iunie – Versuri.pro

Stefan Augustin Doinaş - La Mijloc de Iunie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce vânt ne ia tihna
Și-ar vrea să ne-o spulbere
Cu-această odihnă-a
cântării în pulbere?
Sorginte de-alame
Pe liră și sabie
Un geniu n-adoarme
În colb ca o vrabie.
Priviți – ce stâlpare
La mijloc de iunie!
Poetul dispare
Mușcat de-o petunie.
Dar sabia-liră
vibrează la vămile
Sub care expiră
arhonții și vremile.
Doritele leacuri
din stele și muze
iubirile-s fleacuri
otravă pe buze.

Gabriela Melinescu - Iunie Sfârșitul Primăverii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu mă iubi, sau iubește-mă, frate al meu.
Curat, ales este sfatul meu.
Ca bobul de grâu gata de pus în pământ ești tu.
Știu, ah, știu, cât preț are în ochii tăi
neînsemnata ta viață.
Precum falnica Persephona eu sunt,
dezvelesc acest trup sacru
precum ea, cârlionțata, cu coarne de regină pe frunte,
eu viață am, dar și moarte.
La mine îi chem numai pe cei pe care vreau să-i nimicesc
din dorința copilărească de a face binele.
Frate al meu,
mai bine rămâi stingher,
sau mai bine nu,
ca bobul de grâu îngroapă-te de viu în pământ
murind să dai târcoale.

Giuseppe Ungaretti - Iunie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când
îmi va muri
noaptea
și cu ochi străini
o voi putea privi,
voi adormi
în vuietul
valurilor
ce sfârșesc
prin a scălda
cordonul de sălcii
al casei mele.
Când mă voi trezi
în trupul tău
ce se ondulează
precum vocea privighetorii.
Și se istovește
precum culoarea
strălucitoare
a grâului matur.
În limpezimea
apei
aurul neted
al pielii tale
va îngheța în brun.
Plutind
pe lespezile
zbârnâind
ale văzduhului vei fi
ca o panteră.
În tăieturi
tremurătoare
de umbră
te vei desfrunzi.
Hohotind
mut
în acea
pulbere
mă vei sufoca.
Apoi
vei deschide puțin pleoapele.
Vom vedea iubirea noastră închinându-se
precum seara.
Pe urmă voi zări,
înseninat
în orizontul de catran
al irișilor tăi, cum îmi mor
pupilele.
Acum
seninul s-a închis
precum
la ora aceasta
în cătunul meu african
iasomiile.
Nu mai am somn.
Tremur
în colțul unei străzi
ca un licurici.
Va muri
noaptea aceasta?

Propaganda - Vara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Au venit și părinții tăi, îți fac cu mâna
Iar Făt-Frumos te așteaptă în fața altarului
Toată lumea-i fericită, numai mie
Îmi pare rău!!
Și te privesc cum te privești în oglindă
Și mă întreb la ce te gândești
Am fost prietenul tău cel mai bun, am fost confidentul
Dar e timpul să-mi iau rămas-bun.
B: Ce bine-ți stă în alb!
Niciodată n-ai mai fost așa cum ești acum..
Ce bine-ți stă în alb!
Niciodată n-am mai plâns așa cum plâng acum..
R: Și-o să facem un poster mare
Din toate pozele
Din iunie, iulie și august
Iunie, iulie și august
Tot ce contează suntem noi
Acoperă-mă, mă duc să fur vara înapoi
Înapoi..
Și mi-au rămas doar pozele pe care le-am făcut
În vara asta care a trecut
Ca și urare de nuntă am și eu una
Să ai gustul sărutului meu pe buze pentru totdeauna!!!.
R:
B:.
Ce bine-ți stă în alb!
Niciodată n-am mai făcut ce vreau să fac acum..
Ce bine-ți stă în alb!
Închide ochii și iartă-mă pentru ce o să fac acum..
Nu vreau să spun rămas bun, nu vreau!! x 8.
R: Și-o să facem un poster mare
Din toate pozele
Din iunie, iulie și august
Din iunie, iulie
Tot ce contează suntem noi
Acoperă-mă, mă duc să fur vara înapoi
Înapoi..
Mă duc să fur vara înapoi..

Emily Dickinson - Noi Înșine - Dragă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noi înșine – dragă – eram cununate-ntr-o vară –
De văzut – te-am văzut în Iunie –
Și când Viața ta scurtă s-a încheiat –
A mea – m-obosi și pe mine –.
Și-adâncită în Întunecimea
În care – fără tine – am căzut –
Cineva cu o Faclă în mână
Și mie – un Semn mi-a făcut.
E-adevărat – Viitorul nu ni se-aseamănă –
Casa ta – cu fața la Soare –
În timp ce Oceane e Nordul
Pe a mea știau s-o-mpresoare –.
E adevărat, Grădina ta înflori,
Căci a mea fu pe Ger semănată –
– O navă, noi totuși, Regine am fost
Doar în Iunie – tu-ncoronată –.

Florența Albu - Colind la O Fereastră a Timpului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aș vrea să mai rămân în preajma ta
să-ți apăr timpul și fruntea de nea,
să alung vântul când te desfoaie
de vise, lăsându-te singur în ploaie.
Aș vrea să fiu iunie,
timpului tău de octombrie greu.
Noi doi, ai stelelor, ai durerii
și ai trifoiului cu patru foi-
cum să mă-ndepărtez,
cum să mă duc?
Mă strigă timpul tău,
din vinul fiert, din frunzele de nuc.
Simt parc-aș trece-n timpul tău, curând,
cireșii-mi întomnând.
Dar e un paznic la hotarul vârstelor –
mă trimite
să vin la vreme,
cu toate recoltele mele.
.. Lerui-ler
sunt fără tine,
parc-am rămas fără cer.

Ingeborg Bachmann - Copiii de Iulie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Potrivit puterii noastre nenăscute,
copiii mei din iulie, monștrii
care se zbat cu piciorul schilodit, nu se știe,
ciotul piciorului, nu se știe,
capul pierdut.
Potrivit puterii noastre
capul pierdut,
dragii mei copii
nimic nu i-aș fi învățat
dar i-aș fi hrănit, făcut să se îndrăgostească
de alții, de aer vânt
în mii de feluri în iulie
ar fi fost mereu iulie
voi monștrii hrăniți
de gingășia mea
închinată vouă fantomelor de aer
celor care schimbați lumea, voi
mi-ați schimbat-o lumea
și acum mă schimbați pe mine
înspre moarte, înspre gingășie
până la moarte pentru altceva
aer vânt bucăți de hârtie
pe care le rup, înainte ca cineva
să citească ce s-a întâmplat
cum v-au rupt pe voi din mine
m-au rupt pe mine în bucăți
de hârtie m-au rupt, pentru că
nimeni nu poate citi încă.

Alexandru Macedonski - Noaptea de Iunie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
Și stelele de aur din cerul luminos,
Și tainica natură în falnica-i splendoare,
Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos,
Și tot ce este-n suflet ca sfânta inspirare,
Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri,
Pe când, pe rând, venira cu dulci însuflețiri
S-alunece pe harpa-i, încet, ca o suflare
Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
În mantia-i eternă de aur și de-azur,
Și tocmai de la Sena, ce curge măiestoasă,
La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă,
Să facă să revibre divinul ei murmur?
Și noi avem desigur un cer curat și-albastru
Și inime voioase și inime-n dezastru,
Și noi avem în aer parfum și melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Depărțeanii, precum și Franța soră,
Avut-atâtea genii apuse-n auroră,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
De-aceia care cântă și mor necunoscuți,
Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți!.
A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,
Atunci când a ta voce invidii provoca,
Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,
Căci mândra tinerime mereu te invoca.
Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
Un Ludovic cel mare în Franța nu domnea;
Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate:
Amici care să plângă când sufletu-ți plângea!
Femeia răspunsese la sacra ta iubire,
Bărbatul răspunsese la amicia ta,
Și cântecele tale zburau la nemurire,
Și nimeni nu le uită și nu le va uita!
Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,
Și n-ai văzut în lacrimi pe muma-ta-n durere,
Prin cântecele tale născuși neatârnat,
Și Muza ta duioasă poet te-a consacrat,
Dar ea totodată nu zise: „Mergi, poete,
Să fii numai ca martor la zilelor banchete
Și-o viață dureroasă în lume să tărăști”..
Iar când voia să fie de lauri coronată,
În taina să se-ncline pe fruntea-ți inspirată,
Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primești,
Făclii nenumărate, sub care să pălești,
Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,
Și până despre ziua s-asculți ale ei șoapte,
S-apoi s-adormi de somnul ființelor cerești!
Puteai, după voința, s-alergi în lumea mare,
Veneția să-ți cânte o dulce inspirare,
Prin sălile dogale voios să rătăcești,.
Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,
Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,
Și plin de o iubire eternă, să iubești!
Să-ți pierzi orice iluzii, s-amorul să-ți rămâie
Spre cer ca să se-nalțe ca fumul de tămâie,
Și-n nopți melodioase de august ori de mai,
Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!
Puteai lângă Rachela, cu inima deșartă,
Dar nobilă prin suflet și nobilă prin artă,
Să uiți a ta durere și vocea să-i asculți,
Și mult mai sus de secol, râzând de calomnie,
Să te ridici deodată pe brațe de adulți,
Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,
La care să se-nchine dușmanii cât de mulți!
Puteai, râzând de versuri la front aliniate,
Să țesi o nouă pânză de rime zdruncinate,
Și-ntr-însa să amesteci real cu ideal,
Făcând pe a ta Muză în clipa să creeze
Taverna-n care vinul să curgă ca un val,
Alături cu palatul în care să viseze
În mijlocul orgiei vreun nou Sardanapal!
Pe Malibran, în care vibra melodioasă,
A îngerilor voce din domă radioasă,
Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,
Și-n Rolla, de la ceruri, să cazi pan’ la pământ,
Iar fata să-și desire cu mâna ei roz-albă
Monedele de aur cuprinse într-o salbă,
Și dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,
Să-i zică: „Ia-le, du-te, și joacă-le, căci poate,.
Norocul să se schimbe precum se schimbă toate! „
Dar Rolla să-și golească paharu-nveninat,
Să-și dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,
Și înger, ca și demon, prin nume să rămână!
Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,
Să simți indiferența cum vine să sugrume
Din inimile noastre, cerescul simțământ,
Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare
Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,
Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!
Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,
Oriunde te conduse destinul tău incert,
Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
Și patria-ți, — ingrată fiind, — ți-a zis: „Mănâncă! „
Cântași cu toate-acestea un imn de-amărăciune,
Sarcasmele rânjinde pe buze-ți se-ntâlnesc,
Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?
Când iunie surâde cu nopțile-nstelate,
Să cânte sau să moară, când tu și n-ai cântat?
Să plângă, sau să râdă, cu buze desclestate,
Când ție, și condeiul din mână ți-a picat?
Să cânte?.. Pentru cine?.. Să moară?.. Pentru cine?..
Și cine știe, oare, în moarte de e bine?..
Să plângă?.. Însă plânsul provoacă râsul azi..
Pe cât ai să verși lacrimi, pe-atâta ai să cazi!
Să râdă?.. Dar tot omul o rană are-ntr-însul..
Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!

Arthur Rimbaud - Roman

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

I.
La ani șaptesprezece, nu ești defel serios.
Lași naibii, într-o seară, și țapi și limonadă:
Ieșind din cabaretul cu lustre, zgomotos,
Te duci sub teii-n floare ce cresc pe promenadă.
În iunie, spre seară, e-atât de-nmiresmat
Văzduhul, că-nchizi ochii adesea, de plăcere.
Orașul nu-i departe, iar vântul – încărcat
Cu zgomote – miroase a viță și a bere.

II.
Te uită, o fâșie de-azur, cât un arnici,
S-a agățat de-o creangă: o stea răutăcioasă
O-mpinge și, cuprinsă de-un dulce tremurici,
Pe boltă se topește, subțire și lăptoasă.
Șaptesp’ce ani! O noapte de iunie! Pierdut,
Lași să te-mbete seva – e parcă o șampanie.
Bați câmpii; ți se zbate pe buze un sărut –
Îl simți cum se frământă mereu, ca o gânganie.

III.
Cu inima năucă, prin cărți robinsonezi
Când, în lumina pală-a unui fanar, răsare
O fată drăgălașă, – dar lângă ea mai vezi
Și-al tatălui ei guler, – o umbră-ngrozitoare.
Te crede fata foarte copilăros; bătând
Din pantofiori, deodată se-ntoarce către tine
Cu o mișcare vie, sprințară lunecând.
– Pe buze-ți mor, atuncea, duioase cavatine.
Ești, până-n luna august, îndrăgostit lulea!
Îi scrii sonete: râde de ele, deopotrivă.
Amicii toți, te lasă: prea ești neghiob. Dar Ea
Se-ndură, într-o seară, să-ți scrie o misivă.
În seara ceea intri în birtul zgomotos
Și ceri un țap de bere, sau poate-o limonadă..
La ani șaptesprezece, nu ești de fel serios,
Când știi că sunt atâția tei verzi pe promenadă.