte glorioase seminții,
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,
eternă urbe, castre și troiane de hotar.

Huliți au fost românii
că numai case-ar fi clădit cu atrii
primind de sus lumina
s-avertisment ținând pe praguri: cave canem.

De ți-ar fi dat s-ajungi odată la Roma
și-adânc în țară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
ai înțelege-atunci, ce nedreaptă-i cumpăna
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
și inima și-o cântăresc. Căci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce în peisaj,
piatră cu piatră, potrivind,
un drum flancat, de-a stânga și de-a dreapta,
cu sarcofage, urne, mauzolee,
păstrând cenușă, oseminte-adăpostind.

Așa vedeau românii Drumul, orice limite-nfruntând
în mare-mpărăție a vieții-naintând prin moarte
sădită-n șiruri
de două părți. Cei de la umbra chiparoșilor
în sarcofage dorm, ascultă sunetul
de securi și de lănci, marșul cohortelor,
roțile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rândul lor, acuma nu mai sunt,
dar morții cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pământ.

Așa închipuiau românii cimitirul:
un drum flancat de două rânduri de tăceri.
Aceasta-i metafizică română: un Drum.
Un drum ce-naintează printre morți, nu printre vii.

Kabir - Ard Lămpi în Fiecare Casă, Orbule!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ard lămpi în fiecare casă, orbule! Şi tu nu le poţi vedea
Într-o bună zi ţi se vor deschide ochii deodată, şi ai să vezi:
Şi cătuşele morţii îţi vor cădea de la încheieturi.
Nu e nimic de spus sau de auzit, nu e nimic de făcut:
Cel care e în viaţă, dar mort, e cel care nu va mai muri nicicând.
Pentru că trăieşte în singurătate, yoghinul spune că sălaşul lui e departe.
Domnul tău este aproape: dar tu te caţeri în palmier să-l cauţi.
Brahmanul trece din casă în casă şi iniţiază oamenii întru credinţă:
Vai! Adevărata fântână a vieţii e lângă tine, iar tu ai ridicat un bolovan
La care te închini. Kabir spune:
„N-am să pot spune niciodată ce dulce e Domnul meu. Yoga,
Şiragurile de mătănii, virtutea şi viciul
toate astea nu sunt nimic pentru El.”
(Din vol.”Ţes pânza Numelui Tău – Cânturi”).
(Din vol. ”Ţes pânza Numelui Tău”)

Kenzor feat Arkadasaih - Moarte și Viață

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Moarte și Viață.
de Kenzor feat Arkadasaih.
Arkadasaih
Vreau să pășesc în lumea lui Kenzor
Să fiu cu două mile aproape de paradis
Și fiecare face ce vrea

Refren:
Mă simt străin în țara mea
Aș vrea să pot schimba ceva
Chiar nu mai suport
Mă simt ca un prost
Pentru banii tăi
Tre’ să lupt cu ei.

Arkadasaih:
Șase, Șase Kenzor stă de 6, În studio 66.

Kenzor:
S-au gătit orașe pe rând
Eu vă zic pe cuvânt
Că-i sfânt acest pământ
Doar condus de corbi.

Refren: Pentru banii mei
Tre’ să lupt cu ei
Și moarte și viață sunt doar ale mele

Ion Minulescu - Povestea Mea și a Lor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Povestea mea și a lor.
Mă-ntreb:
Cel care-am fost cândva
Tot eu sunt și-azi?..
Sau sunt altcineva?..
Confrații mei – e drept – nu bănuiesc
Că sunt și morți rebeli care trăiesc!
Dovadă eu –
Eu, care-am fost ucis
De către cei care, citind ce-am scris,
M-au ponegrit
Și m-au scuipat,
Apoi cu toți m-au pastișat..
Iar când n-au mai avut ce-mi face,
Mi-au presărat în pat un pumn de ace –
Convinși c-am să mă-nțep în ele
Și-am să mor!..
Dar eu le-am dat cu tifla tuturor..
Și azi – deși înmormântat de ei
De viu –
Continuu să trăiesc, ba chiar să scriu..
În timp ce criminalii mei confrați
Trăiesc din semne de-ntrebare
Și putrezesc neînmormântați..