grecia antica – Versuri.pro

Dan Botta - O Amforă Sabină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

O amforă sabină, de virginală galbă, e zona mea: arhaic și limpede pământ,
Septentrionul palid și
Orion, la vânt senină, liniștită de visuri floare albă.
Galere duc, e aur, heraldică fereastră,
Egee cu safirul de indolentă seară: e-Arhipelagul thracic?
Ori poate tu, o clară
Minerva cu
Ideea în flacăra albastră.

Konstantinos Kavafis - Celor Care-au Luptat Pentru Liga Aheeană

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Viteji soldați, voi ce-ați căzut luptând glorios
și fără să vă temeți de dușmanii victorioși oriunde,
voi, cei fără de pată, chiar dacă Diaios și Kritolaos au făcut greșeli,
atunci când grecii să se laude dori-vor,
„Aceștia-s eroii ce-i are neamul nostru” vor spune
despre voi. Această proslăvire va fi adusă vouă.
Scris la Alexandria, de un grec din Ahaia,
când Ptolemeu Lathyros domnea de șapte ani.

Edgar Allan Poe - La Elena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Elena, frumusețea ta îmi pare
… Ca vechile corăbii niceene,
Care, pe-o blândă ‘nmiresmată mare,
… Drumețul ostenit duceau, alene,
… Spre țărmul lui natal în depărtare.
Deprins de-amar cu-nvolburata mare,
… Păru-ți de iacint, chipul – icoană vie –
Cântul tău de nimfă m-au purtat din zare
… În Elada – cândva o mândrie,
… Și la Roma – cândva o grandoare.
Ah! în firidă, la geamul luminat,
… Te văd cum stai, ca o statuie frântă,
O lampă ții în mână, de agat,
… Ah, Psyche, tărâmul ce tu ai lăsat
… E Țara Sfântă!

Salvatore Quasimodo - Maraton

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Plânsul mamelor la Maraton
și răcnetul mulțimii, nimeni
nu le-auzi. Elada era liberă.
E liberă Elada. Maratonul
e o localitate de soldați
și nu de vrăji – nu cresc altare, temple.
Mormântul e întreg – din înălțimi
vezi Eubea. Vierme-al istoriei,
fiece lucru-aici își are rostul,
pietre cu vechi inscripții, coifuri, spade;
oricât de Maraton e Maratonul,
omul trăiește șesul Argosului
mereu în ziduri ca-ntr-un turn de pază.

Giorgios Seferis - În Maniera Lui GS

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Oriunde călătoresc, Grecia mă rănește.
La Pilios, cămașa Centaurului,
între castani,
aluneca printre frunze să-mi înfășoare trupul
pe când urcam povârnișul și marea mă urma
cățărându-se ca mercurul termometrului,
spre izvoarele din munți.
La Santorini, atingând insulele-n scufundare,
ascultând un fluier peste
pietrele ponce,
mâna mi-o țintui deodată pe copastie
o săgeată țâșnită spre mine din depărtarea
tinereții care-a apus.
La Mycena am ridicat și eu marile pietre
și tezaurele Atrizilor
și lângă ei am dormit la hotelul „Frumoasei
Elena a lui Menelaos”;
am plecat doar în zori când a grăit Casandra
cu un cocoș agâțat de grumazul ei negru.
La Spetses, la Poros și la Myconos
m-au ofticat barcarolele.
*.
Ce vor toți aceștia care spun că
se află în Atena sau la Pireu?
Unul vine din Salamina și-l întreabă pe altul
dacă nu cumva vine „dinspre Omonia” –
„Nu, din Syndagma”, răspunde, și-i mulțumit.
„L-am întâlnit pe Ianni, mi-a plătit o înghețată”.
Între timp, Grecia călătorește,
nu știm nimic, nu știm că noi suntem
debarcați fără excepție.
nu știm amărăciunea portului când i-au plecat
toate corăbiile;
râdem de cei care-o simt.
Stranie lume! Ei se cred în Attica
și de fapt nu se află nicăieri;
folosesc loțiuni pentru-ntărirea părului,
se fotografiază; omul pe care-l vezi
profilat pe un fond
cu porumbei și flori
accepta ca mâna bătrânului fotograf
să-i netezească ridurile
care scriau pe fața lui
toate păsările cerului.
Între timp, Grecia călătorește, călătorește
și dacă „Egeea înflorește de morți”,
aceștia sunt cei care-au vrut să mai prindă marea
corabie, înotând,
acei ce s-au săturat să aștepte corăbiile
care nu mai pot să pornească
pe ELSI, SAMOTRAKI, AMBRAKIKOS.
Șuieră navele, șuieră peste Pireu
șuieră-n înserare și nici un muncitor
nu se mișcă
nici un lanț n-a lucit ud în ultima rază
care apune,
căpitanul rămâne înmărmurit în
alb și auriu.
Oriunde mă duc, Grecia mă rănește,
draperii de munți, arhipelaguri, stânci..
Corabia ce mă poartă se cheamă „AGONIE 937”.
Pe „Aulis”, așteptând să pornească.
Vara, 1936.

Percy Bysshe Shelley - Lui William Shelley

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

LUI WILLIAM SHELLEY.
Talazurile mării lovesc mereu în plajă
Și barca e plăpândă.
E neagră marea. Norii îi stau la capăt, strajă
Furtuna stă la pândă.
Copil iubit, hai, vino cu mine de îndată
Deși acum, e marea atât de sbuciumată,
Și vântul slobod. Haide să mergem de aici.
Altminteri sclavii legii, neghiobi, mi te-or răpi,.
Cum ți-au răpit și sora și fratele cel drag,
Smulgându-i de la tine;
Secatu-le-au surâsul și-al lacrimei șirag,
Sfințite pentru mine.
Din fragedă pruncie robiți unei pustii
Și sângeroase cauze, ei ne vor pomeni
Cu blesteme, pe mine, pe tine, pe-a ta mamă,
Fiindcă suntem liberi și creștem fără teamă.
Copil iubit, hai, vino, un alt copil, o soră
De-a ta, a adormit,
Aproape de-a ta mamă veghind în greaua oră,
Vei fi mai fericit,
Și îi vei da și mamei această fericire
Vei crește sub priveghiu-i de darnică iubire
Și-n depărtata țară, în minunatul loc
Ea îți va fi o bună tovarășă de joc.
Nu te speria, tiranii nu vor domni în veci,
Nici preoții credinței
Strâmbe. Ei stau pe malul acelei ape reci
Pe care-au pus pecetea neființei
Și care-și trage hrana din mii de văi adânci,
Umflându-se năpraznic, cu spume mari la stânci;
Le văd plutind pe apa aceasta – sceptre, săbii,
Ca pe talazul vremii – schelete de corăbii.
Copile drag, nu plânge. Stai colo, liniștit.
Te temi de-aceste ape
Sălbatece, pe care, cu barca am pornit?
Stai între mama ta, și tatăl tău, aproape
Noi știm ce e furtuna care te înspăimântă
Cu toată grozăvia cu care se-nveșmântă,
E mai puțin haină ca scavii care-au fost
Trimiși să ne-urmărească pe-al mării adăpost.
Această oră fi-va în amintirea ta
Un vis demult uitat.
Curând în aurita Italie vom sta,
Sau în străvechea Grecie – tărâmul minunat
Al oamenilor liberi. Atunci te-oi învăța
Cum să vorbești acestor eroi pe limba lor,
Și plămădi-voi mintea și sufletu-ți ușor
La flacăra științei grecești, ca să te pot
Reboteza c-un nume de vajnic patriot.
(Postumă)

Ovidiu Lipan Tandarica - Iskender

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ia scoală, ia scoală chihaie!
S-mutrea pisti armanamea asprăndită.
S-adună tora ninga tini,
Tut suflitlu a nostu di armani.
Înmărmurit măritul rege acum era
De-al lumii chip, ce grozăvie!
Zeița i se arată și de-o potrivă glăsuia
Ca o fecioară goală și neprihănită:.
Iskender, acum te lupți cu soarta,
Iskender, tu Megas Alexandros,
Venit-ai cu foc de zeu peste muritori!.
Iskender, acum te lupți cu soarta,
Iskender, tu Megas Alexandros,
Venit-ai cu foc de zeu peste muritori!.
Iskender, acum ai lumea-ntreagă,
Iskender, tu Megas Alexandros,
Venit-ai cu foc de zeu peste muritori!.
Iskender, acum ai nemurirea,
Iskender, tu Megas Alexandros,
Venit-ai cu foc de zeu peste muritori!.
Spre răsărit, prin Babilon, spre răsărit..
Este un mit, este izbânda,
Un drum al vechilor așezi, uitați în vremuri de demult,
Cântând legenda-n bori de vânt eterne.
Iskender, acum ai lumea-ntreagă,
Iskender, tu Megas Alexandros,
Venit-ai cu foc de zeu peste muritori!.
Iskender, acum ai nemurirea,
Iskender, tu Megas Alexandros,
Venit-ai cu foc de zeu peste muritori!

Oscar Wilde - Impression de Voyage

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Safir părea că-i marea; ceru-ardea
Ca un opal aprins în înălțimi;
Sus pânzele sub vântul unanim,
Răsăritean, cu-albastra feregea!
La prova, stând, privirea mi-o chema
Zakintos, cu pâraie și măslini,
Itaca și Licaon de nea plin
Și florile ce-ncânta-Arcadia.
O pânză pe catarg de-a lipăit
Și unda clipocind de lemnărie,
La pupa râsul gingaș, epirot,
Atât se auzea. Apusul tot,
Deodat, pălălăii-n devălmășie:
Helada și Pamântul, în sfârșit!

Homer - Odiseea / Cartea VII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În palatul lui Alcinou.
Acolo deci așa plângea-ntristatul
Erou, iar fata se ducea grăbit.
Iar când apoi ajunse la palatul
Vestitului ei tată, s-a oprit,
Iar fetele-ncepură descărcatul.
De car și de catâri au îngrijit
Frumoșii frați ai ei, iar ea se duse
În mândrul său iatac, unde-i făcuse
Un dulce foc bătrâna servitoare,
Acea de mult adusă de popor
De prin Epir, pe nave plutitoare,
Ca dar pentru-Alcinou cel drag al lor,
Căci foarte-a fost iubit el de popoare.
Deci ea crescu la sânul lăptător,
Aci-n palat, acestui rege fiica
Și-n grij-avea și-n pază pe Navsica.
Porni deci și-Odiseu atunci în fine.
Ci-n multe neguri îl ascunse-acum
Atene-acea ce-i vru tot numai bine,
Ca nu cumva-ntâlnit fiind pe drum
De-un om feac, să-ntrebe de-unde vine,
Cu vorba ispitind și-alt ce și cum.
Deci când era și-aproape să sosească,
Atene, fata cea dumnezeiască,
Îi stete-n drum și chip avea de fată
C-un ol pe cap. Și-atari îi zise el:
„Te rog, copilo, vino de-mi arată
Palatul regelui de-aici, de vrei,
Căci eu, străin din lumea-ndepărtată.
Eu nu cunosc pe nime dintre-acei
Ce țin acest oraș și-ntinsul țării.”
Răspunse-Atene atunci, zeița zării:
„Ba viu, străine tată, cu plăcere,
Că nu-i departe casa care-o spui
De-a noastră casă. Dar acu-n tăcere
Să-mi vii pe urmă-ncet, și nimănui
Să nu-i răspunzi și n-asculta ce-ți cere,
Și nu-ntreba și-l lasă-n treaba lui,
Căci cei de-aci au foarte-ntoarsă firea,
Nu văd cu drag și rând de cei de-airea.
Ei gândul numai la corăbii-avându-l,
Poseidon foarte-ntr-ajutor le stă,
Și-aleargă-n largul mării străbătându-l.
Așa vreau ei; iar nave el le dă
Ușoare ca de fulgi și iuți ca gândul.”
Așa vorbind, porni, iar el în urmă.
Dar cum era-nvăscut în nor, pe stradă
Umbla printre feaci fără să-l vadă.
Căci nu-l lăsa văzut Atene care
Pusese-asupra lui ăst nor ca scut.
Iar el privea cu veselă mirare
Limanul larg și de corăbii-umplut,
Și piața cea de sfat și zidul tare
Cu șanț în jur, minune de văzut!
Deci când era-n vedere-acum palatul
Așa-ncepu să-i dea zeița sfatul:
„Aici e, taic-al meu, dorita casă.
Intrând, tu mergi și vei găsi la vin
Pe regii cei iubiți de cer, la masă.
Dar nu te turbura și fii deplin,
Cum face-acel cui de nimic nu-i pasă!
Căci celui îndrăzneț, chiar și străin
Fiind, îi ies mai lesne cele bune.
Și-acum tu ține-aminte ce voi spune.
Deci fă, ca-ntâi regina să te-audă.
Arete-i zic, și vrednic nume-avu.
Iar ea prin tați cu Alcinou e rudă,
Că-ntâi pe Navsitoos îl născu
Poseidon, cel ce-aduce-a mării trudă,
Cu dulcea Periboea, care fu
Copila lui Evrimedon cel mare,
Ce-a fost stăpân peste giganți, pe care
El însuși, pentru-a lor fărădelege,
I-a stins, pierind cu ei și-acest erou.
În urmă Navsitou, al Scheriei rege,
Născu pe Roxenor și pe-Alcinou.
Pe-acela Feb, ce toate le-nțelege,
Lovitu-l-a, pe când fu încă nou
Un ginere-n palat, iar Zevs nu-i dete
Băieți, ci-o fată singură, pe-Arete.
Pe-aceasta Alcinou nevast-o are,
Și-atâta cinste-i dă, că-ntre femei.
Din câte țin o casă-n ascultare,
N-avu pe lume alta vaza ei.
Deci foarte-i dă și soțul cinste mare
Și dulcii fii, și toți ai noștri-ahei,
Și ca pe-un zeu o văd pe drum când vine,
Și-o-ntâmpină cu dulci urări de bine.
Căci numai bine-ar vrea oricui să-i facă;
Și-oriunde-i ceartă printre oameni, ea
Își pune-ntregul suflet și-i împacă.
Tu du-te dar și spune-i ce-ai avea
De spus și roag-o din genunchi, și dacă
Te-ascultă, -atunci să știi că vei vedea
Și țara ta și-averea și palatul.”
Deci după ce i-a dat Atene sfatul,
Lăsând plăcuta Scherie se duse
La Maraton și unde-a mers mereu,
În dulce-Atena cea cu ziduri suse
Și-n templul sfânt cel pus lui Erihteu.
Porni deci spre palat, precum îi spuse,
Dar nu intră de-a dreptul Odiseu,
Ci stând la pragul cel cu multe rânduri,
Purta prin suflet nesfârșite gânduri.
Lucea palatul, deci, cum alb de soare,
Sau alb, pătruns de lună, pare-un nor,
Căci ziduri lungi d-aramă sclipitoare
Se-ntind din porți, și foarte-ncăpător
Un loc cuprind și-i fac încingătoare,
De-albastru smalț având cununa lor.
Din prag de-aramă stilpi de-argint se suie
Și porți de aur larga curte-o-ncuie,
Cari au fruntar de-argint lucrat cu dalta
Și-al lor belciug de aur greu. Iar câni
De-argint steteau de-o-parte-apoi și de-alta,
Ciopliți frumos cu mult dibace mîni
De meșterul Efest, păzind înalta
Intrare-a casei, făr-a fi bătrîni,
Cu-al vremii curs și cu schimbarea firii,
Ci-n veci fiind ce-au fost, nerobi pieririi.
Și-n larga sală scaune-nșirate
Pe două rânduri, pînă-n fundul ei,
Și moi covoare-având, frumos lucrate,
Cu mult dichis, tot lucruri de femei;
Și-acolo șed la mesele-ncărcate
Fruntași feaci și-nchină pentru zei.
Copii de-argint, apoi, pe-altare dese,
Cu facle-n mîini fac zare-n nopți la mese.
Prin largi odăi lucrau cincizeci de roabe:
Dincoace-o seamă-n multul mînii zor
Sfărmau cu râjniți galbenele boabe;
Aici torceau, iar fusu-n mîna lor
Sălta ca frunza-n plop; dincoa podoabe
Țeseau din tortul albului fuior,
Și-atât de dese pânze supțirele,
Că untdelemnul n-ar fi curs prin ele.
Căci după cât feacii-n cârmuirea
Pe mare-a unei nave-s mai presus
De toți pe câți îi naște oameni firea,
Pe-atât nevestele de nimeni nu-s
Ajunse-n darul de-a găti supțirea
Și mândra pânză, căci Atene-a pus
într-însele și cinste-a minții bune
Și dar de-a țese lucruri de minune.
Lipit-apoi de curte-i o grădină
Cu mult cuprins, minune-ntre grădini,
Cu zid înalt de piatră-ntreg, și plină
De rodii dulci, de peri și de măslini,
Și meri ce sub prisosul lor se-nclină,
Și-atâția pomi de-atâtea poame plini,
Cari nu-și descărcară anu-ntreg povara
Și nu cunosc ce-i iarna și ce-i vara,
Căci nencetând Zefirul să se joace
Prin frunza lor, tot primăvar-avea;
E-n floare-un pom, și-alt pom dincoa’ se coace,
Și pară lângă pară-mbătrînea
Și mărul lângă măr pierea dincoace,
Și-un fruct aici frumos se pârguia,
Pe când alături răsărea din muguri;
Și nesfârșit prisos era de struguri,
Că-n fund era o vie roditoare,
Și-o parte-a ei ce se-ntindea pe șes,
Deci strugurii pe-aici se coc în soare,
Dincoace-i storc, și-abia dincolo ies
Din flori, și-aci-i culeg, ori dau în floare
Într-alte părți și-ntr-alta-s de cules.
Și-n fund de tot sînt straturi cu legume,
Și flori de câte neamuri sînt pe lume.
Și limpezi curg și două fântânele;
Prin multe părți cotind, pentru-adăpat,
Spre fund se duce una dintre ele,
Iar alta curge pe-așternutu-i pat
Și iese-n drum pe scocuri de cișmele,
La pragul porții naltului palat,
Și apă ia de-aici întreg orașul.
Așa-și avea vestitul crai locașul.
Și-a stat privind mult timp, mai mare dragul,
La toate-Ulis, și-uimit în mintea lui.
În urmă, săturat, trecu și pragul,
Dar nevăzut de ochii nimănui.
În marea sală deci văzu șiragul
De sfetnici, închinând lui Hermes, cui
Închină-n urma tuturor fruntașii,
Pe când gătesc, târziu, spre casă pașii.
Ascuns în norul ce-mprejur îi stete,
Trecu viteazul cel iubit de zei,
Spre regele-Alcinou și spre Harete.
Și-așa-n genunchi strângea genunchii ei,
Iar norul de o parte-atunci se dete
Deci toți au stat tăcuți când între ei
Văzur-un om străin, și-aveau mirare.
Dar el vorbi grăbit cu rugă mare:
„Harete, -o doamna cea de suflet plină!
Eu, cel bătut de-amar și de furtuni,
Cuprind genunchii tăi! Și-ai tăi, regină,
Și-ai regelui și-ai ăstor oameni buni!
Seninii zei le dea și viață lină,
Și fii cuminți, că-s taților cununi,
Și-acestor fii în pace ei le lase
Și-averi și tot ce-au strâns la ei prin case!
Dar eu vă rog, și tatăl sfânt v-ajute
Așa pe cum vă rog acum pe voi,
Să-mi dați putința ca s-ajung mai iute
În țara mea, la casa mea-napoi,
Căci multe-am mai răbdat, nemaivăzute,
Și-s om pribeag de mult!” Se-ntoarse-apoi
Și trist el lângă foc șezu-n cenușă
Pe larga vatră, cea de după ușă.
Ei toți tăceau și nu găseau cuvinte
Târziu deci Eheneu, văzându-i muți,
(Acel născut cu mult mai înainte
Decât și-acei ce-s mai de mult născuți,
Și-n vorbe-un priceput și mai cu minte
Decât feacii cei mai pricepuți,
Căci multe vechi știa cu de-amănuntul)
Vorbi-ntre ei, și-așa le-a zis căruntul:
„Nu-i drept, o rege-al meu, și nici nu-i bine
Să lași fără răspuns pe cei săraci,
Iar noi, dorind o vorbă de la tine,
Să stăm privind în gura ta cum taci!
Ridică-l deci și du-l, cum se cuvine,
Pe-un jelț frumos și-l pune-ntre feaci!
Iar crainicii să-nceapă iar cu plinul
Și apa-n cupe-amestece-o cu vinul,
Ca să-nchinăm lui Zevs fulgerătorul,
Că-i domn în cer și-ajută orișicui
Străin ce-ți cere mila și-ajutorul.
Și, dând porunci femeilor, să-i pui
De cin-apoi, să guste călătorul.”
Simțind deci Alcinou, în vorba lui,
Imboldul cel ce-n dreapta cale mînă,
Mergînd la vatră, l-a luat de mână
Și-n scaun nalt, în fruntea mesii-l duse,
Aproape lângă el, din jelț sculînd
Pe dragul său copil, și-aici îl puse
În locul lui, și cu fruntașii-n rînd.
Deci fata, pe-un lighean de-argint, aduse
În ol de aur apă, și turnînd
Pe mîni el se spăla; iar când fu gata,
Un alb ștergar pe masă-ntinse fata
Și multe-a pus mâncări, să-și ia pe voie;
Iar el luînd, mânca și bea-ntre ei.
Iar regele spre crainic: „Pontonoe,
Amestecă-n ulcioare pentru zei
Cu apă vinul, să-nchinăm lui Joe,
Că-i domn în cer și apără pe cei
Ce vin drumeți să ceară ajutorul;
Deci umple cupe pentru-ntreg poporul.”
A zis. Și-amestecînd cu apă vinul.
Turna la toți prin cupe Pontonou.
Iar după ce-nchinară cu deplinul
Și-au fost sătui, le zise Alcinou:
„Acum, fruntași, noi ne-am cinstit străinul,
Dar vreau să vă vorbesc un lucru nou.
Cu toți acum să mergem la culcare,
Iar mîne-o să poftim o și mai mare
Mulțime de popor, să dau o masă,
Ospăț pentru străin cu praznic sfânt.
Apoi vom îngriji s-ajung-acasă,
La casa lui în dulcele-i pămînt,
Oriunde-i este ea, puțin ne pasă!
Acesta-i deci rostitul meu cuvînt,
Și-atâta timp cât oaspe ni se cheamă,
De nici un fel de rău să nu se teamă!
Ci-n țară-i când va fi, el toate-acele
Păți-le-va ce-s soarta lui de-apoi
Și tot ce-au tors Ursitele tustrele,
Când maică-sa-l născu. Iar dac-apoi
E zeu de sus și-a coborît din stele,
Atunci au zeii-alt gând de-acum cu noi!
Căci ei, de mult, pe față ni s-arată
Când facem marea jertfă câteodată
Și beau cu noi la tot aceleași mese
Și nu s-ascund să-i vadă pe pămînt
Când singur vrun feac în drum le iese,
Căci, ca și cu ciclopii, zeii sînt
Cu noi și cu giganții rude-alese!”
Răspunse Odiseu acest cuvînt:
„Vai, nu sînt zeu! Nici trup ca ei avîndu-l,
Nici mintea lor, deci mută-ți, rege, gândul!
Sînt om de pe pământ. Un om sînt însă.
Ca bieții-acei ce-i știți că-s mai săraci,
Trăind din pâinea pe la praguri strînsă!
Și nici așa, ci și mai mult, feaci,
Căci soarta mea e nesfârșit de plînsă!
Când zeii vreau, tu singur ți le faci,
Nu-mi cere sfaturi deci și nu-mi da sfaturi,
Ci dă-mi mâncare, -oh rege, să mă saturi!
Că nu-i pe lume fiară mai răpace,
Nici câne-așa ca pântecul flămînd;
Căci el, ca un dușman cumplit te face
Să vezi să-l saturi, chiar și-atuncea când
Sărmana-ți inimă-n țărînă zace
Și-o mare-a ta durere-ți este gând.
Așa și eu, mîhnit mă-neacă plînsul,
Dar pântecu-mi dă zor să văd de dînsul
Și face-n vremea-n care rup din pîne
Să uit de toate câte-am suferit
Și-n gând să-mi fie singur el! Dar mîne
Vă rog să mă trimiteți negreșit
Acasă-n țara mea, te rog, stăpîne,
Să-mi văd pe-ai mei, pe cei ce m-au iubit,
Și țara să mi-o văd, iar Zevs preasfîntul
De-o vrea, sub mine crape-apoi pămîntul!”
A zis. Iar ei vorbeau așa-ntre sine
Și toți ziceau s-ajute pe străin,
Căci foarte-a spus frumos ce se cuvine.
Deci după ce-nchinară negrul vin,
S-a dus tăcut pe-acasă-și fiecine.
La mas-apoi, de multe gânduri plin,
Ei singur, Odiseu, poftit mai stete,
Și-alături Alcinou ședea, și-Arete.
Deci roabele-adunau în pripă masa,
Iar ei steteau vorbind. Și-astfel acu
Așa-ncepu dintîi și-ntâi crăiasa,
Căci ea privind, prea bine cunoscu
Tunica mândră și cu aur trasa
Manta de pe-Odiseu, că le făcu
Chiar însăși ea cu slujnici țesătoare.
Și-i zise deci cuvinte-ntrebătoare:
„Aș vrea să-mi spui, că stăm aci-mpreună,
De unde ești? Ce om? Ne cuvîntai
C-ai fost adus pe-acoalea de furtună.
Dar cum ajungi să porți asemeni strai?”
Răspunse Odiseu: „Crăiasă bună!
Greu lucru este-a spune tot ce ai
Pe inimă! Și mult îmi este-amarul,
Căci zeii mi-au ursit prea plin păharul!
Dar dacă-ntrebi și vrei să știi, voi spune.
O fat-a lui Atlas trăiește, deci,
Calipso, zîna cea cu vreri nebune,
În miezul mării cei fără poteci.
Picioru-acolo nimeni nu și-l pune,
Nici cei ce mor, nici cei ce-s vii în veci.
Spre-acel ostrov, Ogigia numitul,
Pe mine singur, vai, nenorocitul,
Mă-mpinse-un zeu, căci Zevs din culmea zării
Trăsnind, mi-a despicat cu foc aprins
Corabia-n largul plin de noapte-al mării.
Și n-am putut să-mi scap pe nici un ins.
Dar eu, făcîndu-mi chip atunci scăpării
Pe fundul navei sparte, fui împins
Mari nouă nopți cumplite ca mormîntul,
Și-a zecea zi mă dete-aproape vîntul
De-ostrovul larg al zînei cei cumplite
Și cea mai mândr-a lumii-ntre femei,
Calipso, cea cu pletele-aurite.
Cu drag ea mă primi-n palatul ei
Și bine mă-ngrijea-n necontenite
Ospețe, dîndu-mi cinste ca la zei.
Și-a zis că ea-mi va da și nemurirea,
Dar n-a putut să-mi schimbe-n suflet firea!
Deci șapte ani stătui la ea, sărmanul,
Udînd cu lacrimi hainele ce-mi da.
Dar cînd s-a-ntors a opta oară anul,
Ea singură cu vorbă mă-ndemna
Să plec, căci poate-ori ea-și schimbase planul,
Ori Zevs din cer cu semne-o-nspăimînta.
Mi-a dat și grinzi să-mi fac o plută mare
Și vin mi-a dat, și haine, și mîncare,
Și-un vînt lăsa, și cald și bun, să bată.
Și-așa pe-adînc în pace străbătui
Și nopți și zile marea cea sărată.
Și-a optsprăzecea zi eu munți văzui,
Și-acest ostrov, o dungă-ntunecată.
Nespus de mare vesel le-avui,
Dar vai, al meu amar de-aci-nceput-a!
Că-n furia sa, văzînd Poseidon pluta
Stîrni asupră-mi vînt ca să-nvrăjbească
Al mării orice drum, grozav umflînd
Cît munții marea cea dumnezeiască,
Iar eu umblam pe pluta mea gemînd,
Și n-o lăsa de loc să s-odihnească.
Dar valvîrteju-o risipi-n curînd,
Și-așa-notînd pe larg, mă-mpinse valul
Spre-al vostru mal și m-alipii cu malul.
Ci-n timp ce mă trudeam să ies, mă-mpinse
Spre stînci un val, în loc de nepătruns.
Mă-ntoarsei și-nnotai cu mîni întinse,
Mergînd pe lîngă mal, pîn-am ajuns
La gura unui rîu, cu maluri linse,
La loc scutit de vînt și mai ascuns.
Atunci îmi adunai puterea toată
Și-a vrut un zeu pe maluri să mă scoată.
Văzînd apoi că sfînta noapte vine.
M-am dus să dorm într-un tufiș; și foi
Uscate-aici morman am pus pe mine,
Și-un somn fără sfîrșit m-a prins apoi.
Mîhnit deci adurmind cu mari suspine,
Durmii întreaga noapte-n frunze moi
Și tot al dimineții timp, și fuse
Și-amiazi apoi, și sfîntul soare-apuse
Și-abia pieri și somnul morții mele:
Jucîndu-se pe mal atunci aflai
Mai multe fete, și-una dintre ele
Asemeni unui zeu. Deci o rugai,
Deși eu m-așteptam la vorbe rele.
Dar foarte-avu gând bun și mă mirai
De-un tînăr ca și ea, că-n lume junii
Se poart-așa ca ei și ca nebunii.
Iar ea mi-a dat și vin și de mâncare
Și straiu-acesta, căci eu n-am avut.
Acestea deci, cu-ntreaga-mi supărare
Le-am spus, cum ceri, și cum s-au petrecut.”
Răspunse Alcinou: „Dar mi se pare
Că n-a fost tocmai drept cum a făcut,
Să nu te-aducă-aici cu ea deodată,
Ori poate-avuseți vorb-așa jurată?”
Răspunse Odiseu: „Să nu-i mai zică
Nici tu, nici nime o vorb-atît de grea!
Destul mi-a spus cumințea ta Navsică,
Dar eu n-am vrut să viu pe-un drum cu ea.
Mă și sfiam, și-apoi mi-a fost și frică
Să nu te superi tu de fapta mea,
Căci, rege, -așa e vița omenească,
Să creadă tot ce-i rău și să bîrfească.”
Răspunse iarăși Alcinou cuvinte:
„Nu-mi este-atare inima din piept,
Să țin mînia care nu-i cuminte,
Căci bun e-n lume numai ce e drept.
Ah, dare-ar Zevs, al lumilor părinte,
Și-Atene-a sa, și Feb cel înțelept,
Să-și afle-un om cinstit așa ca tine
Și-așa pe gândul meu, cum ești, străine,
Să-i dăm copila noastră de soție
Și ginere să-l am, copil al meu!
O casă eu ți-aș da și bogăție,
De-ai vrea să stai aici! Altfel nici eu,
Nici nime dintre-ai mei n-o să te ție
Silit la noi, ferească Dumnezeu!
Și-ntoarcerea-ți, așa cum ai dorit-o,
Să știi că eu pe mîne-am rînduit-o.
Dar astăzi ești trudit, deci dormi în pace.
Iar mine te vor duce-n zbor ai mei
Acasă-n țara ta și-oriunde-ți place,
De-ar fi și mai departe locul ei
Decît Evbeea care-aud că zace
Departe tare-n sus, cum spun acei
Vîslași feaci cari i-au văzut limanul,
Cînd ei au dus pe Radamant bălanul
Să vadă-n ea pe cel născut din Geea,
Pe Titios, pe-acel gigant cumplit.
Și-așa s-au dus, și făr’ de trude-aceia,
Și chiar în ziua-n care-au fost pornit
S-au și rentors pe seară din Evbeea.
Dar însuți tu vedea-le-vei uimit,
Ce nave-avem și cum li-e alergarea,
Și ce flăcăi dibaci să bată marea.”
A zis și vesel asculta mîhnitul
Erou pribeag, și-așa vorbit-a deci,
Rugîndu-se lui Zevs nebiruitul:
„Ascultă-l, Tată, și să nu mi-l treci
Să-și poată-nfăptui făgăduitul
Cuvînt al său! Și faima-i pînă-n veci
Pe-ntreg pămîntul știe-și-o rămasă;
Iar eu s-ajung în țara mea și-acasă.”
Așa vorbeau aceștia. Iar Arete
Trimise slujnici ca s-aștearn-un pat
Cu mîndre cergi, pe prispă sub părete.
Deci multe țoale moi au așezat
Și mîndre velinți sprintenele fete
La zarea de făclii, și-au îndemnat
Cu vorba pe-Odiseu: „De vrei, străine,
E gata patul, și să dormi cu bine!”
Au zis, iar el, căci somnul îl supuse,
S-a dus să doarmă. Și-a durmit astfel
În mîndrul pat scobit ce i-l făcuse
Sub bolți răsunătoare-n cerdăcel.
Iar regele-Alcinou apoi se duse
Să doarmă-n largul său iatac și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul,
Și-alături doamna, ce-i făcuse patul.

Homer - Iliada Cântul II Partea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Toți peste noapte dormeau, și zeii ceilalți și bărbații
Războitorii din car, numai Zeus n-avea parte de tihna
Somnului. Sta chibzuind cum el să-l înalțe pe-Ahile
Cinstea mărindu-i cu pierderea multor Ahei la corăbii.
Una din toate la urmă-i păru că e mult mai cu cale,
Lui Agamemnon Atrid un vis momitor să trimită.
Visul la sine chemând, îi zise cuvinte ce zboară:
„Du-te, tu, vis momitor, pe la repezi corăbii ahee,
Unde adormit e sub cort Atrid Agamemnon, și spune-i
Toate și-ntocmai așa după cum mi-e porunca; zorește-l
Să înarmeze pe-Ahei, să bată cu toată greimea,
Poate chiar azi să ia Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor, de-amenință nori grei peste neamul din Troia.
”Zise, iar Visul porunc-auzindu-i îndată purcese.
Neamânat el ajunse la repezi corăbii ahee,
Unde sub cort adormit îl găsi pe Atrid Agamemnon;
Somnul cu farmec ambrozic deasupra-i plutea ca un nour.
Stele la creștetul lui, în făptură ca Nestor, pe care
Mai cu temei îl cinstea între sfetnicii săi Agamemnon.
Astfel întocmai fiind, grăi vestitorul lui Zeus:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia tu aminte ce-ți spun: eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El porunci să pornești cu întreaga oștire-narmată,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite;
Nu stau cu vrerea-ndoită, ci una de-acuma sunt zeii,.
Domnii cei mari din Olimp, căci Hera-i rugase și-nfrânse
Pregetul lor și nori grei pe Troieni i-amenință din partea
Marelui Zeus. Deci adu-ți aminte și nu da uitării
Spusele mele de cum părăsi-te-va dulcea somnie. ”
Asta rostindu-i, s-a dus. În cort a rămas Agamemnon
Singur în sine gândind la fapte ce n-aveau să fie:
Și-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea.
Nesocotitul, el nu știa gândul ascuns al lui Zeus,
Care-a ursit-a din nou ca Troienii și-Aheii să-ndure
Vaiete multe și-amaruri în valma cumplitelor lupte.
Craiul din somn se deșteaptă și glasul zeiesc îi răsună,
Iute se scoală-n picioare și-mbracă o nouă și moale
Haină frumoasă și mantia mare și-aruncă deasupra-i
Și o mândrețe de tălpi și-nnoadă pe dalbe picioare,
Spada țintată-n argint își prinde de umăr și-apucă
Trainicul sceptru ce-avea din străbuni și în grabă se duce
Unde stau vasele Aheilor cei ferecați în aramă.
Tocmai suia pe Olimp și-a zorilor zână Aurora,
Zeilor veste să dea tuturor de ivirea luminii.
Dete Atride poruncă strigacilor crainici să cheme
Oastea, ca toți să s-adune feciorii pletoși din Ahaia.
Crainicii-ndată crăiniră și-n pripă se strânser-Aheii.
Sfat mai întâi sfătuiră oștenii de frunte, bătrânii,
Lângă smolita corabie a craiului Nestor din Pilos.
După ce-i strânse, rosti o povață cuminte Agamemnon:
„Dați ascultare, prieteni. Venitu-mi-a-n tainică noapte
Visul de sus de la zei. Era la vedere ca Nestor,
Tocmai ca el după stat, după chip, după toată făptura.
Stete la creștetul meu și-mi zise cuvintele aceste:
„Dormi, tu vlăstar din Atreu, cel vestit la strunit telegarii?
Nu-i dat să doarmă cât noaptea-i de mare un sfetnic al obștii,
Căruia soarta-i încrede norodul cu grijile-i multe.
Ia dar aminte ce-ți spun, eu sunt vestitorul lui Zeus,
Care-i departe și tot are grijă și milă de tine.
El poruncit-a să-ntrarmi pletoșii Ahei pân’ la unul,
Poate chiar azi să iei Troia cu ulițe largi pietruite.
Zeii ce șed în Olimp de-acuma-nțeleși între dânșii
Cugetă toți la un fel, căci lesne-i făcu s-o asculte
Hera cu rugile ei și-acum pe Troieni i-amenință
Zeus; tu asta păstrează-ți în minte. La vorbele-aceste
Visul se duse zburând și somnu-mi fugi de pe pleoape.
Hai dar pe Ahei să-i pornim cu armele. Dar mai-nainte
Eu am să-i pun la-ncercare vorbindu-le cum mi se cade
Și-o să-i îndemn la corăbii să fugă, să plece pe mare.
Voi repeziți-vă care-ncotro și opriți-i cu gura. ”
Asta grăindu-le Atride șezu. Între dânșii se scoală
Domnul prundosului Pilos, bătrânul, cumintele Nestor
Și sănătos chibzuind, așa începu să cuvinte:
„Voi căpetenii și Domni ai oștirii din Argos, prieteni,
Dacă venea să ne spuie de visul acesta un altul,
Noi puteam zice că minte și nu i-am fi dat ascultare;
Visul e însă visat de mai-marele nostru; de aceea
Hai să vedem de se poate pe-Ahei să-i pornim la bătaie. ”
Asta vorbi și întâiul din sfat se grăbi să se ducă.
Sfetnicii toți, purtătorii de sceptre, urmând pe păstorul
Armiei, se ridicară și gloate veneau cu grăbire.
Cum se pornesc câteodată-mbulzindu-se roiuri de-albine,
Mișună-ntr-una, ieșind din laturea stâncii scobite,
Zboară și-n chip de chiorchine s-așază pe flori primăvara,
Unele flutur-aicea grămadă, altele acolo;
Astfel și oștile atunci roind din corăbii, din corturi,
Se îmbulzeau și în cete cu vuiet curgeau spre adunare,
Pe-așezătură la mal. Ardea între dânșii zorindu-i
Vestea trimisă de Zeus. Se strânseră toți, dar soborul
Nu se putea mulcomi și pământul gemea sub povara
Gloatelor când s-așezau, căci valmă era și vreo nouă
Crainici umblau să-i potoale cu strigăte tari și s-aline
Zgomotul lor ca s-asculte pe Domnii, purceșii din Zeus.
S-au așezat ei la urmă și-a stat fiecare la locu-i.
Liniște apoi se făcu și atunci se sculă Agamemnon,
Sceptrul în mână țiind, pe-acel făurit de Hefestos,
Care-l dădu împăratului Zeus, născutul din Cronos;
Zeus îl dete lui Hermes, al zeilor sol, al lui Argus
Ucigător, iar acesta l-a dat lui Pelops călărețul,
Iar Pelops lui Atreu, vestitul păstor de noroade,
Care murind îl lăsă lui Tieste, bogatul în turme;
Craiul Tieste la rându-i îl dete să-l poarte Agamemnon
Spre a domni peste Argos întreg, peste multele-ostroave.
El, sprijinindu-se-n sceptrul acesta, vorbi adunării:
„Voi, vitejime, Danai, tovarăși de luptă, prieteni,
Mare și grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deși se-nvoise cu semne că-n țară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuși acuma s-a pus să mă-nșele grozav; mă silește
Calea spre țară s-apuc rușinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic,
Care-a surpat așa multe cetăți cu mândrețe de ziduri
Și o să surpe mereu, căci nebiruit e-n putere.
Vai, e-o rușine s-audă urmașii cumva că Danaii,
Oaste așa multă și-atât de vitează, luptară zadarnic
Vreme-ndelungată pe-aici, și deși se bătură cu oameni
Mult mai puțini decât ei, biruința lor tot e departe.
Dacă-nvoindu-ne noi cu Troienii ne-om pune să facem
Numărătoare-ntre noi de-o parte și alt-a oștirii
Și la un loc de s-ar strânge acei care au vetrele-n Troia,
Noi de ne-am pune cu toții în cete-mpărțiți câte zece
Și ne-am alege pe câte-un Troian să ne fie paharnic,
Multe zecimi de-ale noastre ar fi de paharnic lipsite;
Iată cât eu socotesc că întrecem la număr dușmanii
Care-și au casele-n Troia. Dar dânșii mai au de-ajutoare
Oaste din multe orașe, bărbați care luptă cu lancea
Și cu putere m-abat și nu-mi dau răgaz să pot bate.
Troia, să calc și să nărui cetatea cea trainică-n ziduri.
Nouă sunt anii trecuți cu voia lui Zeus, și iată,
Putrede-s grinzile, rupte odgoanele de la corăbii.
Dincolo-n țară tânjind tot stau așteptându-ne acasă
Dragii copii și soțiile, rudele noastre, iar gândul
Care ne-aduse pe-aici, tot neizbândit ne rămâne.
Deci auziți-mă toți și să facem cum eu vă voi spune:
Hai să fugim cu corăbii cu tot spre iubita-ne țară,
Nu mai e chip să luăm a lui Priam întinsă cetate. ”
Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică Austrul
Și Bălțărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;
Ori ca Munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare,
Șanțuri au prins să desfunde, proptele trăgeau de sub vase,
Chiotul lor pân’la ceruri vuia de plăcerea plecării.
Oastea din Argos atunci, cu totu-mpotriva ursitei,
S-ar fi întors, dacă n-ar fi zis Hera zeiței Atena:
„Vai mie, fiică ne-nvinsă a vijeliosului Zeus, Ce fel?
Așa au să plece Aheii spre scumpa lor țară,
Fuga-n corăbii luând-o pe spetele largi ale mării
Vor părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți mai pieriră pe-aici, departe de scumpa lor țară?
Du-te la tabăr-Aheilor cei înarmați în aramă,
Ține în loc pe tot insul cu graiul domol și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, și-Atena din ochi scânteind îi ascultă cuvântul.
Pleacă de sus din Olimp, și zburând de pe culme la vale,
Se pomenește în clipă la repezi corăbii ahee,
Unde și dă de Ulise, potriva lui Zeus la minte.
Sta el acolo nevrând să s-atingă de bine podita-i
Neagră corabie, pieptu-i fiind copleșit de mâhnire.
Palas din ochi scânteind, s-apropie-ndată și-i zice:
„Laertiene, tu, viță de zei, iscusite Ulise, Ce fel?
Așa veți tuli-o-napoi spre iubita-vă țară
Fuga luând-o-n în corăbii vâslite de mulți, și la Troia
Veți părăsi pe Elena din Argos spre fala lui Priam
Și a supușilor lui, măcar că din pricina dânsei
Mulți din ai voștri pieiră departe de scumpa lor țară?
Nu mai sta nici o clipită, dă fuga prin tabără iute,
Ține în loc pe tot insul, vorbește-le blând, și pe nimeni
Nu păsui de pe mal să împingă corăbii pe mare.
”Zise, iar el după glas cunoscu că e graiul zeiței.
Mantia și-o lepădă și porni; de pe jos o culese
Crainicul itacian Evribate venindu-i din urmă.
El înainte ieșind lui Atride, luă de la dânsul
Sceptrul de-a pururea trainic, și-n mână cu dânsul purcese
Către corăbii la oastea de-Ahei cea cu zale de-aramă.
Cum el în față-i vedea căpetenii și oameni de frunte,
Calea pe loc ațiindu-le așa le zicea cu blândețe:
„Nu stă, sărmane, frumos de frică să fugi ca mișeii.
Hai și rămâi tu pe-aici și pe alții oprește-i din fugă.
Nu știi tu bine ce gând avu azi mai marele nostru,
El îi încearcă pe-Ahei, curând o să-i certe pe dânșii;
Și apoi nici n-auziră cu toții a lui cuvântare.
Mi-i să nu-și verse mânia pe voi, o bărbați din Ahaia.
Gânduri înalte doar cugetă craiul, a zeilor viță,
Cinstea-i purcede din Zeus și-i drag înțeleptului Zeus.
”Dar pe ostașul de rând, care-n față-i da fuga cu țipăt
Domnul cu sceptru-l pocni și așa se răsti către dânsul:
„Stai, ticăloase, pe loc și ascultă mai bine porunca.
Celor mai mari decât tine, netrebnice tu, și mișele,
Care nimic nu plătești, dacă-i vorba de sfat ori războaie.
Nu deopotrivă pe-aicea cu toții domni-vor Aheii;
Rău e când Domnii sunt mulți, numai unul să fie-ntre oameni
Cârmuitor și stăpân, numai cine primi de la Zeus
Sceptru, putere și legi, de care s-asculte supușii.
”Oștile așa stăpânind din nou le mâna spre-adunare.
Toți alergară-napoi de la vasele lor, de la corturi,
Și era vuietul mult întocmai ca vuietul mării,
Când se bat valuri de mal și fierbe și urlă noianul.
Toți s-așezară la loc și cu toții tăcere făcură;
Numai Tersit, un flecar, răstindu-se tot făcea gură,
El care-a fost priceput la necuviinți de tot felul
Și la bârfeli rușinoase în veșnica-i sfadă cu Domnii,
Cum îi părea că stârni-va cu vorbele-i hazul oștirii.
N-avea pereche de slut în oștirea venită sub Troia;
Spanchiu era el și olog; mai avea dup-aceea și umeri
Strâmbi și la pieptu-i aduși și-i stătea țuguiat pesteumeri
Creștetul lui, și abia niște fire de păr pe la creștet.
Tare era urâcios lui Ulise și chiar lui Ahile,
Numai cu ei se certa, îns-acum pe Atrid Agamemnon
El tăbăra cu batjocuri țâvlind; iar Aheii din juru-i
Strașnic erau supărați și-aveau ciudă grozavă pe dânsul.
Totuși el, tare zbierând, îl mustra pe Atrid Agamemnon:
„Ce te mai jălui și ce vrei, născutule tu din Atreus?
Corturi ai pline de-aramă și ai tu la tine prin corturi
Multe și-alese femei, care noi ți le dăm după pradă,
Ție-naintea oricui, dacă noi cucerim vreo cetate.
Ori mai duci lipsă de aur, comoara cu care te-mbie
Vr’un bogătaș de la Troia, voind să-și răscumpere fiul
Care în lanțuri de mine-i adus sau de altul de-ai noștri?
Ori îți mai trebuie vreo tinerică s-o ții pentru tine
Colea deoparte, s-o tot drăgostești? Dar nu se cuvine,
Tu, căpitanul, să-i duci pe sărmanii Ahei la pieire.
Oameni molâi și de-ocară! Muieri, nu bărbați din Ahaia!
Hai în corăbii să mergem în țară, lăsându-l pe acesta
Singur în Troia, pe-aici să se-mbuibe de daruri, să vază
Dacă-i suntem de-ajutor noi armia, ori dimpotrivă,
El care chiar pe Ahile, viteaz mai de seamă ca dânsul,
L-a înjosit, că luatu-i-a darul și-l are la sine.
Fierea-i lipsește de tot lui Ahile și prea-i de tot moale;
Altfel acest-ar fi fost păcatul tău cel mai din urmă. ”
Asta zicea dojenind pe craiul Atrid Agamemnon;
Dar îl ajunse pe el repezindu-se asupra-i Ulise
Și, pe sub gene privind, așa-l strășnici de aproape:
„Nesocotite flecar, cât ești tu de meșter la vorbă,
Mântuie; nu te sfădi cu mai-marii, Tersite, tu singur.
Mai ticălos, mai mârșav eu nu cred că-i altul ca tine
Printre oștenii veniți cu Atride sub Troia. De aceea
Taci și să nu le mai porți tu prin gură a mai-marilor nume,
Nici să-i bârfești ca un prost și să cauți prilejul plecării,
Nu știm aievea deplin cum trebile-aceste urma-vor –
Oare cu bine ori fără noroc înapoi ne-om întoarce.
De-asta tu azi pe-Agamemnon Atride, pe domnul oștirii
Stai ponosind că vitejii Danai îl încarcă cu daruri
Și-l amărăști cu-ale tale batjocuri în faț-adunării.
Una ți-oi spune din parte-mi și-ntocmai așa o să fie:
Cum te-oi mai prinde din nou prostindu-te pânã-ntr-atâta,
Capul să nu și-l mai poarte mai mult peste umeri Ulise,
Nici să mă cheme mai mult părintele lui Telemahos,
Dacă, pe tine-nºfăcându-te, nu te despoi de veșminte.
De-astă manta și cămașă sub care-ți ascunzi goliciunea
Și ciomăgindu-te apoi și făcându-te așa de rușine,
Nu ți-oi da drumul de-aici cu vaiet să pleci la corăbii. ”
Asta rostind, l-a izbit peste umăr, pe spate cu sceptrul;
S-a-ncovoiat el atunci și din ochi i se scurseră lacrimi.
Sângele-i s-a năsădit și bolfă crescutu-i-a-n spate,
Unde-l pocnise cu sceptrul. și-a stat ghemuit de cutremur.
Și de durere, cu ochii bleojdiți și ștergându-și obrajii,
Râser-Aheii cu poftă de dânsul, cu toată mâhnirea
Și a lor caznă ce-aveau, și așa cuvântau între dânșii:
„Doamne, că multe frumoase isprăvi mai făcu și Ulise,
Ori sfătuindu-ne bine ori oastea gătind-o de luptă,
Însă nimica mai bun decât fapta ce-acum a făcut-o,
Gura-nchizându-i acestui limbut bârfitor și obraznic.
Mult va mai trece de-acum până el să cuteze vr’odată
Să mai înfrunte pe Domni, probozindu-i cu vorbe de-ocară. ”
Asta mulțimea grăi. Iar cuceritorul Ulise
Scoală-se, sceptrul țiind; alături de dânsul
Atena Fulgerătoarea din ochi, întocmai la chip ca un crainic,
Gloatelor strigă tăcere, ca toți, de la-ntâiele rânduri
Până la cele din urmă, s-audă vorbirea-i, domnescul
Sfat să priceapă. și-a zis după asta chititul Ulise:
„Doamne Agamemnon, Aheii ar vrea între Domnii de astăzi
Cel mai de-ocară s-ajungi, să fii de batjocura lumii.
Nu se mai țin de tocmeala ce singuri făcură cu tine
Încă de când au pornit ca să vie încoace din Argos,
Cum că ei nu se întorc fără numai când năruie Troia.
Nu vezi cum dânșii, întocmai ca niște copii ori vădane,
Plâng și se tânguie, dornici de ducă. E drept că oricine,
Prins de alean, mai la urmă dorește întorsul în țară;
Chiar de lipsește de-o lună de-acasă, de lângă femeie,
Omul își iese din fire-n corabia multelor vâsle,
Dacă-l bat vifore iarna și mări vânzolite de valuri,
Darmite noi care stăm pe aicea zăbavnici de nouă
Ani rotitori. De aceea doar nu-i cu bânat că Aheii
Suferă lângă corăbii. Dar totuși ar fi cu rușine
Vreme-ndelungă s-adaste și goi să se-ntoarne pe-acasă.
Mai păsuiți, o prieteni, și stați o bucată de vreme
Ca să vedem dacă-i drept ce Calhas prorocul ne spuse.
Bine v-aduceți aminte de-o pildă, căci martori cu ochii
Furăți voi toți care teferi scăparăți de iesmele morții.