imperiu – Versuri.pro

Coldplay - Viva la Vida - Trăiască Viața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Obișnuiam să conduc lumea
Mările se ridicau când dădeam cuvântul
Acum dimineața dorm singur
Mătur străzile pe care obișnuiam să le dețin.
Obișnuiam să dau cu zarul
Să simt teama în ochii inamicilor mei
Ascultând cum mulțimea cântă:
„Acum vechiul rege e mort! Trăiască regele!”.
Un minut am ținut cheia
În următorul pereții erau închiși pe mine
Și am descoperit, castelele mele au stat
Pe piloni de sare, și piloni de nisip.
Aud clopotele din Ierusalim sunând
Corurile Cavaleriei Romane cântă
Fii oglinda mea, sabia și scutul
Misionarii mei într-un câmp străin.
Dintr-un motiv anume nu pot explica
Odată ce te duci acolo nu a fost niciodată
niciodată o lume onestă
Și asta era când eu conduceam lumea.
A fost vântul cel rău și sălbatic
Suflând jos ușile să mă lase înăuntru.
Ferestre spulberate și sunetul tobelor
Oamenii nu puteau să creadă ce am ajuns.
Revoluționarii așteaptă
Capul meu pe o tavă de argint
Doar o păpușă pe un șir singuratic (pe un singur șir)
Oh cine ar vrea vreodată să fie rege?.
Aud clopotele din Ierusalim sunând
Corurile Cavaleriei Romane cântă
Fii oglinda mea, sabia și scutul
Misionarii mei într-un câmp străin.
Dintr-un motiv anume nu pot explica
Știu că Sfântul Petre nu-mi va striga numele
Niciodată o lume onestă
Și asta a fost când eu conduceam lumea
(Ohhhhh Ohhh Ohhh).
Aud clopotele din Ierusalim sunând
Corurile Cavaleriei Romane cântă
Fii oglinda mea, sabia și scutul
Misionarii mei într-un câmp străin.
Dintr-un motiv anume nu pot explica
Știu că Sfântul Petre nu-mi va striga numele
Niciodată o lume onestă
Și asta a fost când eu conduceam lumea
Oooooh Oooooh Oooooh

Camil Petrescu - Samarkand

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Muntele sticlos din fund e la trei nopți
Depărtare cu privirea. Șahi răscopți
Plâng ce-a fost cu ochii scoși. Oigurii mei
Cresc în vaduri, văile vuiesc de ei.
Merg spre turnul nalt, cât norii albi de grindeni,
Margini nu se știu, privelişte n-are,
Țările vecine-l văd de pretutindeni,
Caravanseraiuri fumegă-n hotare.
Sus pe munți spânzurători cât cerul gol
Cheamă trecătorii şuierând domol.
Muşte cât găinile rotesc. Leproşii
Vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii.
Curcubeul peste Asia întreagă
Cheamă-nțelepciunea voastră să aleagă.
Iată, flăcări, stele luminează albastre,
Naşterea pe scurt a seminției noastre.
Bajazet închis cu amintirea-n cuşcă
Gratiile ca zăbalele îşi muşcă.
Hoarda, hoarda mea de aur peste tot.
Prapur cu minciună, cepeleag despot.

Jorge Luis Borges - Paznicul Cărților

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Iată grădinile, templele și justificarea templelor,
Muzica potrivită și cuvintele potrivite,
Cele șaizeci și patru de hexagrame,
Riturile care sunt singura înțelepciune
Pe care o acordă oamenilor Firmamentul,
Buna-cuviința acelui împărat
A cărui seninătate a fost reflectată de Lume, oglinda lui,
Și astfel ogoarele dădeau roade
Și torentele rămâneau în matca lor,
Licornul rănit ce se întoarce pentru a-și da sfârșitul,
Legile tainice, veșnice,
Armonia lumii;
Aceste lucruri ori amintirea lor se află în cărțile
Pe care le păzesc în turn.
Tătarii au venit din Miazănoapte
Pe cai mărunți cu coama înfoiată;
Au zdrobit oștirile
Pe care Fiul Cerului le-a trimis spre a-i pedepsi pentru necredința lor,
Au înălțat piramide de foc și au tăiat beregate,
Au ucis pe cel strâmb și pe cel drept,
Au ucis pe sclavul înlănțuit care păzește poarta,
Au siluit și-au părăsit femeile,
Apoi și-au urmat drumul spre Miazăzi,
Inocenți ca animalele de pradă,
Cruzi ca lama cuțitului,
În zorii șovăielnici
Tatăl tatălui meu a salvat cărțile.
Iată-le în turnul unde zac,
Amintind de zilele care au fost ale altora,
Zile străine și depărtate.
În ochii mei nu sunt zile. Rafturile
Sunt foarte înalte și la anii mei nu ajung la ele.
Leghe de praf și vis înconjoară turnul.
De ce m-aș amăgi?
Adevărul e că niciodată n-am știut să citesc,
Dar mă mângâi cu gândul
Că cele închipuite și cele petrecute sunt acum unul și același lucru
Pentru un om care a fost
Și care privește ce a fost orașul
Și acum e din nou deșertul.
Ce mă împiedică să visez că odată
Am descifrat înțelepciunea
Și am desenat cu o mână silitoare simbolurile?
Numele meu e Hsiang. Sunt cel ce păzește cărțile,
Care poate sunt ultimele,
Fiindcă nu știm nimic despre imperiu
Și despre Fiul Soarelui.
Iată rafturile înalte,
Apropiate și în același timp depărtate,
Tainice și vizibile asemenea astrelor.
Iată grădinile, templele.

Eugenio Montale - Onoarea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Într-o zi îmi spuneai
că ai considerat drept o mare onoare
să lustruiești ghetele
lui Franț Ioșca, bătrânul Împărat.
Eram lângă graniță, dar nu dincolo
de ținutul de flecari în care te-ai născut.
M-am declarat de acord chiar de-ntr-o zi
fără să trag un glonț
din pușca mea Webley Scott 7,65,
fără să ucid și fără să posed
nici măcar umbra artei militare,
făcusem front în fața celor câteva zdrențe
ale oștirii dușmane. Însă m-am întrebat
care să fie fărâma de onoare
ce-mi lunecase printre degete
și nu-mi dădusem seama. Există-ntotdeauna o pereche de cizme
care așteaptă peria și lustrul,
există-ntotdeauna un moment chiar imperceptibil
pentru care se poate folosi fără s-o risipești
o vorbă cum e onoarea.
Nu e vorba de cizme sau de alte
înălbitoare de morminte. E un fapt
că onoarea ne-apare când e cu neputință,
când seamănă ca două picături de apă
cu geamăna-i, rușine. Un străfulger
între două hotare non-teritoriale,
o lumină care întunecă tot ce rămâne,
aceasta e onoarea pe care n-am avut-o
pentru că lumina nu e făcută doar
pentru ochi. Aceasta este amintirea mea, singura
care se naște la un hotar și nu îl depășește.

Lucian Blaga - Tu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cu purități de obârșii
și cu arome de povești
în mine vii ca să domnești. în mine ești
și vei domni
ca-ntr-un imperiu un vânt
aducător de miazăzi.

Flow Rege Vs Dj Al*bu - Imperator

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aha, Imperator… E regele!
Îmi construiesc imperiul…
Simte-mi pașii, eu sunt glasul, ‘s în fiecare vorbă
Simte-mi bassu’ – Al*Bu-n fiecare tobă
Vezi orașul, proiectele, periferia, fetele
Ora de vârf începe, dau drumu’-n toate frecvențele
Sunt eu, muzica, tăcere, om – Dumnezeu
Neam, ființă, flori, țărână ca bunicul tău
Antreprenor, mă ține viu și când scriu
Și când totul o să fie mort, o să reînvii
Ca vocea străzii pic-amar, Flow Rege
Ani lumină pentru universul rece
Când aparențe prea naive-ți șterg gândirea
Ai muzeele, mizeria, mediocritatea, fericirea, (sărăcia)
Le dau să le sară din cap filozofia, sunt mult prea mare pentru Românaia!

Nicky Yaya feat Nyno - Pablo Escobar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pablo..
Tú eres Pablo?
Tú eres Pablo?
Pablo Escobar..
Ca Pablo Escobar pun marfa pe cântar,
Vreo 3 containere, vin din Madagascar..
Nu poa’ să m-aresteze, că deţin Columbia;
Am bani, femei şi arme, asta-i puşcăria mea!.
Dă-i din ba-ba-bass ca la Ba-Ba-Bahamas,
Pentru tine evadez şi din Alcatraz..
Îţi fac un imperiu pe plan mondial,
Bass-ul ăsta l-ar fi vrut şi Pablo Escobar! (x2).
Dansează pe bar, că e plin cearceaful,
De sânii tăi vreau să se-aleagă praful..
Mişcă-te ca Inna, să sară făina,
Şi coboară şi cu.. oh.. că te-aşteaptă maşina!.
Cu o bacnotă am ajuns la un balot,
Controlez toată ţara chiar şi în export!
Mă răsfăt cu femei, le ofer să vadă bara,
Am la mână preşedintele care conduce ţara!.
Dă-i din ba-ba-bass ca la Ba-Ba-Bahamas,
Pentru tine evadez şi din Alcatraz..
Îţi fac un imperiu pe plan mondial,
Bass-ul ăsta l-ar fi vrut şi Pablo Escobar! (x2).
Pablo..
Tú eres Pablo?
Tú eres Pablo?
Pablo Escobar..

Ted Hughes - Brazilia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Te-ai dus înapoi
În coiful tău de oțel. Neajutorați,
Am fost târâți la curte, în arena ta,
Căluș în gură, liniște.
Hohote de groază
Și bobul de sudoare pe șanțul spinării.
Ai rostit
Cele trei fraze. Nici o șoaptă.
Liniște.
Cuvântase marea ta iubire.
Numai cea mai groaznică fărădelege
Putea aduce la pământ
Lama fulgerului
Atunci coborât. Orbiți,
Cu toții au tușit în ozon.
Până și câinii erau uluiți. Și aceeași strălucire
Te-a înhățat sus, la Ceruri.
Niște lachei de Colosseum
Poartă trupul tatălui tău.
Un altul îi duce capul. Mama ta
Stă în picioare și, spre o imensă uimire,
Se împleticește când pleacă, ducându-și capul.
Alți lachei îl duc pe-al meu, pe mine.
De atunci, în fiecare zi, peste tot în Imperiul tău,
Așa cum arătarea maternă jelea
Pe străzile Tenochtitlánului noaptea,
Cu puțin înainte să-i pună capăt Cortéz –
Efigiile tale plâng în gura mare pe socluri,
Cu ochii uscați. Portretele tale, fără lacrimi,
Plâng în cărți.

Ancelin Roseti - Imperiul Malului IV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

IV
Încă mai sunt nebuni care înfometați ne smulg din mâini delirul, somnul nostru ca o simfonie venită din adâncuri, sculptată în trupul aerului încăpător de tot și de toate, sângerându-l ―
neîntrerupt maraton de sunet și legendă.
Un regiment de măști jilave ne îngăduie să rămânem spectatorii acestei nopți care vibrează în noi ca o mângâiere de crivăț, pierzându-ne, îndepărtându-ne sub confuze orizonturi, în vârtejul de chihlimbar al neantului.
Nocturne lebede răspândesc pulbere și zvonuri peste lacul în care-ți poți citi zodia și sfârșitul. Molecule de singurătate își caută întregul în inimile noastre îngrămădite una în alta, șoptindu-și la urechi teama, descurajându-se.
În spatele zăpezii se aud zgomotele și jumătățile de glas ale nebunilor, împrăștiind toamnă lumii (legătura nesfârșită între eleganța ștabilor și demnitatea cu buzele subțiri și închise).
Îngeri ciufuliți au năvălit la ușa mea și-au izbucnit în râs, și mi-au adus căpățâna unui soldat de lemn care mai sforăia încă la hotarele imperiului,
și mi-au spus îngerii ciufuliți că râsul are mai multe nuanțe și că sforăitul e tot un fel de râs, iar eu am întrebat, atunci, dacă poți dormi în hohote, dar ei nu mi-au răspuns, și ei au continuat să râdă,
îngerii ciufuliți..
O noapte de nesupunere și zarvă,
și nebuni cu aripi de vultur au pornit în căutarea sufletului născător de trupuri, și nu s-au mai întors niciodată,
și un savant nebun povestea lumii nebune ideile sale stângace, în vederea unei noi încercări.
Călătorii de colo-colo în spiritul credinței, suspine de fier și moștenirea comorii, picioarele servitoarei și scurgerea timpului, străzi ― întâia dragoste și ultima clipă de viață ―, scări ― zarul măsluit din mâna barbugiului și gușa de pelican a omului politic.
Scări iscodind înaltul, scări pe care vanitatea ajunge la picioarele zeilor, depășindu-se pe sine, scări ce fac jocul leprelor mondene, scări pe care nenorociții își urcă durerea, scări putătoare de lux și paradă de modă, scări pe care se rostogolește inelul de logodnă..
Străzi cu trecători de cristal și fantome de piatră, hulindu-i, străzi care te fac să uiți drumul spre casă, străzi de fum și de ceață pătrunzându-te până în măduva tinereții, străzi pe care stai de vorbă cu tine însuți, privind cum ți se umple paharul, străzi cu șuți de buzunare și clauni îmbrăcați de doliu, tremurând în oglindă..
Străzi, Scări, Nebuni
în așteptarea aurului și-a trădării pe măsura nebuniei, nebuni în așteptarea spaimei încremenite într-un ocean de otravă, nebuni în așteptarea corbilor spâni cu burțile pline de morminte și imnuri, nebuni surâzând la răscruce de ape, nebuni lingând sarea sclavului de pe pieptul reginei, nebuni înghițind lumina și căldura soarelui desfrânat pictat de pictorii senzualiști,
nebuni plângând în așteptarea altor nebuni..
Nebuni!.. Nebune!.. din rănile noastre izvorăște mâlul ca o victorie, înghițindu-ne..
Nu, nu vă temeți! , negustorul de iluzii e muritor ca și voi.

Alexandru Vlahuţă - Valuri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Visând împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
Şi marea-i putere s-o-ntindă pe-ntregul pământ şi pe mări,
Tărie de vifor pusese în sufletul oştilor lui,
Ca nici un vrăjmaş să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă;
Iar ochii de fiară flămândă rotindu-şi-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-ngrozite,
Vedea cum cetăţi întărite, palate de piatră şi domuri,
Cu vâlva atâtor coroane, ca pleava se spulberă-n vânt.
Ş-a fost un blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,
Că-n scrum şi-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.
Scrâşnind luptătorii, în iureş, ca iarba sub coasă cădeau,
Năprasnic vârtejul pieirii din ţară în ţară trecea —
În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăţi năruite —
Şi-n vuietul crâncen al morţii, sub negrele stoluri de corbi,
Trufaş, împăratul călare, cu rânjet privindu-şi isprava,
Prin râuri de lacrimi şi sânge, pe punte de leşuri trecea.
Dar iată că tocmai în ceasul când braţele sta să-şi întindă,
Pământul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adâncul
Sălbaticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
„O, nu, Ilderim, nu e încă pământul pustiu de viteji:
Timur îţi stă-n faţă, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
Şi ce s-a-nceput la Rovine, sfârşi-se-va la Angora!”
El zice, şi una spre alta s-azvârl întărtatele oarde,
Şi rânduri de rânduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.
Trei zile-şi ţin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se mişcă-n bulucuri mulţimea, se rupe şi iar se-mpreună,
Cad pâlcuri sub pâlcuri de-a valma, şi altele proaspete vin,
Iar hreamătul creşte şi scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iată că-n seara din urmă, strângându-şi în pinteni arapul,
Cărare-şi despică-n năvală Timur cu hangerul în mână.
Sporeşte cu el vălmăşagul — amestec de glasuri pripite..
Din mijlocul lor se aude un muget de fiară-njunghiată.
E prins Baiazid — şi deodată se stâmpără clocotul luptei.
E prins Baiazid — şi ostaşii rămân împietriţi ca de-o vrajă.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri?.. Pământul pe-al lui şi l-a stins!
Timur îşi priveşte vrăjmaşul cu liniştea celui puternic.
O cuşcă de fier i s-aduce.. În van, Ilderim, te mai zbuciumi,
Şi hainele-ţi rupi de pe tine, şi fruntea ţi-o sângeri de gratii!
Acesta-i palatul în care de-acum îţi rămâne să cugeţi
Ce şubrede ş-amăgitoare sunt toate măririle lumii..
Aşa l-au purtat prin oraşe, prin ţări pustiite de el.
L-au dus prin cetăţi ce, cu groază, de numele lui pomeneau;
Opreau la răspântii, ş-un crainic vestea de isprăvile lui;
Uimiţi ascultau trecătorii, privind la momâia din cuşcă
O umbră de om ce scânceşte şi-şi leagănă capul mereu.
„Vedeţi, zice crainicul iarăşi, că este-o dreptate pe lume,
Că nici n-o grăbeşte durerea, cum nici n-o-ntârzie minciuna,
Ci singură ea îşi alege şi arma şi ceasul plinirii!”