Mihai Eminescu – Versuri.pro

Icoană și Privaz

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolțile sub frunte lumină ochii mari
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!
De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.
Când îmbli, a ta haină de tine se lipește,
Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește.
De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat..
Ciudat.. Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,
Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred
Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,
Atât cum nu mai este o alta pe sub soare;
Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci..
Ș-apoi.. Merit eu oare mai mult de la un înger
Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?
O, bate-ți joc, copilă, ucide-mă de vrei,
Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decât un trai deșert..
Și încheierea vieții-mi: pe tine să te iert.
Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet.. Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie.. Și ce-am mai vrut să fiu?.
Voit-am a mea limbă să fie ca un râu
D-eternă mângâiere.. și blând să fie cântu-i.
Acum.. acuma visul văd bine că mi-l mântui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.
Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri.
Frumuseța ta divină, nemaigândită, sfântă
Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumuseța cea vrednică de Dante.
O, bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curată, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce? c-a mele: fața-i, chipu-i..?
Nebun ce sunt.. Nu râzi tu? O, râzi de mine.. Râzi.
Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,
Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie..
Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui
Și niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,
Căci ea nu vrea iubire.. vrea numai adorare..
Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Și ea să-mi spuie rece: „Monsieur, ce ai mai scris?

Cu Penetu-n Ca Sideful

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cu penetul ca sideful
Strălucește-o porumbiță,
Cu căpșorul sub aripă
Adormită sub o viță.
Și tăcere e afară.
Luminează aer, stele.
Mută-i noaptea — numai râul
Se frământă ‘n pietricele.

Scrisoarea III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie s-o schimbe,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară,
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se-nfioară de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur straveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândră fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte.
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Parul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde:
– Las’ să leg a mea viață de a ta… în brațul-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână,
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările tărmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor –
Ca prin neguri alburi se strevad și se prefac
Într-o întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri până la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește-ndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau după olaltă,
Însă frunzele-ascuțite se-ndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se-nclină la pământ.
Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.
Visul său se-nfiripează și se-ntinde vultrește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan,
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pân’ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…
La un semn, un țarm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o naframă-n vârf de bat.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
„Ce vrei tu?”
„Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu banat,
Domnul jios tru-ar vrea să vază pe măritul împărat.”
La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
„Tu ești Mircea?”
„Da, -mpărate!”
„Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.”
„Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu’ vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.”
„Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura-nspăimântată marea de-ale lor corăbii!..
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie-nainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz…
Și de crunta-mi vijelie ții te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?”
„De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.
După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă –
Și nu voi ca să mă laud, nici ca voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.
Te fălești că-nainte-ți răsturnat-ai vâlvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?..
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N’avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfioară de-a ta faimă, Baiazid!”
Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și-n caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Văjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul și de tropot și de strigat de bătaie.
În zadar strigă-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică-nspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și-n față și-n coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca și palcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care şuieră, se toarnă
Și, lovind în față, -n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuși mâna-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călarii ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Răspândite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită-nspre Dunăre o mâna,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se așază, iată soarele apune,
Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor și-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimită dragei sale, de la Argeș mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțumind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos”.
De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri v-adumbriseți,
Ati ajuns acum la modă de vă scot din letopiseț,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozei.
Rămâneți în umbra sfântă, Basarabi și voi Musatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce-o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De-ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că-nainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce-și râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la falci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpă,
Quintesenta de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea sa și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și-n cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca-n strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafă groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de român,
Toată greco-bulgărimea e nepoată lui Traian!
Spuma asta-nveninată, asta plebe, acest gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră-aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gusații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii-acestei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
Îi e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinism și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce-a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept știință-având în minte vreun vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine română!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Va mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire.
Dar lăsați-măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei.
Și-n două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Ah, Mierea Buzei Tale

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde ești, demonico, curato,
Ah, unde ești să mor la sânul tău!.
Ce sunt eu azi? o frunză, o nimică.
Și-mi pare că am fost un împărat;
Simțirea care sufletu-mi despică
E ca și când o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
Am nebunit de când o am gustat!.
Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața,
Să-ți beau tot sufletul din gura ta,
Să-ți sorb lumina pân’ ce-or fi de gheață
Frumoșii-ți ochi să-ți devastez așa
Tot ce tu ai frumos.. o, mă învață
Să te ucid cu respirarea mea!.
Să murim amândoi.. La ce trăiesc eu,
La ce trăiești tu pe a lumii spume?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume;
Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.
Că undeva s-afla al nostru nume!.
Încet, încet.. să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pământ ne-om furișa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi.. așa, așa;
Ce bine e să dormi adânc în raclă,
Să dormi adânc, să nu mai știi ceva.
Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi:
O rază încă, încă o scânteie,
Ș-apoi dispare tot.. ș-apoi, ș-apoi
Simt încă gândul tău iubit, femeie,
Ș-apoi nu vom mai fi nimic.. noi doi.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Oricare Cap Îngust

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Oricare cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Și, cum dorește, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-și.
Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea, de glorie săracă.
Când dulci-i ochi pe linii or s-alerge,
Va cumpăni în iambi turnata limbă:
Ici va mai pune, dincolo va șterge.
Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge
Și al ei suflet pe al meu și-l schimbă.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

De Ce Mă-Ndrept Ș-Acum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De ce mă-ndrept ș-acum la tine iarăș?
Căci făr’ de tine n-am de spus nimică..
Și azi nu-mi pasă lumea ce-o să zică
De-acest poem, în contră-mi, spre ocară-și.
De grija ei un fir de păr nu-mi pică..
Să ieie dar copiii mei în gheară-și;
Părerea ta, iubit și blond tovarăș,
De ea mă bucur și de ea mi-e frică.
Amor și moarte sunt în dușmănie:
Amic acestei des am căutat-o,
Ci-n drumul ei m-am dat, copilo, ție..
Viața mea din nou ai câștigat-o
Și orice road-a ei și armonie
A ta-i cu drept: deci și pe-aceasta – iat-o!.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Privesc Orașul Furnicar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Privesc orașul furnicar
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolți,
Cu câte-un chip la stradei colț.
Și trec foind, râzând, vorbind,
Mulțime de oameni pași grăbind
Dar numai p-ici și pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoții lin și în veștminte
Cântând a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod, sfințire de apă,
Pe uliți lumea să nu încapă;
Se scurg încet, tarra bumbum,
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se deșir;
Ei trec mereu, tarra bumbum,
Și dup-un colț dispar acum..
O fată trece c-un profil
Rotund și dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Șuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Și-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Și orologiile bat,
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Epigramatice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În somn nici Crösus nu-i bogat cu tot tronu-i regal,
Și jumătate din viața lui cu Lazăr e egal.

Lungești prânzu-ți până-n noapte, tot mănânci, mănânci de-a rândul,
Cine te vede poate zice că cu dinții-ți sapi mormântul.

Vrei să fii Pallas Athena!
O, fetiță, fii cuminte…
Tu ai pierde din frumusețe
Dar n-ai câștiga la minte.

E vinul de-azi mai rău ca cel de ieri, amicii mei,
Mai bun ca orice vin băut e cel pe care-l bei.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

De-Ar Fi Mijloace

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De-ar fi mijloace
Și-ar fi putință
Cum m-aș mai face
După dorință!

M-aș face-oglindă
Strălucitoare.
Să te cuprindă
Pân’ la picioare.

Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.

Un vânt m-aș face,
Ce lin și-n taină
Pe piept desface
Ușoara haină.

Un somn m-aș face
Dulce de vară
Să-ți închiz ochii
În orice sară.

Dar n-am mijloace
Nici e putință
De a mă face
După dorință.

Replici

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Poetul.
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea –
Iubita mea.
Iubita.
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu –
Iubitul meu.
Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un haos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt –
Tu eşti un cânt.
Poetul.
Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc –
Şi te iubesc!.
Iubita.
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet –
Iubit poet?.
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu –
E tot al tău.
©Mihail Eminovici (Eminescu)