manastire – Versuri.pro https://versuri.pro Versuri corectate și explicate Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 ro-RO hourly 1 https://wordpress.org/?v=6.9 https://versuri.pro/wp-content/uploads/2026/01/cropped-favicon-32x32.png manastire – Versuri.pro https://versuri.pro 32 32 Doina si Ion Aldea Teodorovici - Clopotul Învierii https://versuri.pro/doina-si-ion-aldea-teodorovici-clopotul-invierii https://versuri.pro/doina-si-ion-aldea-teodorovici-clopotul-invierii#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 http://versuri.pro/?p=87487 →]]> La mănăstirea cea Capriană
Bate un clopot în zi de duminică.
La Capriana rană pe rană
Rană pe rană în taină se vindecă.
Intră în Templu om al durerii
Nu-i o rușine să intri în Biserică
E o rușine în liniștea serii
A o preface-n cazarmă isterică.

Refren:
Bate frumos un clopot, bate un clopot
A Învierii și cununei de spini
Vine din cer un șopot, vine un șopot
Și ridică un mal pustiu.

Bate un clopot, ca o chemare
La Capriana, în miros de cristei
Iar de la Putna, sfântă și mare
Dangat de aur răspunde în liniște.
Semn că ne vede, semn că ne-aude
Dragostea Putnei în zi de duminică
Când în lumina viselor ude
Rană pe rană în taină se vindecă.

Refren:
Bate frumos un clopot, bate un clopot
A Învierii și cununei de spini
Vine din cer un șopot, vine un șopot
Și ridică un mal pustiu.

La mănăstirea cea Capriană
Bate un clopot în zi de duminică.
La Capriana rană pe rană, rană pe rană
În taină se vindecă.

]]> https://versuri.pro/doina-si-ion-aldea-teodorovici-clopotul-invierii/feed 0 Vasile Copilu-Cheatră - Moștenire https://versuri.pro/vasile-copilu-cheatra-mostenire-2 https://versuri.pro/vasile-copilu-cheatra-mostenire-2#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 http://versuri.pro/?p=88028 →]]> Străbunicul a lucrat cu barda și securea
Și-ntr-un an era gata mânăstirea,
Că scria cu ghilăul în brazi și goruni,
Numai chipuri de sfinți și de oameni buni.
Bunicul a scris mai subțire,
Nu s-a gândit la vreo mânăstire.
Cu degetele sale lungi de fuior
S-a mulțumit să mângâie talia unui ulcior.
Tata a coborât de copil în pământ,
Poate de aceea a împrumutat un chip de sfânt.
Ne mai privind cu anii la cer,
A rămas toată viața numai un miner.
Eu am vrut să cuprind veșnicia din hăuri,
Într-un fluier cu numai șase găuri,
Și tot cânt, de când mă știu că mă cheamă Vasile,
Să mă iau la întrecere cu vreo ciocârlie.

]]> https://versuri.pro/vasile-copilu-cheatra-mostenire-2/feed 0 Mateiu Ion Caragiale - Călugărița https://versuri.pro/mateiu-ion-caragiale-calugarita https://versuri.pro/mateiu-ion-caragiale-calugarita#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=66074 →]]> Călugărița.
În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrențe, de ani împovărat,
Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A țării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat –
Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită.
Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din șea îl prăbușiră hangerele haine –
De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii
Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai vine.

]]> https://versuri.pro/mateiu-ion-caragiale-calugarita/feed 0 Maria Ciobanu - Am Văzut la Mănăstire https://versuri.pro/maria-ciobanu-am-vazut-la-manastire https://versuri.pro/maria-ciobanu-am-vazut-la-manastire#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=66779 →]]> Am văzut la mănăstire
Într-o sărbătoare
O măicuță tinerea,
Bobocel de floare,
În straie mănăstirești,
Tânără copilă,
Cu privirea fără vlagă,
Mi-a fost de ea milă,
Fetele cu ea de-o seamă,
Cum e-n legea firea,
Simt pentru întâia oară
Fiorul iubirii
Și de-atunci mereu mă-ntreb
Oare din iubire,
De necaz sau de durere
E la mănăstire.
Ce-or simți părinții,
Oare ce gândesc
Când ai lor copii
Se călugăresc?
Dac-ar fi băiatul
Sau fetița mea
Mie mi s-ar frânge,
Doamne, inima.
Într-o altă sărbătoare
La munte-ntr-un schit
Un călugăr tinerel,
Lume, am văzut,
Ochii mari și rugători
Cătau la icoane,
Ce-o fi în inima lui
Mă întrebam, Doamne.
M-am gândit mereu de-atunci
Oare ce-aș simți
Dacă unul din copii
S-ar călugări,
Oare ce simte o mamă,
La ce se gândește
Când fiul sau fiica ei
Se călugărește.
Ce-or simți părinții,
Oare ce gândesc
Când ai lor copii
Se călugăresc?
Dac-ar fi băiatul
Sau fetița mea
Mie mi s-ar frânge,
Doamne, inima.
Vreau copiii mei să fie
Oameni ca oricare,
Cu credință-n Dumnezeu
Că e Bun și Mare,
Vreau să-i știu la casa lor,
Să am și nepoți,
Să mi-i văd în jurul meu
Bucuroși pe toți,
I-am învățat să iubească
Ce e bun și drept,
Îi iubesc și de la ei
Nimic nu aștept,
Mulțumescu-Ți, Doamne, Ție
Că mi-ai dat copii,
Ei sunt a mea bogăție,
Dragii mamii pui.
Ce-or simți părinții,
Oare ce gândesc
Când ai lor copii
Se călugăresc?
Dac-ar fi băiatul
Sau fetița mea
Mie mi s-ar frânge,
Doamne, inima.
Când merg la biserică
Sau la mănăstire
Găsesc atâta-mpăcare
Și-atâta iubire,
Sunt împăcată cu viața
Și cu Dumnezeu
Că dac-aș muri atuncea
Nu mi-ar părea rău,
Călugării au în ei
Harul dragostei,
Îl iubesc pe Dumnezeu
Mai mult decât noi,
Înțeleg acuma, Doamne,
Ce mult am greșit
Când m-am întrebat de ce
S-au călugărit,
Câte faci Tu, Doamne,
Pe această lume,
Tu le faci pe toate
Totdeauna bine,
Nici nu ne dăm seama
Că ne-am făcut răi,
Tu mereu ne ierți
Și-ai grijă de noi.

]]> https://versuri.pro/maria-ciobanu-am-vazut-la-manastire/feed 0 Mateiu Caragiale - Călugărița https://versuri.pro/mateiu-caragiale-calugarita https://versuri.pro/mateiu-caragiale-calugarita#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=67053 →]]> În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrențe, de ani împovărat,
Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A țării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat –
Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită.
Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din șea îl prăbușiră hangerele haine –
De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii
Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai vine.

]]> https://versuri.pro/mateiu-caragiale-calugarita/feed 0 Mihai Eminescu - Cezara I https://versuri.pro/mihai-eminescu-cezara-i https://versuri.pro/mihai-eminescu-cezara-i#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=70234 →]]> Nuvelă originală.
I
Era-ntr-o dimineață de vară. Marea își-ntindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăți de nisip și piatră.
Din niște colți de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință.
În dreapta mănăstirii se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuțe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafață era ruptă pe ici pe colea de câte-un colț de stâncă ce ieșea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărărușe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de mușunoaie de cârtițe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta mănăstirei, cu mâinile unite după spate. Rasa i-e de șiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colț din sân, papucii de lemn se târâie și clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neexpresivi și cam tâmpiți; nimic resignat sau ascetic în el.
Ajuns la poartă, trage clopoțelul, un frate îi deschide, el intră în curtea ce semăna a părăsită a mănăstirei, cu pardoseala ei de pietre pătrate printre care creșteau în voie fire de iarbă naltă, și-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbăticite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele, sulcină și măzărichea care-și țese păturile ei de flori asupra întregii vegetații pe care o sugrumă cu încâlciturile ramurilor. Un cerdac lung, umbrit și multicolor răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrânul deschide ușa tinzii și se face nevăzut înăuntrul clădirii.
În zidul lung și nalt al mănăstirii, privit din grădină, se văd ferești cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată-ntrețesută cu iederă și în dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe pereții cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schițe ciudate — ici un sfânt, colo un cățel zvârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaște, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schițe risipită pe perete. Un dulap cu cărți bisericești, un scaun cu spata naltă, haine călugărești spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o pereche de papuci și un motan negru, iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie și tremurătoare a fereștii pătrundeau razele soarelui și umpleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în care se vedeau mii de firicele mișcătoare care toate jucau în imperiul unei raze și dispar din vedere deodată cu ea.
Pe scaun șade un călugăr tânăr. El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe care le are un dulău când își-ntinde toți mușchii în soare, leneș, somnoros, fără dorințe. O frunte naltă și egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu și negru stă așezată deasupra unor ochi adânciți în boltele lor și deasupra nasului fin, o gură cu buze subțiri, o bărbie rotunjită, ochii mulțumiți, cum am zice, de ei înșii privesc c-un fel de conștiință de sine care-ar putea deveni cutezare, expresia lor e un ciudat amestec de vis și rațiune rece.
S-apropie de fereastră și se uită în grădină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul și desemnă pe perete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă și se uită la el, apoi deschise-o carte bisericeasă și pe-un colț de pagină zugrăvi papucul. Și ce profanație a cărților bisericești! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cerșitori, comedianți.. în sfârșit, viața în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colț disponibil.
Deodată intră bătrânul.
— Binecuvântează, părinte.
— Domnul. Ei, Ieronime, zise bătrânul vesel și-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ștrengariule?.
— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jignește caracterul meu, părinte.. Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnând cai verzi pe pereți; dar să lucrez..? Sunt mai înțelept de cum arăt.
— Faci rău că nu-nveți pictura.
— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.
— Îngropi talantul, fiule, îngropi talantul.
— Îngrop pe dracul, părinte.
— Apage Satana! zise bătrânul sărind într-un picior și aruncându-i-se-n brațe. Ieronim începu să râdă.
— Dumnezeu știe, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu.. nu cred.
— Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac-am fost trist vrodată. Tristețea fuge de mine ca cumătru-meu de tămâie. Dar lasă asta.. hai în oraș cu mine. Azi, intrând la starețul tău, am făcut o față cătrănită și turcească.. am spus că-mi trebuiești tu pentr-o comândare, am mințit ca totdeauna — în sfârșit, îți concede societatea mea serioasă de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraș.. știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! om juca cărți cu alți frățiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi și ne-om uita pe ferești la duduci! Se-nțelege că fără..
— Se-nțelege.
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime?.
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte?.
— Cine? Dracul.
S-ar înșela cineva crezând că toate ușurințele călugărilor aveau vreo însemnătate. Așa numitele lor blăstămății erau niște copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un pahar de vin, un joc de cărți, o lulea de tutun, din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă și întotdeauna toate renumitele lor desfrânări. Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau fățarnic micile lor pasuri lumești.
Ieronim își aruncă rasa pe el, tăie o față sinistră, mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar, și amândoi ieșiră repede din mănăstire, spre a-și stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraș.
1876

]]> https://versuri.pro/mihai-eminescu-cezara-i/feed 0 Mia Frollo - Între Ziduri Ca De Gheață https://versuri.pro/mia-frollo-intre-ziduri-ca-de-gheata https://versuri.pro/mia-frollo-intre-ziduri-ca-de-gheata#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=71334 →]]> De ce atâta soare și drag de viață-n cale?
Aici e mănăstirea cu clopotul de jale.
Cum freamătă pădurea pierdută-n zări departe?
Aici sunt umbre negre cu zâmbete de moarte.
Merg una câte una, sub gânduri reci plecate..
Tu, care vrei odihna de clipe zbuciumate,
Tu, care porți în suflet atâta amintire
Și-n ochi oglinda vieții-nflorite în iubire,
Să nu bați cu nădejde la porțile-nvechite
De veșnicia vremii atât de liniștite;
Mai bine-ntoarce-ți pasul, de-i obosit acum,
Să guști uitarea caldă din viața de pe drum.

]]> https://versuri.pro/mia-frollo-intre-ziduri-ca-de-gheata/feed 0 Charles Baudelaire - Călugărul Nevrednic https://versuri.pro/charles-baudelaire-calugarul-nevrednic https://versuri.pro/charles-baudelaire-calugarul-nevrednic#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=72488 →]]> Bătrâna mănăstire își înălța pereții
Cu sfintele-Adevăruri pictate în icoane,
Și trupurile stoarse de asprele canoane
Cerșeau acelor chipuri lumina caldă-a vieții.
Câmpia semănată de Crist era în floare,
Și-atâți vestiți călugări, pierduți în amintire,
Își dăruiau silința trudind prin cimitire
Și morții aducându-i smerită închinare.
-Mi-e sufletul asemeni unui adânc mormânt,
Nevrednicul ei schivnic de-o veșnicie sunt
Și n-am nici o podoabă în jalnica-mi chilie.
O, biet sihastru-al lenei, când voi putea să știu
Din trista-ntruchipare a chinului meu viu,
Să fac un lucru-al mâinii și-a ochilor beție?

]]> https://versuri.pro/charles-baudelaire-calugarul-nevrednic/feed 0 Constanţa Buzea - Voroneț https://versuri.pro/constanta-buzea-voronet https://versuri.pro/constanta-buzea-voronet#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=75413 →]]> Ochii ni s-au închis, am văzut înapoi
Un albastru migrând înflorit peste noi.
Ne întoarcem cu dor unde-am fost și-am iubit
Pe pământul umbrit al bătrânului schit.
Ca un cric rătăcit, ca un veac subțiat
Suntem muți când vorbim despre ce ni s-a dat.
Noi mereu căutăm un albastru de preț
Ce-ntr-un veac este cer și-n alt veac Voroneț.
Pe pământu-ncuibat cu sămânță de somn,
Cresc copaci rămuroși, pirostrii pentru Domn.
Dar acești vechi pereți spun întruna ceva,
Ca și cum ar boci, ca și cum ar cânta.
Poate-albastrul la care fiii noștri revin,
Este limba română tradusă-n senin.
Poate carii stelari noaptea turlele rod,
Poate-altaru-i un pod, poate-albastru-i un cod.
O, acești vechi pereți spun întruna ceva,
Ca și cum ar boci, ca și cum ar cânta.
Dacă noi am putea căuta mai adânc,
Să simțim ce spun ei, să vedem de ce plâng.

]]> https://versuri.pro/constanta-buzea-voronet/feed 0 George Topirceanu - Păcatul https://versuri.pro/george-topirceanu-pacatul https://versuri.pro/george-topirceanu-pacatul#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000 http://versuri.pro/?p=48151 →]]> I
Trist vâjâie vântul şi crengile-ndoaie,
În negură cântă al codrilor glas
Şi calul străbate, prin pânze de ploaie,
Drum fără lumină şi fără popas.
Un fulger deasupra tresare o clipă,
Se văd nouri vineţi pe cerul cernit,
Şi pasărea nopţii sălbatică ţipă
De spaimă, cu glasul prelung, ascuţit.
Şi ţipătul jalnic răsună departe,
Ecou-l repetă cu sute de guri. —
Adânc răspândeşte o spaimă de moarte
Plutind peste-ntinderi de negre păduri.
Noaptea-i oarbă, vântul bate,
Ploaia pică-n picuri reci,
Fulgerele depărtate
Dau lumină pe poteci.
La apus, din vreme-n vreme,
Tunetul departe geme, —
Du-te, du-te, nu te teme!
Noaptea-i neagră, — las’să fie,
Că-ţi arată drumul greu
Doi ochi negri — şi te-mbie
Să te duci spre ei, mereu.
Pentru ochii de cărbune,
Iadu-n cale de s-ar pune,
Spaima lui nu te-o răpune.
Şi de ploaie nu te plânge,
Braţe albe când te-or strânge,
Simţi în vine foc, nu sânge!
II
Vuind prelung se-ntinde a clopotelor jale
În pacea nopţii negre. La vechea mănăstire,
Chiliile — bătrâne zidiri medievale —
În sunetul de clopot tresar din amorţire.
Din liniştea chiliei, prin ferestruici boltite,
Străbate-n întuneric o palidă lumină,
Tăiată-n dungi de groase zăbrele ruginite,
Şi liliacul nopţii, cu aripa lui fină,
O spintecă în zborul cotit, — apoi dispare
Ţipând în întuneric. Răsar de prin chilii
Călugăriţe — negre fantome solitare —
Cu haine lungi, cernite, purtând în mâini făclii.
Biserica înaltă începe să răsune,
Curg note tânguioase în liniştea adâncă,
Şi lin plutind în noapte cântări de rugăciune
Se-ntorc şi se repetă, lovite-n zid de stâncă.
III
…………
— Epifanio, când toaca te deşteaptă la utrenii
Şi când maicile vin toate să se roage la altar,
Pentru ce stai în iatacul încărcat de mirodenii,
Urmărind, prin întuneric, voluptoasele vedenii
Care rând pe rând dispar?.
În tăcerea din odaie, ale gândurilor şoapte
Îţi răsună-ncet în suflet, ca un cântec adormit,
Din trecutul tău crâmpeie de icoane şi de fapte
Ca prin vis le desfăşoară a uitării neagră noapte,
Parcă altul le-a trăit.
A ascuns în tine Domnul un tezaur de virtute,
Dar ţi-a dat ochi plini de visuri, negri, mari, cu gene lungi,
Ţi-a sădit în sânge sâmburi de dorinţi necunoscute,
O, credinţa ta e mare, dar cu-atâtea nopţi pierdute,
Maică, unde vrei s-ajungi?.
Trupul tău plin de viaţă n-a ştiut ce e iubirea,
Gura ta nesărutată numai sfinţi a sărutat,
Tu eşti moartă pentru lume, — dar aşa ţi-a fost menirea,
Lasă gândurile triste, — maică, maică, ia psaltirea
Şi fă-ţi cruce de păcat!.
………..
Arde candela pe masă, cu o palidă lumină,
Şi bolnavele ei raze întunericu-l pătrund.
Neclintită ca de piatră, Epifania se-nchină
La icoanele-nnegrite, care stau în umbra fină,
Pe peretele din fund.
— Vezi-mi inima-ntristată,
Maică preacurată,
Şi de sus mi-o luminează
Cu cerească rază!.
Că un demon, plin de ură,
Liniştea mi-o fură,
Demon rău, trimis de Domnul,
Să-mi alunge somnul.
Dă-mi credinţă neclintită,
Pavăză-n ispită,
Şi când dorul mă frământă,
Dă-mi puteri de sfântă!.
Că-mi închin durerea ţie
Pentru vecinicie,
Şi viaţa mea ţi-o-nchin
Pe pământ. Amin.
Liniştea neţărmurită iarăşi sufletul i-apasă,
Ce pustiu şi ce tăcere! Din bogatul ei pervaz,
Maica pururea Fecioară o priveşte blând miloasă,
Cum stă albă, nemişcată, cu un cot lipit de masă
Şi cu palma sub obraz.
Pe aceleaşi căi natura, oarbă-n veci, pe toţi ne mână,
Fără voie, tuturora ne dă mărul lui Adam.
În zadar încearcă omul cu neputincioasă mână
Să-i supuie mersul tainic; ea ni-e mamă şi stăpână.
— Maică, cine bate-n geam?
…………
IV
Prin trupul ei străbate un lung fior de gheaţă:
E el — şi-ar vrea să creadă, ca alte dăţi, că nu e..
Un val aprins de sânge îi năvăleşte-n faţă
Întunecându-i mintea. Ea sare şi-i descuie.
Iar el s-arată-n uşă ca-ntr-un pervaz de scânduri,
Şi-un cleşte de foc parcă i-a strâns inima ei.
Din noaptea minţii sale, din vălmăşag de gânduri,
Un glas adânc îi strigă: „E încă timp de vrei! ”.
Dar buzele lor arse de flacăra dorinţii
S-apropie în tremur şi lung se împreună.
Uitându-şi mănăstirea, şi cerul, şi toţi sfinţii,
Ea l-a cuprins în braţe cu-o patimă nebună.
V
Noapte-adâncă şi furtună,
Tunetul deasupra tună
Tot mai tare: o ghiulea
Care zguduie natura,
Aruncată-n cer de-a dura
Peste-a norilor podea.
Ca sclipirile de spadă
Fulgerele-ncep să cadă
Luminând de zeci de ori,
Jos: puternica armată
De pădure, zbuciumată,
Sus: grămezile de nori..
Iar pe drum, un cal ca vântul
Bate-n goana lui pământul.
Printre arborii uimiţi.
Zboară orb, ducând pe spate
Două-umbre-mbrăţişate,
Doi amanţi nelegiuiţi.
VI
Zori de ziuă. Norii fug în goană mare,
Un ocean de gheaţă rece şi senin
Pare ceru-n urmă. Vântul bate tare,
Când din ramuri ude, tremurând apare
Discul lunii plin.
Aurora clară şi trandafirie
Răsăritu-n flăcări l-a aprins acum,
Pe când, părăsite, reci pentru vecie,
Două trupuri albe zac într-o pustie
Margine de drum.
Şi cântând se luptă răzvrătit-armată,
Luptători de veacuri arborii giganţi,
Numai luna rece — palid chip de fată —
Dintr-un vârf de paltin se uită mirată
La cei doi amanţi.

]]> https://versuri.pro/george-topirceanu-pacatul/feed 0