Il Canzoniere – Versuri.pro

Francesco Petrarca - Sonetul XLIII [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Iubirea îl umple de speranță, însă Laura nu are milă de el.
Dacă dorința oarbă ce distruge
inima-n mine nu mă amăgește,
va veni ora, fiindcă timpul fuge,
când ea de mine se milostivește.
Ce umbră rea semințele-ar constrânge
să nu-și dea rodul care ne hrănește?
ce oaie-n staul behăie și fuge?
ce stă-ntre spic și mâna ce cosește?
Habar nu am; și totuși știu prea bine
că pentru a-mi umple viața de durere
iubirea pune dulci speranțe-n mine.
Dar ce-am citit cândva în minte-mi vine,
că doar în ziua-n care omul piere,
preafericit cu-adevărat devine.

Francesco Petrarca - Sonetul IX [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Așa cum soarele îmbracă pământul în culori noi, la fel și Laura îi umple spiritul cu noi gânduri și sentimente; însă el consideră că acest lucru nu-i aduce niciun beneficiu.
Când astrul ce ore știe să măsoare
spre Taur drumul iarăși îl străbate,
din coarnele atât de-nfocate
virtuți se scurg și lumii-i dau culoare;
și nu doar unde vezi până-n zare
că țărmuri și coline-s înflorate,
ci și-n pământ umori sunt fecundate
unde mereu e beznă și răcoare,
iar roade de tot felul se adună:
la fel și ea, printre femei un soare,
ce-n mine raza ochilor coboară,
naște-un cuvânt, un gând, o faptă bună;
dar orice-ar face, mie tot îmi pare
că nu e niciodată primăvară.

Francesco Petrarca - Sonetul XIV [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Caută peste tot pe cineva care să semene cu Laura.
Bătrânul cu păr alb se dezlipeşte
de locul lui natal într-o clipită,
de toţi ai lui, familia uimită
care pe tatăl drag nu-l mai zăreşte;
şi-apoi cu trupul greu călătoreşte
pe-anevoiosul drum dat de ursită,
cu o voinţă mare, neclintită,
zdrobit de ani, simţind că oboseşte;
şi vine-n Roma, că-i mânat de-o toană
de a-l vedea la chip pe-Acela care
se află-n ceruri, fără îndoială;
la fel şi eu, în altele văd, doamnă,
când uneori te caut cu vigoare,
fiinţa ta şi forma ta reală.

Francesco Petrarca - Cantul IV [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Discută din nou de problemele sale amoroase, ca să-și mai ușureze chinul, dar se plictisește de tot ce nu are legătură cu Laura.
Pe când eram în dulcea mea etate,
a apărut și-a înverzit zeloasă
dorința cruntă care mă răneste,
însă cântând, durerea mă mai lasă,
și cânt cum am trăit în libertate,
dar Dragostea în hanul meu pătrunse.
Și-o să mai spun cum mult prea mult crescuse,
și ce-am pățit, și multe alte scene,
cum am ajuns exemplu pentru lume;
ca ce-am pățit anume
să fie scris, și astfel mii de pene
deja au obosit, și-n văi, pe-ogoare,
al meu suspin răsună și jelește
și martor e c-am viață neplăcută.
Iar mintea mea de nu mă mai ajută
cum știe ea, durerea îmi sporește,
și-un gând meschin răneste foarte tare
și-atunci mă rup de orice cugetare,
de parcă-n mine brusc apare ceața:
al lui e miezul, eu rămân cu scoarța.
Și zic, de-atunci de când simții asaltul
dat de Amor, ani mulți s-au dus în spate,
și al meu chip și-a preschimbat aspectul;
iar inima sta-n gânduri înghețate
ce-au căpătat sclipiri ca diamantul,
și s-a împietrit, și dur era afectul.
Dar lacrimi încă nu îmi scăldau pieptul,
puteam să dorm, și ce n-aveam în mine
miracol îmi părea în orişicare.
Ce sunt și ce-am fost oare?
Căci viața trece și-nserarea vine.
Și-aflând cel crud ce gânduri mă-mpresoară
lovi cu-a lui săgeată iute tare,
ce nu putu veșmântul să-mi străbată,
și-atunci c-o doamnă se uni îndată,
că-n fața ei nimic n-avea valoare –
putere, scuze sau o minte clară;
și-n cel ce sunt cei doi mă transformară,
făcând dintr-un om viu un laur verde,
care nici iarna frunza nu și-o pierde.
Ah, ce-am simțit văzând că nu-i de șagă
și-a mea persoană este transformată,
iar părul meu de frunze-o să devină,
ca o cunună mândră și bogată;
picioarele ce stau sau iute-aleargă,
ca orice membru, inimii se—nchină,
și par că-s rădăcini pe-o undă lină,
nu pe Peneu, ci pe-alt râu curgând iute,
iar brațele sunt ramuri cu verdeață!
Și simt și-acum acel fior de gheață
că eram plin de pene moi, plăcute,
dar fulgerul a vrut să mă atace,
c-a mea speranță mult prea sus de duse;
și neștiind unde-aș putea eu oare
s-o regăsesc, vărsam lacrimi amare,
și-o căutam pe unde se pierduse,
noapte și zi, sub apele posace;
de-atunci încoace gura mea nu tace
și tot spunând c-acum este răzleață
am prins în glas a lebedelor nuanță.
Pe malul drag mergeam fără oprire,
vrând să vorbesc, cântam fără-ncetare
și-apoi chemam cu-a mea bizară voce;
n-a fost nicicând așa dulce cântare
cercând s-aline chinuri de iubire
și să înmoaie inima feroce.
Ce am aflat? doar amintiri atroce;
însă și alte lucruri ce contează
de-a mea vrăjmașă dulce și ciudată
aș vrea să spun îndată,
da’-n fața ei vorbirea încetează.
Ea ce cu ochii suflete răpește,
ca inima s-o ia pieptu-mi deschise,
și-a zis: Nu spune-o vorbă, ia aminte.
Și-o revăzui apoi în noi veșminte;
crezând că-i alta – simțuri imprecise –
eu am vorbit, și frica mă-ncolțește;
iar ea își luă un chip ce n-amăgește
și, vai, s-a întors spre mine supărată
și m-a făcut atunci stană de piatră.
Și mi-a vorbit, părând așa cumplită,
c-aveam fiori în piatră cu duiumul,
și-am auzit: Nu sunt ce-ai vrea, se pare.
Și îmi spuneam: Din piatră de-mi dă drumul,
n-o să mai simt nici zgomot, nici ispită;
O, Doamne, dă-mi din nou lacrimi amare.
Și nu știu cum, sărit-am în picioare,
dând vina nu pe alții, ci pe mine,
și-o zi n-am fost nici viu, n-am fost nici rece.
Dar fiindcă timpul trece,
condeiul, deși vreau, nu-mi merge bine;
căci multe lucruri stau în minte scrise,
dar de-altele acum gura vorbește,
iar cei ce-aud se minunează foarte.
Simt inima cuprinsă că-i de Moarte,
chiar dacă tac, strânsoarea nu-și slăbește,
nu pot s-ajut virtuțile proscrise;
și orice vorbe-mi fură interzise;
dar strig din coli și din cerneală-albastră:
Eu nu-s al meu. De mor, e vina voastră.
Credeam atunci că în a ei privire
va licări o milă necesară,
și-a mea speranță foc în piept îmi puse;
smerit când ești poți stinge-orice ocară,
dar nu mereu; și-atunci prinsei de știre
că un sezon de beznă începuse:
căci implorând, lumina dispăruse.
Și negăsindu-i umbra cea pribeagă,
nici urmele lăsate de picioare,
ca cel ce doarme pe cărare
pe iarbă am zăcut o zi întreagă.
Și-acolo, acuzând raza cea vie,
lăsat-am liber ochiul ce jelește,
și lacrimi au căzut în jur amare;
dar neaua nu dispare când e soare,
cum eu simțeam că totul se topește,
ci sub un fag fântână o să fie.
Udam din plin acea călătorie.
Izvor din lacrimi? – nu e o poveste,
căci eu vorbesc de lucruri manifeste.
În suflet Domnul pune frumusețe,
căci doar de la Acela o primește
ce l-a făcut așa ca și pe Sine:
să ierte nicidecum nu obosește
cel care-n piept mereu are blândețe
și-i milostiv cu orişice rușine.
C-a fost rugat prea mult de va susține,
în El se oglindește cu dreptate
și-așa păcatul mult mai mult sporește:
c-abia ce se căiește,
și iar va face alte noi păcate.
Spre mine-atunci Madonna se uitase
și-n mila ei pedeapsa grea o vede
c-a egalat păcatul meu cel mare,
și m-a adus din nou la prima stare.
Dar înțeleptul mai nimic nu crede:
rugându-mă simțeam și nervi și oase
că-ncremenesc; căci doar se scuturase
al meu glas drag din piatra dură foarte
și o strigam pe ea, dar și pe Moarte.
Ca spirit rătăceam (mi-aduc aminte),
prin peșteri părăsite suferisem
și-am plâns ani mulți a mea ardentă vrere;
dar la final același rău găsisem
și pe pământ venit-am ca înainte,
dar ca să simt mai aprigă durere.
Și mi-am urmat dorința în tăcere,
iar într-o zi, plecând la vânătoare,
eu am zărit cea fiară minunată
în apă dezbrăcată,
când soarele pe cer ardea mai tare.
Și nevăzând imagini mai frumoase
stau și privesc: ea simte înjosire;
și ca să se răzbune se ferește
și cu-a ei mână chipul mi-l stropește.
Vorbesc serios (nu e o născocire),
căci am simțit că ea mă preschimbase
în cerb pribeag cu coarne foarte groase
ce prin păduri voia să se pitească;
dar câinii mei porneau să-l urmărească.
Cânt, n-am fost nor de aur niciodată
ce ca o ploaie cade și stropește,
făcând focul din ceruri să dispară;
ci doi ochi minunați mă inflamară,
și-o pasăre am fost ce sus plutește
cu cea ce-n vorba mea e onorată;
și primul laur n-o să-l las vreodată,
că-n umbra-i dulce tare se frământă
plăceri mai mici ce inima încântă.

Francesco Petrarca - Sonetul XLI [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Gura, lacrimile şi suspinele îl trădează, şi numai chipul îi exprimă sentimentele.
De ce, când te-am păzit atât de bine
ca să nu minţi, şi toţi te admirară,
tu, gură, mi-ai adus numai ocară;
ingrată eşti, nu ţi-a păsat de mine:.
căci când nevoie mare-aveam de tine
de-a cere milă, buzele-ngheţară,
şi ai vorbit numai aşa, într-o doară,
ca cel pe care-n gheare visu-l ţine.
Şi, lacrimi triste, voi, noapte de noapte,
cu mine staţi când vreau însingurare,
însă fugiţi când pacea mea soseşte:.
iar voi, ce-mi daţi dureri şi tulburare,
suspine, vă retrageţi lent, inapte,
şi de ce simt doar chipul meu vorbeşte.

Francesco Petrarca - Sonetul C [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Alungat pe un drum al disperării se agață de chipul Laurei.
Când calea către Milă mi-e blocată
sunt alungat pe-un drum de disperare
de ochii-n care habar n-am cum oare
era tot ce-mi doream eu ca răsplată.
Doar cu suspin mi-e inima îmbuibată
şi sunt născut să plâng, aşa se pare:
şi totuşi plânsul în această stare
mai dulce-i decât crede lumea toată.
Şi doar de-un chip m-agăţ, dar cea lucrare
de Fidias, Zeuxis, nu-i făcută,
ci de-un maestru cu un har mai mare.
Numidia sau Sciţia nu m-ajută,
căci, nesătulă de-un exil ce doare,
mă va afla Invidia cea slută.

Francesco Petrarca - Sonetul XVII [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu suportă vederea Laurei, dar totuși o caută.
Sunt animale-n lume ce-au putere
ca să privească-n soare când lucește;
dar pe-altele lumina le orbește
și ies doar seara când aceasta piere.
iar altele au nebuneasca vrere
să intre în văpaia ce vrăjește,
și astfel mor, căci focul dogorește;
la fel și eu, mă ard și simt durere.
Nu pot răbda lumina ce seduce
pe care-această doamnă o emană,
căci umbră nu-i, iar seara nu sosește.
și cu ochi plânși și-având în piept o rană
destinul, ca s-o văd, acum mă duce;
dar bine știu că ea mă pârjolește.

Francesco Petrarca - Sonetul VII [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Îndeamnă un amic să iubească filozofia şi literatura.
Gât, somn şi pat de puf ce te îmbie
au alungat din lume-orice virtute
şi de la drumul drept, pe neştiute,
ne-am abătut şi mergem în pustie;
şi-aşa s-a stins lumina din tărie
ce ne-a vegheat în vremuri dispărute,
iar cel ce vrea din Helicon, din munte,
izvor să nască, e-o minune vie.
Ce dor de mirt, de lauri şi urale?
Filozofia-i goală, nu contează,
zic cei ce vor câştiguri ticăloase.
Puţini tovarăşi ai pe altă cale:
de-aceea te implor, spirit de vază,
să laşi în urmă doar lucrări frumoase.

Francesco Petrarca - Sonetul XXXII [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Roagă un prieten să-i împrumute scrierile Sfântului Augustin pentru o lucrare pe care o pregătește.
De-Amor sau Moartea nu mă deranjează
cât țes la noua pânză cu migală,
și dacă nu mă-ncurc cumva-n urzeală
când două adevăruri se grupează,
poate că dublu munca mea creează,
în stil modern bazat pe vechea școală,
ceva ce spun, deși mă tem, cu fală,
că chiar și Roma o înflăcărează.
Însă când vezi c-aș mai avea nevoie
de niște fire binecuvântate
care-au fost toarse de iubitul tată,
de ce-acum stai cu mâinile la spate?
Te rog să mi le dai de bunăvoie
și o să vezi lucrarea minunată.

Francesco Petrarca - Sonetul XXIII [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Poem dedicat italienilor care au participat la cruciada Papei Giovanni al XXII-lea.
Cel ce-a urmat lui Carol, zis cel Mare,
având pe cap coroana lui greoaie,
s-a înarmat ca-n Babilon să taie
acele coarne scoase cu-ngâmfare;
şi-al lui Hristos vicar, cu nerăbdare,
purtând mantaua, duce-a lui convoaie
către Bologna, gata de bătaie,
şi-apoi la Roma cea impunătoare.
Şi-al vostru miel lipsit de aroganţă
pe lupii fioroşi îi nimiceşte,
ce vor să strice buna alianţă.
S-o consolaţi când mirele-şi boceşte,
şi-acum, ca Romei să îi daţi speranţă,
pentru Iisus luaţi spada voiniceşte.