maslin – Versuri.pro

Menelaos Ludemis - Gelozie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aseară te-am visat sprijinită
De trunchiul unui măslin bătrân,
În timp ce zefirul
Îți șoptea la ureche
Cântecele lui descreierate.
Ziua era ca o mireasă
Iar tu te scăldai cu țipete
În cascada de lumină,
În timp ce soarele, cavalerul,
Îți săruta sfios mâna.
Eu te priveam
Topit de gelozie
Nu pentru zefir
Nici pentru soare
Ci pentru bătrânul măslin
De care îți sprijineai trupul.

Rafael Alberti - Măslinul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cine sunt eu? Cine sunt?
Am mai mult de-o mie de ani.
M-am născut privind marea
printre pietrele roșii ale
acestei coline dulci.
Mi-au murit frații,
copiii, nepoții..
Mi-au murit toți urmașii.
Eu singur am rămas.
Scorburi îmi macină trupul, îl crapă
dând la iveală pereții subțiri despuiați,
prin care soarele se furișează, încălzindu-i,
iar vânturile mării intră, ies,
vuietul valurilor repetându-l.
Poate-am să mor,
bătrân, uitat de toți, dar mi-e încă proaspătă
memoria, tânără și verde.
Ce n-am văzut!
Întinsul mării, iată
se umple de corăbii.. Cenușii
și albe umbre-ale deșertului ajung
pe coaste.. Flamuri și stindarde
c-o semilună soare-l umbresc.
E-năbușit de tobe glasul mării.
Și urcă sângele spre fructele-mi înalte,
și lacrimi roșii picură din ramuri.
– Frumoasă creştină!
De dragoste mă usuc.
Îmi las calul pentru tine,
îmi las armele de tot
și războiul părăsesc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Sete mi-e ca în deșert.
Dă-mi apa buzelor tale.
Mor de sete, mă usuc.
La umbra măslinului,
Mor de sete, mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Hai cu mine-n satul meu
dincolo de-albastrul mării.
Îmi las armele de tot.
Mă usuc de dragoste.
O, cățea creştină!
Iataganul pe grumaz!
Pe măslin să-ți șadă capul.
Trupul, jos, la rădăcină.
Sângele coboară-n mare.
Marea-l bea cu lăcomie.
Frumoasă creştină!
Mă usuc de bucurie.
De mâhnire mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Fructele mele-s viorii și negre,
culoare tristă: sânge-nchegat.
Ce n-am văzut!
Război și foamete,
și plâns amar în noaptea prea umilă
la veșteda lumină-a uleiului călduț.
Eram bogat, aveam, în fața mării,
comoara grea. Și mă gândeam că-s liber,
gândeam că ramurile mele
sunt ale vântului, doar ale lui..
Sunt ale tuturor și nimănuia.
Așa credeam, dar timpul lunecând..
– Nimeni nu mă vede-n noapte,
nimeni n-o să vadă.
Înaintea zorilor,
nimeni n-o să vadă.
În basma niște măsline
ți-oi aduce-n taină.
Căci măslinu-acela mare
am să-l scutur bine.
Dă-mi basma ta, o, mamă,
mă întorc în grabă.
Înaintea zorilor,
m-oi întoarce, mamă.
S-a auzit apoi o-mpușcătură..
Și-un prunc căzu, cu mâna-nsângerată..
Dar câte n-am văzut! Frumoase? Toate,
nu știu de ce, se terminau în lacrimi.
Și fericit doar eu eram, și vesel
și veșnic viu în lămpile aprinse.
Și pașnic numai eu în fața mării
plină de morți pe valurile-nalte.
Da, liniștit ședeam precum o velă
de sânul ei puternic aninată.
Și gustul undelemnurilor mele
în lutul zvelt de amfore l-am strâns.
Sub soare, sfânt, mă binecuvântau,
în orice dimineață, oameni, păsări.
Iar turmele dormeau la umbra mea
în sunete de fluier împletite.
Dar, vai, nimic n-a dăinuit mai mult
de-o clipă. Precum marea și pământul
se frământă-n furtuni necontenit,
și veacuri lunecând, în ochii mei,
mai mult ca pacea, bătălii se mișcă.
Acuma pier. În brațele-mi uscate,
un ram în floare, doar, a mai rămas.
Cu el mă uit la ceruri. Ce se-ntâmplă?
Trosnește-azurul, fulgeră prin spații
ciudate corpuri, către care aștrii
își ațintesc pupilele uimite.
Călătorește dragostea? Sau ura?
Călătorește foamea? Ori războiul?
Prietenia umblă prin văzduhuri?
Sau moartea e, sfârșitul omenirii?
Întoarcerea-n neant a neființei?
Văzduhuri limpezi ale mării, brize,
spuneți-mi voi! Mă zbat în agonie..
Și clopote aud.. Murmur de valuri..
Cânt eu sau valurile cântă oare?
Se face ziuă.. Iată.. Ziua urcă..
Asupra mea coboară zvon de aripi..
Mă sting ca un măslin fără de pată..
În ciocul lui un alb hulub îmi poartă
odată cu suflarea mea din urmă,
lumina verde-a ultimului ram.

Rainer Maria Rilke - Podgorie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O, vechile altare cu ofrande
în fructe și crengi pale de măslin
sau terebint, și-apoi, sfârșitul lin
al florii-mbrățișate în ghirlande!
Intrând în via asta bine coaptă,
de-am mai găsi naivu-altar vechi, până
și Vergura, cu sfânt rozariu-n mână,
i-ar da benedicțiunea ei, în șoaptă.

Paul Celan - Măslinul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cornii infernului, în măslin expirați:
Suflat-au aer prin inima ce, goală, striga?
Dormea el dulce, oare, peste noi, îmbrățișați?
Pomu-l binecuvânți, iadu-l stingem așa?
Cândva, când am serbat întunecimea toată,
el a venit la noi în abis și-a cântat.
Acum, când cornii-nghețați l-au cuprins, pe dată
el, tremurând pe deal, s-ațipim ne-a lăsat.
Putem noi limpezi, când încep incendiile,
la tine, pribeagule măslin, urca?
Pentru ca-n focul cel gigantic crengile
să poată, dulci și în delir, cu noi să-ți stea?

Ancelin Roseti - Să Poți Uita Măslinul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

1.
Strig panteonul –
toți zeii sunt prezenți. Putem începe:
Desculț merg spre fericire și-n urma mea rămân urme de lup – între mângâiere
și sugrumare se mișcă aceeași mână..
Simt stelele în cerul gurii. O colonie de păianjeni calcă meticulos diminețile
noastre sângerânde.
Să poți uita măslinul. Uită-l!..
În grădini lăuntrice înfloresc florile trădării – bucuria de a fugi de lângă tine.
2.
Strig panteonul –
toți zeii sunt prezenți. Începem:
Prăbușiți-vă îndărătul inimilor voastre, în curând veți vedea un rege plângându-și coroana rămasă mică, un ucigaș îngrozit de chipu-i, în numele batjocurii, un miel
spânzurat de zorii omenirii.
Râsul e interzis! Ne apropiem de ziua în care puteți simți gustul întunericului.
Mâncătoarea de spurcăciuni e paznicul hranei noastre..
Să poți uita măslinul. Uită-l!..
Pregătiți biletele de călătorie! , nu puteți merge ilegal spre eternitate.
3.
Strig panteonul –
nici un zeu nu lipsește. Ezitare..
Tăcere – o carte de bronz netipărită încă.
Afară se aud Onorurile și Vulgaritatea hohotind.
Heralzii frământă nisipul și mumiile scufundate în beznă.
Un ritm de migrații. Un măcelar înnebunit de spaimă.
Bătăi din aripi.
Nu poți muri singur..! –
Un fluviu tulbure cu maluri de cristal se perindă pe sub ochii noștri.
4.
Matur și liber, vine poetul,
lumea pentru a-i da ascultare.
Nu se mai strigă panteonul
zeii sunt liberi.
În trecerea-i vibrantă ne face cunoscut drumul de la om la înger: “Nemișcat
parfum amar, încremenită văpaie ce te avânți în visul meu ca o revanșă, bijuterie mi-ai
fost și trandafir și piele dezgolită.., pasăre plângând suferința și nesuferința, de oțel sunt
rănile tale care nu se închid niciodată.. ”
Prin vene îmi curge înserarea..
Luați-mi talpa iadului de pe gât!