Într-o zi îmi spuneai
că ai considerat drept o mare onoare
să lustruiești ghetele
lui Franț Ioșca, bătrânul Împărat.
Eram lângă graniță, dar nu dincolo
de ținutul de flecari în care te-ai născut.
M-am declarat de acord chiar de-ntr-o zi
fără să trag un glonț
din pușca mea Webley Scott 7,65,
fără să ucid și fără să posed
nici măcar umbra artei militare,
făcusem front în fața celor câteva zdrențe
ale oștirii dușmane. Însă m-am întrebat
care să fie fărâma de onoare
ce-mi lunecase printre degete
și nu-mi dădusem seama. Există-ntotdeauna o pereche de cizme
care așteaptă peria și lustrul,
există-ntotdeauna un moment chiar imperceptibil
pentru care se poate folosi fără s-o risipești
o vorbă cum e onoarea.
Nu e vorba de cizme sau de alte
înălbitoare de morminte. E un fapt
că onoarea ne-apare când e cu neputință,
când seamănă ca două picături de apă
cu geamăna-i, rușine. Un străfulger
între două hotare non-teritoriale,
o lumină care întunecă tot ce rămâne,
aceasta e onoarea pe care n-am avut-o
pentru că lumina nu e făcută doar
pentru ochi. Aceasta este amintirea mea, singura
care se naște la un hotar și nu îl depășește.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra conceptului de onoare, amintindu-și de un moment din trecut. Vorbitorul își amintește o discuție despre onoare și se întreabă dacă a înțeles vreodată cu adevărat ce înseamnă, ajungând la concluzia că adesea apare în momente de neputință și seamănă cu rușinea.