mitologie – Versuri.pro

Konstantinos Kavafis - In Memoriam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Zeii nu mor. Moare doar credința
ingratei mulțimi a muritorilor.
Zeii sunt nemuritori. De privirile noastre
îi ascund nori argintii.
O, Tesalie sacră, ei Te adoră,
de Tine-și amintesc în sufletul lor.
În zei, ca și în noi, înfloresc amintirile,
tremur al primei iubiri.
Când zorii sărută Tesalia,
fior din traiul zeilor
străbate văzduhul și uneori o diafană
formă plutește deasupra colinelor ei.

Ion Pillat - Scutul Minervei XII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

XII.
Icar cum îl sfidase cu aripe de ceară,
l-a prăbușit Apollo pe-al mărilor podmol.
Și pe Acteon care-i pândise trupul gol,
prin câinii lui Diana l-a osândit să piară.
Chiar Prometeu, când slăvii a smuls un foc în pară,
el ce s-a vrut năprasnic al omenirii sol,
pe stânci legat de Joe cu vulturii ocol,
hrăni flămânde ciocuri din fierea lui amară.
Și totuși nu mi-e teamă, în-nalta mea trufie,
comoara ta în versul sonetelor s-o fur,
în suflet când eroii Helladei îmi învie.
De-a pururi în lumina senină urcă zborul,
pe veci văd ochii minții tiparele de-azur,
când focul fără moarte îl ține răpitorul.

Ion Caraion - Strada Desenelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Sub copacul acesta s-a spânzurat o fecioară.
Almatheia, capra fermecată,
îngenunche la umbra copacului.
Zeii se fac ploi de aur, șiretlicuri și tauri.
Ei pătrund pe sub dafini
se dau în leagăn și se-ascund
culeg struguri și cântă.
Joacă. Îi privești.
Se privesc. Joacă.
Pe ploaie, pe arșiță, pe ninsoare.
Parcă și ținuturile din jur
s-au făcut deodată de stofă
și s-au trezit într-o mare
de temple.
Oi de bumbac și oi de lână pasc în cer
lumina evenimentelor.

Traian Chelariu - Asemenea Circei Tu pe Fiecare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Asemenea Circei, tu pe fiecare
îl schimbi în fel și chip de dobitoace,
cu ale farmecului tău mijloace
îl faci să ia neascunsă-nfățișare.
Și-l lași să urle-adulmece, să joace,
să-și dea-n vileag întreaga tulburare
și rât și bot și colț și păr și ghiare
și nerușinea ce-n priviri îi coace.
Te ocolesc corăbierii, nime
nu te-a văzut nepedepsit și li se
năzare numai marea ta cruzime.
Dar, iată, unul, rătăcitul, vine
adus de mări și este el, Ulisse,
și i te-arăți: ești ceruri prea senine.

Edgar Allan Poe - La Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Elena, frumusețea ta îmi pare
… Ca vechile corăbii niceene,
Care, pe-o blândă ‘nmiresmată mare,
… Drumețul ostenit duceau, alene,
… Spre țărmul lui natal în depărtare.
Deprins de-amar cu-nvolburata mare,
… Păru-ți de iacint, chipul – icoană vie –
Cântul tău de nimfă m-au purtat din zare
… În Elada – cândva o mândrie,
… Și la Roma – cândva o grandoare.
Ah! în firidă, la geamul luminat,
… Te văd cum stai, ca o statuie frântă,
O lampă ții în mână, de agat,
… Ah, Psyche, tărâmul ce tu ai lăsat
… E Țara Sfântă!

Jorge Luis Borges - Revărsatul Zorilor în Islanda

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Acesta e revărsatul zorilor.
E mai vechi decât mitologiile și decât Hristosul Alb.
Va zămisli lupii și șarpele
care este și marea.
Timpul nu îl atinge.
A zămislit lupii și șarpele
care este și marea.
A văzut plecând corabia pe care o vor face
din unghiile morților.
Este cleștar de umbră în care se privește
Atotputernicul, n-are chip.
Mai greu e decât mările
și decât cerul mai înalt.
E un mare zid suspendat.
Este revărsatul zorilor în Islanda.

Daniel Vişan-Dimitriu - Ultimul Druid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, ca el un altul nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.
El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă prin eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.
Sărmanii, chiar şi regii, trecând de rangul lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea.
Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.
În mine-s adunate din mii şi mii de ani,
Secretele aflate de greci şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Visul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Te-am alergat o noapte-ntreagă;
Erai sirenă, stea, meduză.
Dansai-n patine pe-o peluză,
Cu ochii verzi, sub capă neagră.
Îţi sărutasem ochii-n lacrimi;
Sorbeai nectar dintr-un pocal.
Nu-ţi vedeam faţa de la voal..
Eram Hristos, ispăşeam patimi.
Îţi făcusem dar, un râu albastru;
Te botezam în apa vieţii,
Ce-am strâns din roua dimineţii..
Din sânge-mi ţi-am dat gust măiastru.
În vârf de pantă te-am pierdut;
Planai în zbor, eram Icar
În negrul interplanetar..
Topise-i Soarele-n sărut.
Simţeam căldura-ţi pe obraz
De la o rază jucăuşă;
Stăteam în braţe c-o păpuşă..
Citisem.. „Hoţ din Alcatraz”.

Dante Alighieri - Infernul: Cântul XXXI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

INFERNUL.
CÂNTUL XXXI.
Puțul giganților.
Aceeași limbă ce-mi mușcă făptura
pe-obraji punând culoarea stacojie,
găsi și leac s-aline mușcătura,
ca lancea lui Ahil ce-n bătălie,
pre câte-aud, stârnea în dușmani jalea
și-apoi, era prilej de bucurie.
Urcarăm dar, lăsând în urmă valea,
pe râpele care-o încingeau deșarte
și n-am dat glas cât străbăturăm calea.
Nici zi deplină nu era, nici noapte
și-n zare-mi ochii nu găseau răsunet,
dar auzii sunând un corn departe
și bubuind mai gros decât un tunet,
încât potrivnic căii ei amare,
privirea mea se răsuci spre sunet.
De bună seamă n-a vuit mai tare
nici cornul lui Orland, când războind
pierdu-mpăratul a oștirii floare.
Puțină cale străbătui privind
și niște turle-ntrezării în șire,
încât rostii: „Oraș, ori ce-o fi fiind?”
Și-atunci maestrul: „Fiindcă-a ta privire
prin noapte-n zare a vedea se zbate,
greșești în gând, dând frâu la închipuire.
Ci-odată-ajuns, ai să pricepi cum poate
să-nșele depărtarea; urcă treapta
și vino deci, să nu rămâi la spate.”
Mă prinse-apoi cu dragoste de dreapta
și „Pân-om da, grăi, de-acel făgaș,
ca să nu-ți pară prea ciudată fapta,
să știi că-n zări nu-s turnuri de oraș,
ci până-n brâu, în puțul ce-ntărește
al râpei mal, stau cete de uriași”.
Așa precum când ceața se rărește
desprinzi pe-ncetul câte-ascunse stau
în pâcla deasă ce văzduhu-umbrește,
așa și-aici, treptat, cum se-apropiau
a râpei maluri și vedeam ce-ascund,
mă lămuream și spaimele-mi creșteau.
Căci tot așa precum în cerc rotund
Montereggion de turnuri se-ncunună,
la fel și-aici, pe maluri, din străfund,
se înalță falnic, făurind cunună,
uriași cumpliți pe care din tării
îi ceartă încă Jupiter când tună.
Și de-unde stăm prindeam a desluși
obraji și piept, din pântec o frântură
și-așijderi mâini și spete arămii.
Bine-ai făcut când ți-ai uitat, Natură,
să-i zămislești și l-ai lipsit pe Marte
de-atari voinici ce nu cunosc măsură.
Iar de-ai urmat să făurești aparte
balene-n mări și elefanți, haină
nu te-ai vădit, ci înțeleaptă foarte;
căci mâinii-n care vrerea rea se-mbină
cu judecata, ascuțindu-i spada,
nu-i om în stare-n luptă piept să-i țină.
Văzui un chip prelung și lat cât roata
de pin la Roma, în lăcașul sfânt,
și pe-o măsură oase, trup și noada,
încât din râpa ce-i urzea veșmânt
din brâu în jos, vădea atâta glia,
că trei frisoni puși cap în cap, la rând,
s-ar fi falit zicând că-i prind bărbia;
vreo zece coți din trupul lui zării
din jos de locu-n care-ți prinzi mantia.
„Raphel may arrech zabi almi”,
strigă furios cu glasul lui cel gang
ce-n psalmi mai dulci nicicând nu se rosti.
Și-atunci poetu-i zise: „Duh nătâng,
vezi-ți de corn și suflă-n el turbat,
când uri și patimi de gâtlej te strâng.
Privește-ți gâtu-n hățuri înhămat
de care cornul îți atârnă-anume
și vezi pe piept ce dâre ți-a lăsat.”
Și mie-apoi: „El singur își dă nume:
Nemrod e el și din născocirea lui
nu se vorbește-un singur grai pe lume.
Dar să-l lăsăm; e de prisos să-i spui;
căci neînțeleasă vorba ta-i pare
și-așijderea și graiul său oricui.”
Pornirăm dar, de-a stânga pe ponoare
și ne-am tot dus, drum de-o săgeată-n scut
când de-altu-am dat, mai trufaș, pe cărare.
N-aș ști să spun ce meșter neîntrecut
îi cetluise dreptul pe spinare
și brațul stâng în față petrecut
c-un lanț cumplit ce-l fereca atare,
că din grumaz pân’ la șezut, în lat
de cinci ori pieptu-i cuprindea-n strânsoare.
„Acesta-i cel ce-n luptă-a cutezat
pe însuși Zeus să-l înfrunte, frate!
grăi Virgil; de-aceea-i ferecat.
Fialte-a fost și-a arătat ce poate
când zeii fură încercați din greu:
ci-n veci de-acum i-s brațele legate.”
„De-i cu putință, -aș vrea, grăit-am eu,
cu ochii mei să cântăresc făptura
uriașului pe nume Briareu.”
„Pe-Anteu, răspunse, ‘l vei vedea și gura
ai să i-o-auzi; el nu-i legat la brațe
și-n fund ne-o duce, unde-i deasă zgura.
Departe-i cellalt, scufundat în ceață,
legat și-așijderi făurit de vremuri;
atâta doar că-i și mai crunt la față.”
N-a fost nicicând să zguduie cutremur
vreun turn cu-atare-nverșunat năduh,
de cum Fialte fu cuprins de tremur.
Simții deasupra-mi moartea prin văzduh
și spaima ei, socot, m-ar fi răpus
de n-ar fi fost să-l știu legat burduf.
Pornirăm dar la drum și ne-am tot dus
pân’ la Anteu ce se ițea-ntre răi,
chiar fără cap, vreo cinșpe coți în sus.
„O, tu, ce-n poala fericitei văi
în care Scipio-și preacinsti străbunii,
când Hanibal fugi cu toți ai săi,
adus-ai pradă mii de lei în funii
și care-n luptă, de-ai fi fost cu ei,
cu frații tăi, precum cred încă unii,
ai Terrei fii i-ar fi învins pe zei,
ne pune jos, te rog, nu-ți fie greu,
unde Cocito-ngheață pe mișei.
Nu ne-ndruma spre Tizi sau Tifeu;
acesta-aici a spune nu se teme;
te-nclină deci, nu te codi, Anteu!
El va să-ți poarte faima peste vreme,
căci va trăi ierni lungi și veri aprinse,
cu zile-n cer Cel sfânt de n-o să-l cheme.”
Astfel grăi maestrul, și-l cuprinse
Anteu cu brațul ce stârni fiori
în Hercule când șalele-i încinse.
Simțind Virgil că-l prinde de subsori:
„Hai, vino, zise, să te-apuc”. Și-atare
un trup fă*ăm aprigei strânsori.
Cum de la poale Garisenda-ți pare,
când norii cerul către ea-l brăzdează,
c-atârnă-asupra-ți strașnică și mare,
la fel Anteu când așteptam cu groază
să-și plece brațul, de-aș fi vrut (ci-n van)
altei cărări să-mi dărui trupu-n pază.
Dar blând ne puse-n fund, unde Satan
cu Iuda-n doi se scaldă în otravă,
și-n pripă-apoi, pe cerul de catran,
se înălță ca un catarg de navă.

Dan Botta - O Amforă Sabină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

O amforă sabină, de virginală galbă, e zona mea: arhaic și limpede pământ,
Septentrionul palid și
Orion, la vânt senină, liniștită de visuri floare albă.
Galere duc, e aur, heraldică fereastră,
Egee cu safirul de indolentă seară: e-Arhipelagul thracic?
Ori poate tu, o clară
Minerva cu
Ideea în flacăra albastră.