Iran – Versuri.pro

Firdousi - 99 (1098) Kei Khosro Rostam în Cetatea Khotan la Piran

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lui Piran c-o plecăciune-i zise: „O, vestit viteaz,
al cărui noroc și fapte mari umplură mai demult
și Turanul și Iranul! Nimeni nu-i atât de demn
de putere precum tine și de mândrul diadem,
tu, ce șahilor ești sfetnic și podoabă-n tronul lor.
Doar prin mila Celui care e Stăpânu-acestei lumi,
Piran, nerecunoscându-l pe Rostam, îl întrebă:
„De pe unde vii? Răspunde-mi! Cine ești? Și pentru ce
ai ajuns atât de-n grabă până-aici?” „Sunt sclavul tău —
i-a răspuns Rostam — și Domnul mi-arătă cetatea ta
ca să-mi potolească setea. Am bătut atâta drum
lung și greu și care-ndrumă din Iran până-n Turan
pentru-a mea negustorie. Vând și cumpăr și aduc
marfă fel-de-fel s-o târgui. Cugetul eu mi-l împac
în primejdiile-mi multe numai cu icoana ta
și a măreției tale, și nădejdea mea acum
inima mi-o copleșește. Pahlivanului pe plac
dacă-i este, să-mi întindă sub aripa-i adăpost,
cumpăra-voi cai, voi vinde giuvaeruri. Dreptu-i braț
mă va apăra de rele; noru-i de prieteșug
va făcea să-mi plouă-n creştet boabe de mărgăritar.”
Și apoi Rostam întinse ‘dinaintea lui Piran
un pocal cu giuvaere vrednice de-un șah; smerit,
îl rugă să le primească, și de-asemeni telegari
aprigi, de arabă vână, cu cioltar atât de fin
că, stârnit de vânt, nici colbul nu li se așeză-n păr.
Îi înmână aceste daruri și asupra lui ceru
mila Domnului, și astfel învoiala se-ncheie.
Când Piran zvârli privirea în pocalul lucitor
plin de giuvaericale, chemă de la Cel-de-Sus
binecuvântări asupra lui Rostam, și îl primi
binevoitor, și-l puse-n tron de peruzea, zicând:
„Mergi în pace, și-n cetate cu încredere să vii,
și-ți voi pregăti lăcașul lângă mine; griji să n-ai
de comorile-ți că nimeni, nici un om nu va-ndrăzni
să-ți caute gâlceavă. Du-te și adu-ți aici
tot ce-ai mai de preț și cată-ți pretutindeni mușterii.”.
Deci Rostam tocmi o casă cu chirie și în ea se
statornici, și mărfuri și poveri își înșiră-n
prăvălie. Caravana drumețind de prin Iran
se zvoni că-i în cetatea falnicului pahlivan;
mușterii de pretutindeni își ciuliră urechiuși
auzind cum se vorbește de-un neguțător vânzând
ștofe, giuvaericale; toți care nevoie-aveau
de brocarturi, de covoare sau de giuvaere toți
drum bătură către curtea pahlivanului Piran ;
se statornici de-ndată-n prăvălia lui Rostam
dever luminos, o lume luminând ca Soarele.
Cronica Șahilor

Firdousi - XV93 Goștasb Rostam Îl Ucise pe Șeghad și Muri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când Rostam, rănit de moarte, își deschise ochii mari
și văzu schimonosită fața-a prințului Șeghad,
presimți că viclenia ticăloasă-a ăstor gropi
născocite-s de mișelul de Șeghad, vrăjmașul său!
Izbucni „O, om bicisnic, cu nenorocoasă stea,
fapta-ți va preface țara fericită-ntr-un deșert!
Va să te căiești de-omoru-mi, și de ale lui urmări,
va să tremuri, alb de spaimă, și bătrân n-ai să ajungi!”
Mârșavul Șeghad răspunse: „Rotitorul cer făcu
direptate și cu tine; pentru ce, amar de vremi,
ai vărsat atâta sânge în Iran, și-ai nimicit
și izbit întreaga lume? Dar sfârșitu-aproape ți-i
și va să te stingi de mâna crâncenului Ahriman!”
Din deșert, în clipa-aceea, -ajunse șahul din Kabul
în cel loc de vînătoare, și-l văzu pe Tahamtan
plin de răni adânci pe trupul său de falnic elefant,
răni, văzu, neoblojite, și îi zise: „O, Rostam,
căpetenie-de-oaste, oare, ce ți s-a-ntâmplat
în ăst loc ce hărăzit e pentru vânătoare doar?
Vreau să plec, acum, în grabă să-ți aduc lecuitori,
lacrime vărsând de sânge pentru chinul tău amar;
cred că rănile cumplite se vor vindeca deplin
și în lacrime de sânge-obrajii nu-i voi mai scălda.”
Tahamtan răspunse-acestea: „O, tu, omule viclean
si din josnică sămânță! Vremea de lecuitori
dusă este pentru mine, dar la moartea-mi nu vărsa
lacrimile-ți mari de sânge. Oricât vom trăi de mult,
vom sfârși murind: rotirea cerului atinge tot
ce-are viață-n lumea asta. N-am eu slavă mai presus
decât Geamșid, bunăoară, care-a fost de Peiverasp
retezat cu fierăstrăul, nici decât un Fereidun,
sau Kei Kobad, șahinșahii cei născuți din falnic neam;
și când l-a ajuns sorocul pe viteazul Siavuș,
Gherui Zere, grumazul, i-l tăie cu-al său jungher.
Toți au fost șahi în Iranul nostru, și în bătălii
fost-au mai viteji ca leii, dar s-au dus demult și noi,
noi rămaserăm cu zile și-astăzi noi suntem pe drum
precum leii-aceia groaznici! Faramurz, feciorul meu,
el, a ochilor lumină, va veni și îi vei da
grea socoată pentru moartea-mi!”
Către josnicul Șeghad
se întoarse-apăi zicându-i: „Pentru că am fost atins
de nenorocirea asta dă-mi din taşcă arcul meu
și-mplinește-mi astă rugă. Arcul încordează-mi-l
și mi-l pune dinainte și-o pereche de săgeți,
căci nu trebuie ca leul, când târcoale după prăzi
va dădea, vrun rău să-mi facă: arcul m-ar sluji atunci.
Dacă pot să scap cu bine și nesfâșiat de viu
de un leu, atunci veni-va vremea să mă culc în colb.”
Șeghad merse, de la spate, trase arc și-l încordă
și-l întinse doar o dată să-l încerce, și, voios
de a fratelui său moarte-apropiată, l-așeză
surâzând drept înaintea lui Tahamtan. El pe loc
prinse arcul cu putere, dar se răsuci gemînd
de a rănilor durere. De săgețile-i, Șeghad
se temu fugind să-și facă pavăză dintr-un copac.
Un platan găsi în faţă încărcat de-amar de ani;
scorburos pe dinăuntru, dar pe-afară înfrunzit,
și Șeghad, cu josnic suflet se ascunse după trunchi.
Rostam îl văzu și brațul și-l săltă, și-așa rănit,
săgeata care și copac și pe Șeghad
îi cusu îndeolaltă, și aceasta îi umplu
inima de bucurie bravului ce duhu-și da.
Șeghad scoase doar un răcnet când de moarte fu rănit,
dar viteazul pentru chinuri nu-i lăsă prea mult răgaz.
Tahamtan la urmă zise: „Domnului îi mulțumesc
fiindcă-o viață căutat-am adevărul să-l cunosc,
și mi-a dăruit putere însumi eu să mă răzbun
pe-acest vânzător, nainte de-a muri și ‘cât aici
viața-mi pâlpâie pe buze și cât încă n-au trecut
două nopți peste această răzbunare!” Zise-astfel,
pe când duhu-i lăsă trupul și-adunarea revărsă
lacrimi de durere-amară. Zevare la fel sfârși-n
altă groapă, și sfârșiră-nsoțitorii mari și mici.
Cronica Șahilor

Firdousi - Al XVIII-lea Yezdegherd (Șahia Lui A Durat Șaisprezece Ani) Saad Fiul Lui Vakkas Încotropește Iranul - Yezdegherd Trimise Pe Rostam Împotriva Lui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Omar îi dădu o oaste lui Saad al lui Vakkas,
spre-a se război cu șahul Yezdegherd: de cum află,
șahul ridică de-oriunde oaste și dădu porunci
căpetenie să fie însuși fiul lui Hormozd.
Notă informativă :
– Saad fiul lui Vakkas, căpetenie arabă.
– Yezdegherd al II-lea (590-651), ultimul șah din dinastia Sasanizilor.
– Este vorba de un alt Rostam care, față de „pahlivanui cu trup-de-elefant”, este mai mult un „pahlivan al spiritului”, un cititor în stele care prezice înfrângerea Persiei de către arabii islamizatori. -Omar (634-644) al doilea calif din cei patru. S-a distins printr-o sângeroasă islamizare a Iranului, Siriei Si Egiptului, dând foc bibliotecii din Alexandria ale cărei opere le-a socotit „păgâne”. ‘ -Hormozd (Hormisdas al 111-lea) (579-590), fiul șahului Nușirvan.
Căpetenia aceasta se numea Rostam; era
om clarvăzător și ager la pricepere și brav,
bun să cârmuiască lumea; prevestea din zodiac,
hărăzit cu-nțelepciune și urechea și-o pleca
la ce glăsuiau mubezii. Pahlivanul cum primi
astă grea poruncă, merse lângă șah înseninat,
urma-i sărută-n țărână, binecuvîntări cerești
aducîndu-i, și-n picioare rămânând în fața sa.
Șahul Yezdegherd cu multe laude îl copleși :
„O, vlăstar din șahii lumii, o, războinice cu trup
cât un elefant, cu ghiare ca de leu, te faci stăpân
peste crocodilul groaznic, și când spada, scurt, o tragi,
într-o zi de bătălie, tu dobori la căpățâni
dintre cele mai semețe! Auzit-am că arabi
într-o oaste fără număr, și cu chipuri de catran,
năvăliră-n țara noastră pentru a se război,
chiar de n-au năvălitorii nici haznă și nici vrun șah.
Căpetenie le este Saad, fiul lui Vakkas,
omul lacom de putere și averi. O, pahlivan
credincios, îți dau pe mână al împărăției steag,
o haznă și oaste mare. Rânduiește-ți cele oști,
pregătește tot de luptă, nici o clipă să nu pierzi.
și când vei pleca de-aicea-n bătălie să te-avânți,
și când oștile în față una pe-alta s-or privi,
însuți cercetează-arabii, cugetă-ndelung la tot
ce-ar fi în folosul nostru sau ar fi vătămător.”
Rostam zise: „îți sunt robul, iată-mă naintea ta,
la poruncile-ți sînt gata. Capetele voi zbura
celor care sunt dușmanii șahului, și voi zdrobi
pe acei de rea credință!” Buze, de pământ, lipi
și se-ndepărtă. O-ntreagă noapte el își petrecu
scufundat în cugetare ; Soarele strălucitor
când se arătă pe zare, Rostam, lacom de-a lupta,
se porni în mare grabă sub puterea lui luând
oameni tot de mare viță, buni viteji și veghetori.
Treizeci luni trecură astfel. Și când la Kadesiah
vru să deie bătălia, Rostam, marele-nvățat,
bunul cititor în stele, drept și binevoitor,
pricepând primejdea, zise: „Bătălia asta vai!
nu prea este priincioasă, fluviul șahilor pe-ăst vad.
nu va curge niciodată!” Își aduse-un astrolab,
cercetă cu deamănuntul zodiile, -și prinse-n mâini
capul când văzu cum vine ziua marelui prăpăd!
Fratelui, mâhnit, îi scrise-n mare grabă un răvaș
povestindu-i despre toate. După ce îl lăudă
pe Acel dătătorul zilelor de-mbelșugări
și nenorociri pe care el le presimți, urmă
să mai scrie și acestea : „Ale soartei preschimbări
sunt în stare să stârnească zbucium în oricare om
care cugetă. Din veacul ăsta-s cel mai vinovat
și- Ahriman m-a prins în lanțuri, fiindcă neamu-acestui șah
este osândit să piardă tronul, fiindcă noi acum
nu mai suntem într-o vârstă de izbînzi și străluciri.
De deasupra-a patru ceruri, Soarele văzu întâi
că în bătălia-aceasta se apropie de noi,
aprigă, nenorocirea. Marte, Venus rele ni-s;
nu putem scăpa de Roata cea măreață de azur;
Mercur și Saturn se-nfruntă și Mercur se află-acum
chiar în semnul Gemenilor. Asta-i starea :-n ochii noștri
se înalță uriașă o lucrare și vom fi
toți sătui de-această viață. Am cetit în viitor,
dar va trebui tăcere să păstrez. Îi plâng amar
pe iranieni și-n focul chinului sunt mistuit
când la Sasanizi mai cuget. Vai coroană, tron, județ!
Vai! putere, dinastie, măreție — toate-or fi
sfărâmate de-arăbime, fiindcă astrele din hău
se rotesc doar să ne piardă; vreme, patru sute de-ani,
nici un plod din stârpea noastră-n lume nu va fi stăpân
Lung război porni-va-n care mulți din nenfricații lei
vor pieri. Cei mari ce luptă bravi cu mine-alăturea,
pe-ale-arabilor pretenții nu pun nici un fel de preț :
« Cine-s oamenii aceștia și ce drept au în Iran
și-n Mazanderan să intre? Cotropirea căilor
și-a hotarelor, izbândă, -nfrângere, vom hotărî
doar cu grele buzdugane, doar cu săbiile-n mâini;.
Notă informativă :
Astrolab, strămosul sextantului, instrument pentru măsurat înăltimea stelelor deasupra orizontului. Sub dinastia Sasanizilor, și anume la sfârșitul acesteia, începe invazia arabilor islamizatori in secolul al VII-lea.
Cei mari sint amintiți într-un vers mai jos: Mirui din Tabaristan, Ermeni și Gulbui Suri. Propunerile arabilor de a li se da voie a face comert in Iran.
vom lupta toți bărbătește și dușmanii i-om strivi! »
Dar toți nu știau de taina cerului cel schimbător,
fiindcă până-acuma cerul dulce s-a purtat cu noi.
După ce-mi citești scrisoarea, ia aminte la ce-ți spun
ale cugetului sfaturi, străduie-te, cot la cot,
cu mai mari-Împarăției. Strânge laolaltă robi,
bogății și lucruri scumpe; fugi în Aderbaidjan
lângă cei mai mari de-acolo; tot ce ai ca telegari
dă-i acelui vistiernic al lui Adergoșasb-șah.
Dacă vin răzlețe trupe din Zabul sau din Iran
să se pună sub aripa-ți, să le-ntâmpini bucuros,
să le-mbraci, fii bun cu ele. Te sfiește de-acest cer
schimbător ce se rotește; el ne face ca ușor
de la bucurii să trecem la dureri, și când în slăvi
ne înalță, când ne-afundă. Spune-i mamei tot ce-ți scriu,
căci ea n-o să mă mai vadă; zi-i din parte-mi bun-rămas,
darnic dă-i a’ mele sfaturi, să nu fie-atinsă ea
de nici o nenorocire. Dacă, mai tîrziu, primești
despre mine-o tristă veste, nu mi te mâhni prea mult;
nu uita că-n pieritorul ăst lăcaș n-aduni comori
decât grija și nimicul. Fii deapururi credincios
Domnului, din piept alungă păsul trecătoarei lumi.
Ne va urmări ursita rea iar șahul meu nicicând
nu m-o mai vedea la față. Tu și toți acești vlăstari
dintru seminția noastră, preamărire aduceți
si pre Domnul lăudați-l în a nopții beznă grea.
Fiți prevăzători și darnici, și să nu dosiți nimic
pentru ziua cea de mâine; și aflați, eu, oastea mea
căreia îi dau poruncă, pradă am căzut înfrânți
de-oboseală și de zbucium și de-amarnice dureri,
si la capătul acestor n-am avut niciun liman.
Fie ca Iranul, dulcea țară să-nflorească-n veci!
Dacă soarta-l va-ngenunche pe șah, nu precupeți
nici haznalele-ți, nici trupu-ți și nici însăși viața ta;
căci din spița lui vestită-ncununată cu noroc,
acest mândru șah e totul ce ne-a mai rămas. Să n-ai
nici un pic de slăbiciune-n orişice îți pui în gând;
noi nu mai avem pe lume decât un apărător,
singurul care-i în viață din toți șahii Sasanizi ;
după dânsul nu găsi-veți nici un alt moștenitor
al împărătescu-i sânge. Vai! coroana-i de pe cap,.
bunătatea-i și dreptatea-i — toate-acestea vor pieri
cu împărăteasca-i spiță! Fie mult să viețuiești
și ferice și puternic, șahului un scut să-i fii!
Dacă moartea l-amenință, apără-l cu spada ta!
Dacă va să se înalțe-amvonul mai presus de tron,
dacă proslăvite fi-vor numele lui Abu Bekr
și Omar, a noastră trudă veche se va irosi.
Un nemernic o să vină șah măret ; nu vor mai fi
frământări cu-mpărăție, tron, coroană, diadem.
Zodiile dărui-vor toate-acestea-arabilor;
zile după zile-urma-vor, puterii noastre-apus
după zorii măreției. Printre-acești străini, un neam
se va-nveșmânta în negru, se va-mpodobi pe cap
c-o tiară de mătasă. N-or mai fi coroană, tron,
nici botine aurite, pietre-scumpe, diadem,
și nici fiamură în freamăt peste capete de-oșteni.
Pentru unii numai trudă, pentru alții bucurii;
nu se va mai zbate nimeni drept să fie și milos.
Sub aripa nopții negre, dușmanul cel veghetor
năvăli-va-n casa celui ce se-ascunde. Un străin,
peste nopți și peste zile, se va-nscăuna stăpân,
se va-ncinge-n cingătoarea șahilor, tiară-n cap.
Se vor terfeli-n picioare: cinste, lege, juruinți.
Fi-vor prefăcătoria și minciuna-n mare cin.
Cei războinici or să lupte doar pe jos, ca pedestrași;
parte-avea-vor cavalerii de batjocuri și ocări;
iar plugaru-n luptă aprig va să aibă nume rău;
nașterea din spiță-aleasă va să nu mai poarte rod.
Unul despuia-va pe-altul și altminteri, rând pe rând.
Binecuvântări, blesterne — nu se vor mai osebi,
prefăcutul înaintea omului cinstit va sta.
Șahul lor avea-va-n locul inimii doar un pietroi;
fiu-l va urî pe tată iar acesta pentru fiu
va întinde mreji, capcane. Un bicisnic rob în tron;
viță-aleasă și mărire fără preț vor fi, de râs.
Notă informativă :
– Alegorie pentru preoțimea Islamului în ascensiune față de îndelunga monarhie persană.
– Abu Bekr, socrul ei urmașul lui Mahomed, primul dintre califi, mort în 634.
– Aluzie la dinastia Abasizilor a căror culoare oficială era cea neagră. Această dinastie a avut 37 califi arabi și a fost întemeiată de Abul Abbas, care a detronat dinastia Omeyyazilor din Damasc (331 —750). Abasizii au domnit în Bagdad (762-1258).
Lumea nu va mai cunoaște cinstea, și va năvăli
doar nelegiuirea-n inimi și pe buzele oricui.
O corcită seminție se va înălța din perși,
tiurci și-arabi; n-or să mai fie dihkani, tiurci și nici arabi; limbile-or părea o glumă. Fiecare-și va-ngropa
o comoară, și, la moarte, rodul trudei sale lungi
va îmbogăți pe dușmani. Cei mintoși, cei credincioși
se vor folosi de-ncrederi să urzească-nșelăciuni;
suferința Și mâhnirea și-nvrăjbirea vor domni,
cum domnit-a bucuria-n vremea lui șah Bahram-Gur.
Nici serbare, nici plăcere, și nici muncă la-adăpost;
pretutindeni viclenie, -nșelăciune, -ntinse mreji.
Patima de-arginți va rupe și-nvrăjbi: părinți de fii,
s-o mânca doar lapte acru, îmbrăca dulămi de-abă.
Fiecare-o vrea câştigul tot din punga celuilalt,
și credința n-o să fie decât vorbe goale-n vânt.
N-o mai fi deosebire între primăveri și ierni,
și nici dulce vin la praznic. Mi se-ngroașă inima
de-atât sânge care fierbe, chipul îmi pălește, alb,
gura-mi seacă însetată, buzele-mi s-au vinețit,
când gândesc că după moartea unui falnic pahlivan
cum sunt eu, întreg norocul sasanid s-o-ntuneca,
și că sfera schimbătoare ne-o trăda, ne-o urgisi,
smulge-va prietenia-i. Ale mele lănci, săgeți,
care pot străpunge fierul, nu pot face nici un rău
unui dușman gol la piele; paloșu-mi ce-n bătălii,
fără-a se toci, lovește gâturi de-elefanți și lei,
nici nu poate să sfâșie pielea de pe-acești arabi!
Nu mi-a spus cetirea-n zodii decât răul peste-alt rău :
nu mi-ar fi dat mie Cerul nici priceperea de-acum
și nici grija-acestor zile de noroc și nenoroc!
Capi-de-oști ce mă-nsoțiră până la Kadesiah
sunt războinici foarte crânceni, și dușmani înverșunați
de-ai arabilor; toți speră să sfârșească-n bine tot,
râuri revărsând, de sânge, preschimbând acest Iran
într-un Djeyhoim de sânge! Nimeni însă dintre ei.
Notă informativă :
Bahram-Gur (421-440) eah sasanid. Pasiunea lui
pentru vânătoarea de coluni i-a atras porecle de măgar sălbatic.
• Textual, camelat, postav din păr de capră.
– Vinul fiind oprit de preceptele Coranului.
• Djenhonn, numele persan al fluviului Oxus.
nu cunosc cereasca taină, și nu știu că ăst război
nu-i un lucru de nimica. Când viâța unui neam
s-a desăvârșit, ce-ajută oboseli și bătălii?
Cât privește despre tine, o, tu, fratele meu scump,
fie să ai viață lungă și să-l mângîi pe-acest șah
al Iranului! Căci țara Kadesiah îmi va fi
gropniță; și drept armură negru giulgiu voi avea,
și drept coif doar o coroană roșie de sânge-cheag!
Astea-s tainele ascunse ale Cerului măreț;
însă tu să nu-ți înlănțui inima, îndurerat,
de sfârșitul unui frate! Nu-l slăbi de loc din ochi
pe stăpânul lumii noastre și jertfește-ți viața-n câmp
si în toi de bătălie! Zilele lui Ahriman
vor ajunge foarte iute, fiindcă sfera de azur
ce se-nvârte ni-i vrăjmașă.” După ce pecetlui
epistăla sa mai zise: „Binecuvintări cerești
însoțească-l pe trimisul care duce-acest răvaș
fratelui, și să nu-i spună decât ceea ce-i de spus.”.
Cronica Șahilor

Firdousi - 99 (10993) Kei Khosro Rostam Izbăvește În Miezul Nopții Seraiul Lui Afrasiab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și vitejii se porniră spre serai la-Afrasiab,
și ajunseră la vremea de odihnă și de somn;
frâiele pe șei zvârliră, și-apoi traseră cu toți
paloșele răzbunării. Rostam poarta apucă
și zăvoarele îi smulse, și se năpusti-n serai
mai sălbatic decât leul. N-au fost decât lovituri
date și primite-n parte, spade-n ciocnet fulgerând,
ploaie de săgeți și suliți! Capetele celor mari
se rostogoliră; mâna cu țărână se umplu,
gura se umplu cu sânge. Sub portalul ce dădea
spre-ncăperea-mpărătească, Rostam hăuli prelung:
„Fie-ți somnul cât mai dulce, capu-ți fie plin de vânt!
Tu ai adormit pe tronu-ți, pe când tânărul Bijan
sta în temniță; crezut-ai că pe drumul din Iran
e cumva, de fier, vrun munte? Scoală-te! Sunt eu, Rostam
din Zabulistan, feciorul lui Zal, și-acum vreme nu-i
de dormit, trândăv, prin paturi! Spart-am porțile și-am spart
lanțurile închisorii căreia spre-a o păzi
i-ai pus strajă-o stâncă mare și Bijan e slobod azi
din belciuge și din fiare; nimenea n-ar trebui
să-și năpăstuiască-atâta ginerele său iubit!
Cel război care-ți aduse sângele lui Siavuș
ar fi trebuit să-ți fie de ajuns; o, josnic om,
răspândit-am împrejuru-ți doar mormane de ruini —
totuși ai râvnit la viața lui Bijan; dar bine văd
că-nrăită ți-i simțirea, cugetul rătăcit!”
Și strigă Bijan acestea: „O, tu, tiurc mârșav și tâmp,
ți-amintești că de pe tronul ăsta și-n ăst loc măreț,
în picioare și ostatic dinainte-ți m-ai ținut?
Ți-am cerut să lupt asemeni unui pardos, însă tu
mâinile mi-ai strâns în fiare aspre cum e un pietroi.
Iată-mă acuma slobod, și-astfel cum n-ar îndrăzni
să dea piept cu mine leul groaznic și-nverșunat!”
Strigătele-i deșteptară-n pieptul lui Afrasiab
temeri vechi, și prin seraiu-i izbucni în urlet lung:
„Bravii mei sunt puși în fiare de înșelătorul somn?
Cine dintre ei râvnește la pecete, diadem,
să le taie ăstor dușmani orice cale spre ieșiri!”
Pretutindeni răsunară răcnete și pași grăbiți,
sângele vărsat se scurse-n valuri din serai în porți,
și oricine vru să iasă, într-o clipă fu ucis!
Și pe când se răzbunară grabnic cei iranieni,
urmele de prin lăcașu-i își pierdu Afrasiab.
Al lui Rakș stăpân pătrunse în picioare răvășind
si covoare și crivaturi; spăimântatele femei,
chip de zâne pari, roabe de-ale lui Afrasiab,
apucară de mâini perșii dragi, nepăsători strângând
mândri cai cu șei din plopul geluit și căptușit
cu pestrițe piei de pardos, și cu nestemate-n șir;
apoi din palat ieșiră și cărându-și prada lor,
lungi popasuri nu făcură prin Turan. Rostam zori
mersul cailor de grija jafului cărat de ei,
și de teama ca-ntâmplarea să nu se sfârșească-n rău.
Cronica Șahilor

Firdousi - 99 (1099) Kei Khosro Manije Veni Să-l Vadă pe Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Despre-această caravană auzi și Manije
și-alergă-n cetate. Fata șahului Afrasiab
se înfățișă-naintea lui Rostam cu capul gol,
ochii-n lacrimi, și scăldate-n sânge pleoapele udau
mânecile hainei sale. Spre Rostam ea se plecă
și îi zise: „Tu te bucuri de viață și comori,
fie ca tu niciodată nimănui să nu te plângi
de-oboselelile-ndurate! Fie ca mărețul cer
să se-nvârtă-ntotdeauna doar după dorința ta!
Fie ca privirea celui păcătos asupra ta
să fie neputincioasă! Fie ca oricare rău
ce-l înduri să nu-ți întoarcă ale inimii nădejdi!
Fie să ai chibzuința pe de-apururi călăuz!
Fie norocos Iranul și ferice soarta lui!
Ce vești ai de pe la oastea șahului, de la Guiv
și Gudărz și de la ceilalți luptători de prin Iran?
N-a ajuns pe-acolo, oare, nici un zvon despre Bijan?
Rugile îi sunt de-a surda? Oare, -un tânăr precum el,
un vlăstar din neamu-i falnic să se stingă-n nenoroc?
Sunt picioarele-i strivite-n fiare ce-l apasă greu,
mâinile-i sunt răstignite în cătușile ce-au fost
strânse-n groasele piroane nituite de fierari;
l-au înlănțuit în lanțuri, l-au împovărat cu fier,
iar veșmintele pe trupul său de om nenorocit
năclăite sunt de sânge. Chinurile ce le-ndur
pentru chinu-i nu mă lasă nici să dorm, și când i-aud
plângerile ce le scoate, răni se-neacă ochii-n plâns.
Omule vestit, tu, dacă mergi cumva către Iran,
țara bravilor anume s-o cunoști, poate-oi vedea
pe Guiv, sau pe viteazul de la curtea lui Khosro:
pe Rostam; atunci le spune că Bijan e-nlănțuit
și că își va da el duhul prea târziu de vor veni.”
Rostam spăimântat de-aceste vorbe-ndată izbucni
într-un răcnet de mânie către Manije zicând:
„Piei din fața mea, femeie! Nu-l cunosc nici pe Khosro,
nici pe tânărul războinic; nu știu de Gudarz nimic,
nici de Guiv. Vorbăria-ți creierii mi-a năucit!”.
Manije-l privi și-amarnic plânse, și-n mâhnirea sa
sânu-n lacrime de sânge și-l scăldă; și în sfârșit
zise: „Omule puternic și-nțelept, acest răspuns,
oare, vrednic e de tine? Dacă nu vrei să-mi răspunzi
la-ntrebări, de lângă tine, cel puțin, nu m-alunga,
fiindcă-n piept mi se sfărâmă de durere inima.
Ăsta-i oare obiceiul în Iran de-a nu da vești
unui om sărman?

Firdousi - 8 Garșasb (Șahia Lui a Durat Cinci Ani) Rostam și-l Însuși pe Rakș

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Zal și-aduse herghelia lui de prin Zabulistan
și de prin Kabul o parte. Dinaintea lui Rostam
o trecu să vadă caii cu dangale-mpărătești.
Și Rostam zvârlind arcanul, îi-ncercă, dibaci, pe toți:
le-nfigea în greabăn pumnul calul de se-ncovoia,
ăpoi își lipea, cuminte, burta lată de pământ.
I se-aduse mai în față-o herghelie din Kabul,
pe sub ochi îngrămădindu-i bidivii în fel și fel
de culori; o iapă sură, lată-n piept precum un leu,
crupe scurte, ochi ce scapăr’: două vârfuri de jungher,
piept, picioare dolofane, însă prea mică de stat.
Un mânzoc la fel de mare o urmează cât colea,
piept și crupe largi asemeni mumei sale, ochiul său
negru, coada înfoiată, și bogate fudulii
tari și negre, și copite ca turnate din oțel!
Cal rotat cu pete roze pe un păr ca de șofran.
Noaptea-ți deslușea cu ochii lui, și de la doi farsangi
o furnică pe pluș negru; prin tărie, elefant,
nalt cât o cămilă, vlaga unui leu din Bisutun.
Cum văzu Rostam iepșoara și cum ochii-și pironi
pe-acest mânz cât elefantul, azvârli arcanul său
vrednic și de-un șah și prinse mânzul dintre ceilalți cai.
Moș bătrân, herghelegiul, zise: „Omule vânjos,
calul altuia nu-l prinde!” Rostam întrebă: „Al cui
este telegaru-acesta? N-are semn pe niciun șold.”
Zise-atunci herghelegiul: „Nu-i căta nicio dangă.
Despre bidiviu-acesta multe lucruri s-au zvonit;
Rakș noi l-am numit și este înflorat și lucitor
precum apa, viu ca focul! Pe stăpînul său nu-l știm,
dar noi toți de-aici îi spunem telegarul lui Rostam.
De trei ani îi bun să poarte șea, și-i bătător la ochi
când îl văd pe-aici mai-marii; nărăvașă-i maică-sa:
cum dă ochii cu arcanul vrunui prinț, năvală dă
să se bată ca leoaica! Oh, al lumii pahlivan,
taina ce se-ascunde-aicea n-o putem de loc ghici;
dar păzea, om cu prevederi, de bălăuroaică fugi!
Iapa-i gata să sfâșie-n dinți o inimă de leu,
și e gata să jupoaie pielea de pe leopard!”
Cuvântarea-i ascultând-o, Rostam iute pricepu
tâlcul vorbelor bătrâne, și făcu să-i zboare larg
cel arcan al lui și prinse capul mânzului rotat.
Notă informativă :
Farsang -veche măsură de lungime, egală cu 5250 m.
Muma precum elefantul zădărit se năpusti
vrând în dinți să-i smulgă țeasta; dar Rostam răcni vârtos
cum răcnește-un leu sălbatic, și de glasu-i tunător
iapa-ncremeni uimită. Drept în ceafă-i repezi
ghioaga pumnului o dată, și în pulbere făcu
trupul să-și rostogolească tremurând. Dar se săltă
iară și în herghelie se pierdu din ochii săi.
Bine-nfipse în țărână tălpile Rostam și-apăi,
ochiu-arcanului și-l strânse, și cu brațul său cumplit
apăsă cu toată vlaga greabănul acestui mânz;
însă Rakș sub greaua-i palmă greabănul nu-ncovoie,
de-ai fi zis că nici nu-l vede. Zise-n sinea lui Rostam:
„Iată-mi scaunul, de-acuma făptui-voi lucruri mari!”
și săltă pe Rakș cel iute precum vântul, și-acest cal
înflorat ca trandafirul, zborul și-l luă subt el.
Întrebă herghelegiul: „Ce preț are acest zmeu —
cine mi-l prețăluiește?” Zise cel herghelegiu:
„Dacă-mi ești Rostam, strunește-l, nedreptățile să-ndrepți
de prin tot Iranul nostru! Prețul lui? Acest Iran,
și pe Rakș tu, de-a călare, lumea o vei mântui!”
Iar Rostam zîmbi și-n zâmbet buzele i s-au aprins
ca mărgeanul, și-astfel zise: „Numai Domnului i-e dat
binele să-nfăptuiască” Puse-o șea pe telegar
înflorat ca trandafirul; mintea i se-nflăcără
de dorința răzbunării și de râvna de-a lupta.
Lui Rakș botul i-l deschise și văzu iute foc,
nenfricat, de viță-aleasă, și în stare de-a purta:
platoșele, buzduganul, coiful, trupu-i de viteaz,
pieptul, brațele vânjoase. Grijă-atât avea de mânz,
că-i ardea virnanț în noapte să-l ferească de-orice rău.
De-l priveai din orice parte, fapt de vrajă îți părea,
și era în bătălie precum cerbul de fugaci;
botul fraged, spuma deasă, plin de foc și își purta
crupele rotunde, ager, umblet dulce și sprințar.
Inima lui Zal asemeni preavoioasei primăveri
tresări de bucuria ce-o simțea el pentru Rakș,
telegar de viță nouă călărit de-un norocos.
Deschizîndu-și el haznaua, aur împărți la toți,
negândind la azi și mâine. Pietrele și le zvârli-n
olul cel în „șapte fețe” zugrăvit, scoțând din piept
chiot lung să se audă zeci de leghe împrejur.
Notă informativă :
-Virnanț (ruta graveolens), – rutișor galben, amar,
aromatic, cu flori galbene intrebuintat în medicină.
Cronica Șahilor

Firdousi - XVIII 1 Yezdegherd Scrisoarea Lui Rostam Către Saad Fiul Lui Vakkas

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Rostam își mână de-ndată la Saad un olăcar
iute tocmai ca lumina și ca fulgerul din nori.
Puse, pe mătase albă, să se scrie un răvaș
luminos cum e-n amiază Soarele; și pe răvaș,
într-un colț, acestea scrise: „Fiul șahului Hormozd,
pahlivan în lumea-aceasta, Rostam preamărinimos
scrie către Saad, fiul lui Vakkas, ce-i însetat
de război zorind pieirea-și.” și-ncepu cuvântu-astfel
„Să nu dăm deoparte teama și slăvirea Domnului
carele neprihănit e : El e cel ce ține-n mâini
sfera pururi mișcătoare; El putere dă și tron.
Fie să se răspândească-a sale binecuvântări
peste șahul plin de faimă, care o podoabă e.
Notă explicativă :
.. șahul plin de faimă – Adică șahul Yezdegherd.
a coroanei și-a pecetei și a tronului înalt,
strălucirea măreției și măririi în izbânzi
și putere, el, stăpânul spadei, tronului măreț,
cel ce poate ține-n lanțuri și pe însuși Ahriman!
Un prilej de mișelie se ivi și în curând
va aduce multe chinuri, multe sterpe încleștări.
Spune-mi cine-ți este șahul, și tu însuți cine ești,
de ce lege, pe ce treaptă? Lângă cine-ți cauți tu
reazimul? Tu și-ale tale ordii ce le cârmuiești
sunteți goi; un pic de pâine mi te-ar sătura pe loc,
dar tu mori, te stingi de foame. N-ai nici tron, nici elefanți,
nici hazna. Te mulțumește că-n Iran ești încă viu:
și coroana și pecetea sunt în mâna altcuiva,
a stăpânului ce are elefanți, comoară, tron,
și putere, și e șahul cel vestit și e născut
dintr-o spiță domnitoare; Luna-n ceruri nu-i nimic
lângă el, și-ntreg Pământul n-are-un crai măreț ca el.
La ospăț când se așează, vesel, arătându-și doar
într-un zâmbet, albi, toți dinții ca argintul lucitor,
dă în dar mai mult și-atâta cât nu fac arabii toți
laolaltă, fără-a face pagubă-n comoara sa.
Are el de două-ori șase mii de câini și de gheparzi
și de șoimi cu zurgălăii pe lănțuguri de-aur fin;
toată vremea, pe câmpie, dintr-un capăt în cellalt,
cei nomazi ce poartă suliți, din vânat nu pot trăi,
că-i al șahului ce-l prinde cu ogari și iuți gheparzi;
cheltuiala care-o face c-un alai vânătoresc
nu-i sub ochii lui nimica. Trebuie într-adevăr
că n-ai umbră de rușine, trebuie că-n mintea ta
nu cunoști ce-i nalta cinste, nici sfiala nu știi ce-i;
tu ești cela ce cu fața asta și-obârșia ta,
cu apucături urâte, îndrăznești să năzui sus
la șăhia persiană? Dacă-ți cauți tu cumva
după merite puterea, dacă vorbele-ți nu sunt
niscai glume și batjocuri, să-mi trimiți un olăcar
grăitor, hârșit de viață, nenfricat și dăscălit,
să pricep mai bine ținta, țelul ce ți-l urmărești,
și ce cale-ți va deschide către tronul keianid.
Voi trimite-n goană mare pe un cavaler la șah
să cunoască și măritul ceea ce tu îi pretinzi;
nu căta să dai, tu, pieptul c-un puternic domnitor,.
căci mi-i teamă că sfârșitul tău va fi de jale plin.
E stăpânul lumii noastre, de-al lui Nușirvan nepot,
a cărui dreptate-n țară-ntinerește pe bătrâni;
un vlăstar de șahi, el însuși șah, nu-și are-n acest veac
nicăieri asemănare. Vezi să nu mi te preschimbi
într-o groază-a lumii, dușman al credinții-n Cel-de-Sus:
cel cu cap n-o să râvnească tronul unor Keianizi.
Bine să-mi cetești răvașul ăsta de povețe plin,
cugetul să nu-ți înpiedici de-a vedea și-a auzi.”
După ce pecetea-și puse pe scrisoare, i-o dădu
prințului Pirulz, ce-i fiul lui Șapur. Ăst pahlivan
se și duse cu ștafeta la Saad al lui Vakkas,
însoțit de căpetenii, toți la inimă senini,
platoșe de-argint și scuturi, și, de aur, cingători.
Cronica Șahilor

Firdousi - 99 Kei Kavus Sohrab Întreabă pe Hedjir de Numele Căpeteniilor din Iran

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe când pavăza-i de aur Soarele şi-o înălţă
și cu suliţi de lumină cerul îl împodobi,
Sohrab se-mbrăcă-n armură de războinic şi săltă-n
şea pe calu-i cum e moscul. Spada-i spânzura de piept,
chivăra împărătească fruntea i-o acoperea;
de cârligul şeii sale un arcan şi-ncolăcea
de şaizeci de ori colacii ; chipul lui, al groazei chip!
Astfel călărind şi-alese-un deal râpos de unde el
va putea să vadă-n vale oastea-ntregului Iran.
Pe Hedjir chemând îi spuse : „Nu-ncerca să mă înşeli;
poartă-te cum se cuvine, dacă vrei să n-o păţeşti.
Spune-mi numai adevărul, nu minţi, nu vicleni.
De ţi-i drag să fii iar slobod, şi de vrei să te înalţ
mai presus de toţi, răspunde-mi la ce-ntreb despre Iran.
Nu te-abate de pe calea care duce spre-adevăr,
şi-ţi voi da atunci comoara adunată-n veac de vremi,
daruri şi plocoane scumpe. Dar de-ncerci să mă-amăgeşti,
pururi vei zăcea în lanţuri, temniţa-ţi va fi lăcaş!”
Hedjir zise : „Orice şahul despre oastea din Iran
m-o-ntreba, îi voi răspunde tot ce ştiu; de ce să-l mint?
Pentru mine adevărul sfânt e, n-am să te-amăgesc.
Numai adevăru-i bună călăuză pre pământ
şi nici una dintre rele ca minciuna nu-i mai rea.”
Zise-atunci Sohrab : „Ascultă! Vreau să mi te-ntreb pe rând
despre toţi mai-marii ţării, despre şah, despre popor,
despre falnicii războinici ai Iranului, precum
Tus, Guiv, Gudarz şi Bahram, precum falnicul Rostam —
tu mi-i vei numi pe-aceia arătaţi de mâna mea.
Văd un ţarc tot din brocarturi colorate-n fel-şi-chip,
prejmuind pestriţe corturi tot din piei de leoparzi,
văd şi elefanţi o sută pregătiţi pentru război ;
peste tronul de turcoază ca albastrul mării-adânci
flutură-n văzduh mătasa flamurii ce poartă herb :
chipul Soarelui pe câmpul vineţiu şi Luna, sus.
Ce-i cu tabăra-aşezată-n mijlocul acelei oşti,
şi-a cui este dintre bravii luptători iranieni?”
„Tabăra-i, Hedjir răspunse, -a celui şah peste Iran,
dinaintea porţii cărui sunt şi elefanţi şi lei.”
După-aceea Sohrab zise : „Văd în dreapta, buluciţi,
cavaleri şi elefanţii cu poveri ; fac negru ţarc
sprijinit de-oşteni, şiraguri, şi de corturi din belşug;
dinapoi stau elefanţii, dinainte cai de frâu.
Notă informativă :
Hedjir – stăpânul iranian al Castelului Alb. Sohrab,
lăsîndu-i viaţa, l-a luat ostatic.
Și de-asemeni stă în faţă flamura ce poartă herb
aprig elefant, şi-n juru-i mulţii cavaleri se-aţin
cu-ncălţările-auritei dădu răspuns Hedjir:
„Tus e-acesta şi-i feciorul lui Nevder, căci steagul lui
poartă stemă: elefantul.” Sohrab iarăşi întrebă:
„Dar pavilionul roşu străjuit de cavaleri?
Văd o flamură de aur, herb un leu şi-un giuvaer
scăpărând de pe la mijloc. Dinapoia ăstui steag
stau oştenii în şiraguri înzăuaţi, cu lănci în mâini.
Cine stăpânul? Spune-mi numele-i, şi nu-ţi grăbi,
prin minciună, nimicirea.” şi Hedjir îi glăsui:
„E podoaba vitejimii, Gudarz fiul lui Keşvad,
el, nimicitor de ordii, tare crâncen în război.
Optzeci de feciori el are, lei sunt toţi şi elefanţi.
Nenfricat, nici crocodilul şi nici tigrul din deşert
şi nici părdosul din munte nu-ndrăznesc să-i ţină piept.”
Sohrab, iarăşi: „Al cui este ţarcul verde străjuit
de-ostăşime fără număr iar în mijlocu-i un tron
strălucind şi drept în faţă-i steagul lui Kave înfipt?
Si pe tronu-acesta şade-un pahlivan cu mândru chip,
umeri largi, vîrtoase braţe de şoiman, şi care stînd,
capu-i mult îi depăşeşte pe cei ce-n picioare stau.
Lângă tronu-i, drept în faţă, stă un cal de luptă, drept,
nalt cât el, până-n copite spânzurându-i un arcan.
Când şi când, nechează calul spre stăpânul său, de zici
că-i o mare ce detună! Elefanţi împlătoşaţi
rânduiţi sunt dinapoia cruntului viteaz şezând,
parcă-ar clocoti pe scaun. Nu e în Iranul tot
nici un om de-aşa statură, şi nici cal n-am mai văzut
să se-asemene cu asta! Uită-te la steagul lui,
poartă stemă un balaur şi în vârf e-ntruchipat
leul cel cu cap de aur.” Zise-n sinea lui Hedjir:
(„Nenfricatului acesta pui de leu dacă-i arăt
herbul care-l osebeşte pe Rostam, trup-de-elefant,
iute va să-l nimicească! Nu-i mai bine să-l ascund
şi să nu-i mai ştiu de nume, tot numindu-i pe cei tari?”)
Spuse lui Sohrab: „Acesta-i un tovarăş din Kitai
nou venit la şah.” De nume, Sohrab iute-l întrebă
pe Hedjir ce-ntoarse vorba: „Nu mi-l amintesc de fel,
căci eram în cetăţuie când cu şahul s-a-ntâlnit.”.
Sohrab se mâhni că urma lui Rostam n-o dibui.
Maică-sa i-a spus anume după care semne doar
işi va recunoaşte tatăl, şi pe toate le văzu,
dar privirii lui crezare nu-i dădu. Din nou vroi
să-afle numele acestui pahlivan de la Hedjir,
mai sperând s-audă vorbe care mult l-ar veseli.
Însă era scris deasupră-i că altcum se va-ntâmpla,
din poruncile Acelui ce nimic nu schimbă-aici.
Sohrab întrebă pe urmă: „Al cui dintre cei sus-puşi
este ţarcul ăsta mare plin cu mii de cavaleri
şi de elefanţi, de unde trâmbiţe răsună lung?
Lângă ţarc, şi drept în faţă: flamura cu cap de lup,
şi al lăncii vârf de aur suliţat până la nori.
Iar în mijloc este tronul dinaintea cărui stă
un alai de mândre sclave.” Hedjir îi dădu răspuns :
„Guiv e acesta, fiul lui Gudarz, vitejii-i spun
Guiv-cel-ce-n-are-teamă. Cel mai mare şi mai bun
fiu al lui Gudarz, şi oastea, cam două treimi din ea,
lui i se supune. Este ginerele lui Rostam,
şi Iranul nu prea are oameni bravi asemeni lui.”
Sohrab zise: „Văd din partea Soarelui-Răsare-un ţarc
alb făcut din lungi brocarturi de la Rum, şi-n faţa lui
stau puzderii cavalerii rinduiţi, şi pedestraşi
paveze ţinând şi suliţi, într-o oaste până-n zări.
Căpetenia stă-n tronul cu spătar din lemn de tek
având treptele din fildeş. Ţarcul larg e-mprejmuit
cu postav din fir de aur, şi-i păzit de multe slugi.”
Hedjir zise: „Feriburz e numele acestui cap,
fiu al şahului şi este diademul celor bravi. ‘
Sohrab iarăşi: „Măreţia e la locul ei acum,
fiindcă-i fiu de şah şi poartă lucitoru-i diadem.
Dar ocolu-acela galben unde flutură în vânt
flamura cu herbul Lunii, tot cu steaguri împrejur:
pale, roşii, violete şi-n culori de curcubeu?
Iată-n dosu-mprejmuirii, altă flamură cu herb :
un mistreţ, şi-n vârful lăncii cu o Lună de argint.”
Hedjir iarăşi îi răspunse: „E viteazul Guraze,
leu războinic ce nu-ntoarnă frâul când se luptă lei;
os din stirpea lui Guiv e, nici primejdie, nici chin
nu-l îndeamnă să murmure.”.
Notă informativă :
cetățuie – Adică, în Castelul Alb asediat de oastea lui Sohrab.
Iscodi-ndelung Sohrab
ale tatălui său urme, dar Hedjir nu le-arătă,
adevărul ascunzându-l. Cum vrei lumea-a cârmui
când o cârmuieşte Domnul? Ziditoru-a hotărât
dinainte orice-n lume. Soarta altcum ţi-a fost scris
cum tu fi vrut, şi soarta cum te mână-, i te supui.
De-astă lume trecătoare inima dacă ţi-o legi,
parte ai doar de otravă, doar de grijă, doar de chin.
Sohrab întrebări îi puse lui Hedjir despre-acest om
din Kitai dorind să-l vadă, despre ţarcul său, verzui,
despre calul său puternic, despre brav şi-arcanu-i strâns.
Marele Hedjir îi zise: „De ce, oare, te-aş minţi?
Dacă nu ţi-am spus ce nume poartă-acest om din Kitai
e că nu ştiu cum îl cheamă!” Sohrab zise mânios:
„Minţi! Tu n-ai rostit o vorbă de Rostam, şi când un om
este pahlivanul lumii, -n taberi nu rămîne-ascuns!
Datu-mi-ai încredinţare că e capu-ntregii oşti,
paznicul de la fruntarii, şi-al ţinuturilor scut!
Când în fruntea oastei sale Kavus însuşi dă porunci,
când îşi pune tron, coroană pe-elefanţii de război,
pahlivanul lumii merge mult-naintea şahului,
pe când glas de tunet urlă pe cel câmp de înfruntări!”
Hedjir îi răspunse: „Poate că al lumii pahlivan,
cel care învinge leii, dus e în Zabulistan,
căci se ţin serbări acolo în grădini de trandafiri.”
Sohrab rise: „Nu mai spune vorbe de-astea căci Rostam
fruntea pururi şi-o înclină doar spre luptă! Toţi cei mari
au venit de pretutindeni, chivăra pe cap, urmând
pe stăpânitorul lumii, pas cu pas, tot după el,
iară Pahlivanul lumii să stea-n jilţ pe la serbări?
Tineri şi bătrâni ar râde de asemeni luptător.
Fac cu tine-o învoială şi întâi îţi amintesc:
sunt un om zgârcit la vorbă. Pahlivanul de-mi arăţi,
te voi face să porţi fruntea mai presus decît cei mari,
te-oi îmbogăţi-ntr-atâta, dincolo de-orice dorinţi,
şi îţi voi deschide-n faţă mari haznale-mpărăteşti.
Dar dacă ce-ţi cer îmi tăinui, dacă adevăru-ascunzi
după văluri, despărţi-voi căpăţâna ta de trunchi!.
Hai, din două, -alege una! Nu ştii cel mubed ce-a zis
şahului dezvăluindu-i taine-adânci de înţelept:
<< Un cuvânt, mai înainte gura ta de-a-l fi rostit,
e ca-n bob mărgăritarul alipit de scoica lui:
dar din temniță şi lanţuri când se smulge-abia atunci
se preschimbă-n giuvaerul cel scânteietor, de preţ >>”
Sohrab, — Hedjir îi spuse — când sătul vei fi de tron,
de pecete şi coroană, piept la piept, te luptă-atunci
cu voinicul ce-ţi doboară elefanţii-ntărâtaţi,
care prăpădeşte oameni două sute aruncând
buzduganu-i greu ce sparge nicovalele-n bucăţi,
cu acel Rostam ce culcă fruntea la duşmani în colb
chiar de-ating cu ea tăria! Nu-i în lume elefant
să i se împotrivească, şi al pulberilor nor
ce-l stârneşte sub copite Rakş cât marea-i de întins!
Trupu-i e-nzestrat cu vlaga a o sută de voinici;
fruntea lui e mai înaltă decât cel mai nalt copac.
Când se mânie în ziua bătăliei şi-i cumplit —
leul, elefantul, omul — ce mai sunt în mâna lui?”
Fiul tatălui de viţă, Sohrab, mânios, răcni :
, , Vai-vai! lui Gudarz ce-i fiul lui Keşvad, şi care nu-i
decât un copil ca tine, cu toată puterea lui,
mintea lui şi vitejia! Unde, când vei fi văzut
oameni de război, şi unde tropot vei fi auzit
de copite, tu, ce-atâtea îmi îndrugi despre Rostam
şi atâta mi-l tot lauzi? Marea leagănă-se lin,
ţie doar de foc ţi-i teamă; dar deodat’ când s-a zburlit,
nu rămâne niciun suflu din mistuitorul foc!
La fel Noaptea îşi ascunde capul, Soarele pe cînd
trage spada-i de dogoare!” Hedjir încă nehârşit
de-ale vieţii, zise-n sineşi: „De-l voi face cunoscut
pe acel ce-nvinge leii ăstui tiurc care-i voinic
şi-are braţele vânjoase, şi stă-n şea pe-un telegar
vrednic şahi să-l călărească, oastea-şi va desfăşura-n
rînduri lungi de bătălie, calul şi-l va avînta,
cal cu trup cât elefantul; şi Rostam, cu toată-a lui
vlagă, piept, grozave braţe, mort va fi de mâna sa!.
Nota explicativă :
Fiul tatălui de viță – Adică, fiul lui Rostam.
Şi-atunci nimeni dintre perşii rânduiţi nu va ieşi
să dea piept, şi când din oastea bravilor de prin Iran
nimeni n-o să mai gândească să se lupte, -atunci Sohrab
tronul zmulge-va lui Kavus! Zis-a un mubed cândva:
Mult mai bine-i să-li dai duhul vitejeşte, decât, viu,
jalnic să ajungi de râsul duşmanilor tăi haini »
Chiar de m-o ucide, apa-n râuri nu s-o tulbura.
Fără mine, Gudarz are şaptezeci şi şase fii
aprigi lei, precum stăpânul lumii, vajnicul Guiv
cel nimicitor de ordii, cel dintâi din neamul pers,
şi Bahram şi Rehham care poartă fruntea lângă cer,
şi Şiduş ce-nfruntă leii — după moarte m-or iubi,
şi din răzbunare-or zmulge viaţa duşmanilor mei!”
Lui Sohrab atunci îi zise: „Ce te mânii, ce-mi vorbeşti
numai de Rostam? Ce-mi cauţi price şi mereu îmi pui
întrebări nesăbuite? Capul vrei să mi-l răpui,
fiindcă Rostam nu ştiu unde-i, însă tu nevoie n-ai
de-o chichiţă ticluită, sângele să mi-l reverşi;
ce nevoie-a te preface? Pe Rostam, trup-de-elefant,
vrei tu să-l ucizi, dar lesne-n mână nu-ţi va încăpea.
Bine-ai face cu el lupta să n-o cauţi dinadins,
căci te-o nimici în pulberi chiar pe-al bătăliei câmp!.”
Cronica Șhilor

Firdousi - 96 Kei Kavus Nașterea Lui Sohrab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nouă luni dacă trecură peste fata de-mpărat,
un copil aduse-n lume: viu Crai-Nou strălucitor.
Ai fi zis că este însuşi Rostam, trup-de-elefant,
ori Sam, leul, ori Nariman. Gura mică-i surâdea,
chipu-i strălucea; de-aceea maică-sa i-a zis Sohrab.
Nici o lună nu-mplinise fătul şi-ți părea de-un an,
lat era în piept ca tatăl lui, Rostam, fecior lui Zal.
Nici trei ani n-avea când arcul începu a mânui;
la cinci ani dădu dovadă c-avea inimă de leu.
Când atinse apoi vârsta de ani, zece, nimenea
nu putea să-i stea-mpotrivă. Merse drept la Tehmime
şi-o-ntrebă cu îndrăzneală: „Pentrucă-s mai mare eu
decât frații mei de lapte, şi, boltită, fruntea mea
se înalță peste ceruri, spune-mi din ce neam mă trag,
din ce vită, şi ce-anume se cuvine să le spun,
când m-or întreba de tată. Dacă nu vrei să-mi răspunzi,
nu te voi lăsa cu viață printre cei din lume mari.”
Mumă-sa-i zâmbi: „Ascultă, nu te mânia, ce-ți spun
să te bucure: eşti fiul lui Rostam, trup-de-elefant;
te-ai născut din seminția lui Nariman-Sam-Destan,
fruntea-naltă ți-i cât cerul, căci te tragi din neam măreț.
De când lumea-a zămislit-o Ziditorul, n-a mai fost
cavaler fără de seamăn ca Rostam; şi n-a mai fost
om ca Sam al lui Nariman niciodată pre pământ:
nu-ndrăzni s-atingă fruntea lui nici rotitorul cer!”
Apoi maică-sa i-aduse un răvaş de la Rostam
cel războinic arătându-i trei rubine mari şi trei
giuvaericale de-aur dăruite tot de el
din Iran (pe când lumina zilei o vedea Sohrab)
şi-nsolite de-o scrisoare. Ea îi zise: „Fiul meu,
cată spre aceste daruri şi fii recunoscător;
tatăl tău ți le trimise, o, feciorul meu viteaz!”
şi adause acestea: „Dar ai grijă-Afrasiab
taina noastră să n-o afle că-i duşmanul lui Rostam,
si Turanu-ntreg se zbate, geme sub călcâiul lui.
Fie să nu te urască şi să nu doboare fiu
doar din ură pentru tata! Dacă tatăl tău ar şti
că arăți cum te văd însămi, fruntea lângă cer purtând
printre cei ce-o poartă astfel, grabnic te-ar chema la el,
şi durerea-atunci ar frânge inima în maică-ta!”.
Sohrab îi răspunse : „Nimeni de pe-acest întreg pământ
n-o să țină taina-aceasta! Toți din cei mai-mari şi bravi
şi bătrâni vorbesc de-nalte fapte ale lui Rostam;
când atât de strălucită mi-i obârşia, de ce
mi-ai ascuns-o după văluri? Vreau în fruntea unei oşti
de viteji tiurci, fără număr, să mă pun; voi răsturna
de pe tronul lui pe Kavus; urma şterge-voi lui Tus;
şi nu-i voi lăsa în viață nici pe Gurguin şi nici
pe Gudarz, Guiv, Kostaham, care-i fiul lui Nevder,
şi nici pe viteazul Bahram; dărui-voi lui Rostam:
calul, buzduganul, coiful cel şăhesc, şi-l voi urca
pe-al lui Kavus tron; pe urmă, din Iran m-oi răsuci
spre Turan să dau năvală şi cu şahul să dau piept;
eu voi fi stăpân pe tronul şahului Afrasiab,
sulița mea sulițând-o peste Soarele măreț;
te voi face o şăhiță peste-acest întreg Iran;
leu voi fi în bătălie. Fiindcă tată mi-i Rostam
şi eu fiindcă-i sunt feciorul, pe alt şah nu-l voi lăsa
lumea s-o împărătească; pentru ce ar mai purta
stelele pe cap coroană, Soare, Lună, când lucesc?”

Firdousi - 97 Kei Kavus Afrasiab Trimise Două Căpetenii la Sohrab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cineva aduse vestea lui Afrasiab zicând:
„Sohrab a împins pe mare o corabie de-a sa,
oaste mare adunându-şi împrejuru-i, şi-a-nălțat
fruntea precum chiparosu-n mijlocul unei livezi.
Încă îi miroase-a lapte gura de sugaci, şi-a luat
spada de oțel în mână şi săgețile le-a scos.
Lumea va neprihăni-o spada-n mână fulgerând,
şi acum o să-l izbească pe Kavus. Înconjurat
de-oaste multă, nu se teme de nimic. Dar pentru ce
aş lungi povestea-atâta? E deajuns să spun că el
vitejia şi-o arată mai presus de neamul său!”
Ascultând aceste vorbe-Afrasiab se-nveseli
şi zâmbi şi nu-şi ascunse mulțumirea lui de loc;
dintre ale oastei sale căpetenii şi viteji
îşi alese numai oameni din aceia ce-ndrăzneți
poartă grele buzdugane, bravi ca Human şi Barman
care nu se dau în lături, lei cu leii când se bat;
le încredinţă acestor căpetenii zece mii
de războinici, dintr-o oaste, cei mai buni, mai inimoşi.
Si le zise-apăi acestea: „Dacă-n taină veţi păstra
vicleşugul ce-l voi spune, soarta lumii-o hotărâţi.
Nu, nu trebuie ca tatăl să cunoască pe-al său fiu
îndrumat de înrudirea duhului şi-al firii-imbold.
Când vor sta ei faţă-n faţă, Rostam sigur va vroi
să purceadă bătălia, şi războinicul bătrân
poate că — mai ştii? — cădea-va omorât de-acest viteaz ;
în Iran atunci intra-vom, de Rostam pe veci scăpaţi,
şi vom face lumea-ngustă dinaintea lui Kavas;
mai apoi vom pune mâna într-o noapte pe Sohrab
şi-l vom face să-şi închidă ochii-n somnul cel mai lung.
Dacă va să fie-altminteri: Sohrab fiind omorât
de-a părintelui său mână, duhul bravului Rostam
mistui-se-va în chinuri!”
Cei doi pahlivani turani
plini de bănuieli plecară la Sohrab, duh luminos,
mai nainte trimiţându-i daruri vrednice de-un şah:
zece cai, zece catârce, unii înşăuaţi frumos,
altele cărând povară : de turcoaze, mândrul tron,
şi de chihlimbar, coroană care-n vârful ei purta
un mărgăritar, şi tronul trepte de ivoriu-avea.
Pahlivanii de asemeni aduceau şi un răvaş
preaînaltului războinic, plin de multe linguşiri
cât mai bine să-l încânte: „Dacă poţi să-ţi însuşeşti
tronu-Iranului, o lume va scăpa de dezbinări;
din hotarul nostru până în Iran e drumul scurt,
şi aceste trei meleaguri : Semangan, Iran, Turan
sunt ca unul. Oaste după trebuinţă îţi trimit;
urcă-te în tronu-acesta, pune-ţi o coroană-n cap.
De când lumea, niciodată, în Turan nu au mai fost
căpetenii pe măsura lui Human şi lui Barman;
ţi-l trimit să-ţi fie oaspeţi pentru câtva timp. De vrei
să porneşti război, aceştia laolaltă s-or lupta
şi or face ţărna-ngustă pentru toţi duşmanii tăi!”
Cam acesta e răvaşul şi acesta daru-adus
vrednic de un şah, pe caii şi catârii-mpovărați.
Iar Sohrab ce tronul lumii îl râvnea, aminte luând,
oastea şi-o urni şi tâmpini duruiră-asurzitor,
şi porni umplând pământul de vuirea-atâtor oşti.
Niciun duşman împotrivă-i nu stătu, fie c-a fost
leu ce sta să se repeadă-asupra lui sau crocodil.
El îşi duse oastea-n iureş prin Iran, şi-orice-ntâlni,
oameni şi cetăţi şi sate pârjoli, necraţător!.