Faun – Versuri.pro

Stephane Mallarme - După-amiaza Unui Faun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Eclogă. Faunul:
Le-aş vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh,
Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh
Topit de somn. O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,
Morman de noapte veche, sfârşeşte-ntr-un conubiu
De crengi subţiri ce, ele, crâng însuşi, spun că eu
Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu
Exsangua greşală a rozelor în floare.
Să cugetăm.. acelea de care-ngaimi, sunt, oare,
Aievea, sau fantasma dorinţe în desfrâu!
Himere curg, biet faun, cum un albastru râu
Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,
Cea veşnic suspinândă, spui tu că-i însăşi unda,
În lâna ta, a zilei văratice? Nici gând!
În leşinatul aer stătut şi alungând
Răcoarea matinală, de-i ţine piept, nu-i apă
Pe care, -n murmur, naiul meu vrednic să n-o-ncapă,
Prin tufe revărsând-o-n acorduri; nici alt vânt,
‘Nainte ca-n aceste ţevi, două, să-l avânt
Iar el să-şi schimbe-n ploaie aridă claru-i sunet,
Decât, la zarea unde nu mişcă nor, nici tunet,
Învederat, factice şi prea-senin, acest
Inspiratoriu suflu, redevenit celest.
O, ţărmi siculi de mlaştini placide, cât vă pradă,
La-ntrecere cu vara, erotica-mi paradă,
Tacit, sub scânteinde petale, POVESTIŢI
„Că eu tăiam seci lujeri de trestie, -nvestiţi
Cu har: când, printr-un aur de albăstrii verzişuri
Fântânilor lungi viţe-nchinându-le, -n desişuri,
Tresar ovine alburi, la ceas când nu mai pasc:
Şi că, -n preludiul unde, lin, fluierele nasc,
Nu lebede, naiade! se ‘nalţă ori defluă
În ape.”
Totul arde-n roşcata oră fluă,
Nedând pe faţă arta prin care anula
O prea dorită nuntă, de cel voind un la:
Putea-voi, oare, singur, atunci, şi drept, să intru
În antică lumină şi, prin fervori ca dintru
‘Nceput, să fiu, ingenui crini! unul dintre voi.
Nu, dulce, mai-nimicul pe care buze moi
Ni-l susură, sărutul perfidelor aceste,
Dar pieptu-mi care, fără vreo plagă s-o ateste,
Ascunde, -augustă, urma cutărui dinte cast;
Ei bine! Fie-i sfetnic de taină stuful vast
Şi geamăn, cel pe care întru azur se cântă:
Ce, luând ardoarea feţei asupră-i, se încântă
Că frumuseţea, într-un lung solo, am putea
S-o amăgim, pe-aceea din jur, ca, astfel, ea
Cu melodia noastră credulă să se-ncurce;
Iar precât poate-amorul în modulări să urce,
Că face-vom ca visul firesc de umăr lis
Ori coapsă-ntrevăzută de ochiul meu închis,
Într-un prelung, apatic, van murmur a se stinge.
În aşteptare-mi, cată, fugarnică Syringe,
Nai veşted, ca în floare, din nou, să dai pe lac!
Despre zeiţe, mândru de larma-mi, n-o să tac;
Şi făr’ de cingătoare, -n icoane prea-fidele,
Lăsa-voi umbra, încă, a multora din ele:
Din struguri, când, aşijderi, tot soarele l-am scurs
Şi ca să-i dau părerii de rău un mai bun curs,
Râzând, ridic ciorchinii goliţi la dunga verii
Şi, lacom de beţie, până-n târziul serii,
Suflând în piei strălimpezi, privesc prin ele, -n piez.
O, nimfe, să mai umplem vagi AMINTIRI, de miez.
„Din trestii, dând în lături prea multele lor pleoape,
Ocheam spinări divine stingându-şi setea-n ape,
Cu strigăte grozave subt păduratic cer,
Cât păru, -n îmbăierea-ii, pierea, o, giuvaer,
În reci fiori şi sclipăt de nestemate-n rouă!
Purced; când, jos, (răpuse de boala de-a fi două)
Le văd cum, adormite-ntre galeşele lor
Cutezătoare braţe, se-nlănţuie cu dor;
Le-nhaţ, întrepătrunse cum sunt, şi, -n zbor, la rugii
Sleindu-şi, pe neplacul frivolelor refugii
De umbră, -ntreg parfumul în soarele-n declin,
Ca jocul să ne fie de spuza zilei plin.”
Mi-eşti dragă, ah, mânie-a fecioarelor, savoare
Sălbatică a sacrei poveri ce, goală, -n soare,
Îi scapă gurii mele fierbinţi; zvâcneşte cum
Un fulger! carnea-n spaima ei tainică, acum:
Din pieptul prea-sfioasei la glezna celei rele,
De care o candoare se pierde, ude, ele,
De lacrimi şui sau aburi ce mai voios preling.
„Păcatu-mi e că, vesel viclene frici să-nving,
Am vrut să se dezbine ceea ce zeii, -n buna
Lor voie, guri şi plete, pofteau să fie una:
Că nu dau să-mi înăbuş un aprig râs născând
În tainiţa ferice a uneia (pe când
Abia de-o ţin de-un deget, pentru ca ea să-şi scalde,
Palori de fulg în roşul surorii ei mai calde,
Pe cealaltă, naivă şi fără eritem:)
Când, vai, din braţe-nvinse ca de un rău extrem,
Mi se şi smulg, ingrate de-a pururi şi de stâncă
La biet suspinu-mi care mă mai îmbată încă.”
Atâta rău! Plăcere, cu altele voi bea,
Doar să-şi înnoade coama-n, cornută, fruntea mea:
Că, purpuriu de coaptă, alean al meu, ştii bine,
Nu-i rodie să nu crape în zumzet de albine;
Şi-ndrăgostitul sânge, de cine-l vrea, un roi
Hrăneşte, al dorinţei fără sfârşit, în noi.
La ora-n care aur scrumit e crîngu-n zare,
Serbarea se-nteţeşte în stinsele frunzare:
O, Etna! ale tale, ce vechea-ţi lavă laşi
S-o calce zâna Vineri, cea cu ingenui paşi,
Când, trist, un somn detună iar flama e-n eclipsă.
A mea-i regină! Certă, osânda?.. Sau că, -n lipsă,
În suflet, de cuvinte şi cu un prea greu trup
Dospind în pacea lungii amiezi, şi ca să-mi rup
Din gânduri sacrilegiul: nu-mi mai rămâne mie
Decât să zac în setea nisipului. Şi fie
Ca viniferul astru să-l simt, pe gât, curgând!.
Adio, cuplu! Umbră am să te văd, curând.

Johann Wolfgang Von Goethe - Legenda

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un sfânt în pustiuri, uimit,
Se zice că ar fi-ntâlnit
Un faun cu picioare de țap, care-a spus:
Sfântule, roagă-te pentru mine și-ai mei
S-ajungem la cer, eu și ei,
La beatitudine, asta tânjim mai presus.
Și sfântul, în replică, a spus:
„Rugămintea-ți se arată riscantă, cred eu,
Și ea împlinită îți este cu greu.
Nu vii la un Ave Maria, tu nu,
Căci de țap ți-s picioarele, tu.”
La care răspunse bărbatul hirsut:
Picioarele mele, o, ce v-au făcut?
Solemni și mândri, văzut-am pe câțiva, măcar,
Umblând către ceruri cu cap de măgar.”

Daniel Vişan-Dimitriu - Ritmul Pandorei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Dansează cu mine în nopți fermecate
și hai să intrăm în sălbatica horă
a ielelor mândre, dorite, așteptate
de fauni ce tremură-n ritm de pandoră.
Să-ncingem pământul, să facem să apară,
sub pași strecurați printre raze de lună,
din recele iernii, preludii de vară,
din voaluri de noapte să facem cunună.
Să fim: eu, un faun, iar tu, printre iele,
aceea pe care o-aștept să-mi arate
ieșirea-mpreună din visele mele
în viața reală ce-adună din toate.
Ne fie pandora și dansul plăcere
în lumile-ascunse în nopți de tăcere.

Paul Verlaine - Faunul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Un faun – ars pământ hain –
În miez de pajiști, stă și râde,
Desigur, presimțind cum vin,
După dulci clipe, – urmări mai hâde.
Chemat am fost și-ai fost chemată,
Doi pelerini cam visători,
Pân’ la această oră beată
De zarva tamburinelor.

Ion Pillat - Faunul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ivit cu luna intră în livezi,
Când răsuflând în magică tăcere,
Din crengi pe selenarele zăpezi
În troieniri de vis cad grele mere.
Stă împietrit de taină, ca-n obezi,
Pândit de nemuriri și de mistere.
În pârguirea sevei parcă vezi
Cum crește-n el pământul în putere.
Un nor. Iar luna. Și din umbră sare
Răpind la piept plăpândă înnodare
De nimfe — lebezi albe sau păreri.
Se sparg pe căi lactee rodii coapte
Și, îmbătat de trupul lor de lapte,
Un faun soarbe luminosul cer.

Ion Pillat - Păstorul și Faunul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Păstorul tânăr sta pe piatra albă / Pe care dăltuit se mai vedea. →

Alphonse De Lamartine - Safo

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Zorile poleiau munții sub care clocotea marea,
Iar Safo tocmai pe piscul țărmului sta în picioare;
A Lesbosului fecioare, lângă dânsa-ncimpite,
Privea sub țărmuri noianul de groază încremenite!
Atunci Safo, luând lira, sună în ea cu putere
Și cântă aceste versuri cu un glas plin de durere:.
“O, grozave țărmuri, o, noian cumplit!
Iată, făr’ de frică aici acum șez,
Căci eu Afroditei vreau să m-ofertez,
Defăimându-i templul unde am servit..
O, Poseidoane puternic, cred că-mi vor fi mai plăcute
A tale ape amare decât un trai osândit.
Privește cu ce cunună mi-am împodobit eu fruntea,
Privește această frunte ce de chinuri s-au zbârcit.
Că acum îi coronată pentru a mea mormântare,
Ca când pentru a mea nuntă, sau pentru o sărbătoare.
Îmi spun că la tine, de nu m-amăgesc,
Scapă orișicine de crudul amor;
Îmi spun că prin tine acei ce iubesc
Uită de tot focul acel arzător.
Dar, o, Dumnezeu puternic, orice ajutor poți face,
Eu rog a tale noianuri să curme a mea suflare,
Căci trăind nu pot să aflu nicăieri liniște, pace,
Nu pot să uit pe acela ce am amat cu-nfocare;
Ce viu să-mi aflu mormântul, viu să mă îngrop în tine,
O, al mării împărate! spre pârgă mă primește,
Iar voi, fecioare din Lesbos, nu mă mai bociți pe mine,
Ci cântați, cântați prohodul morții ce mă fericește.
Dar ce gândesc oare la cele trecute!
La faimosul templu, templul Afroditei,
Unde servind însumi priveam plângând multe,
Și râzând de ele frumos cântam sântei;.
Până când lângă oltaruri văzui pe Faun odată,
Și ce am simțit atunci, Doamne, eu nu pot să vă rostesc,
Acel foc, acea priință ce mă cuprinse îndată,
Încât mi-au amorțit glasul, simțeam că încremenesc,
Și mâna tremurătoare scăpă lira la pământ,
Căci nici înaintea Dafnei atât de nesimțitoare,
Mai frumos nu s-arătară a Latonii fiul sânt;
Nici dumnezeul Indiei, în vâlva sa cea mai mare,
Țiind schiptrul său de viță cu struguri împodobit,
La vederea Erigonei mai frumos n-au strălucit.
Din ora aceea eu numai la dânsul
Ne-ncetat gândeam, mă țineam de el
Și făr’ de sfială nu o dată am plâns,
Sub a lui ferestre oftând cătinel.
Cât îmi era de priință să-l privesc în adunare,
La luptă, sau la teatru, când în public venea
S-arunce discul departe, și să puie sub picioare
Pe luptătorii aceia ce cu dânsul se punea.
Și cu câtă mulțumire îl priveam încălecat
Pe un cal de al Eladei, fugar întocmai ca vântul,
Zburând el mai înainte la hotarul însemnat,
Și de-acolo cu cunună și cu pompă întorcându-l.
Ah! de-a lui fapte celebre sufletul meu se umplea,
Și de-aș fi putut eu șterge cu această mân-a mea.
De colb, de sudori frumoasa lui față,
Eu aș fi dat orice, viața răpuneam,
Să-i fiu lui amată, și să-l țin pe brață
Măcar o minută, și mă mulțumeam.
Voi, ce nici odinioară nu mi-ați fost folositoare,
Măcar de vă numiți muze, dar în zadar v-am rugat,
Căci eu de voi insuflată de i-am fost învățătoare,
De i-am scris acele versuri mult demne de lăudat,
Versuri ce toată Elada citește cu desfătare,
Versuri ce cumplitul tartar le-ar asculta cu priință,
Dar Faun râde de ele păzind alteia credință.
Plângeți dar cu mine, din Lesbos fecioare,
Plângeți și iar plângeți, căci sunt rușinată,
Și bociți pe Safo, ce pentru el moare
Decât să trăiască de el defăimată..
Dac-a mea înamorare, ce pentru dânsul aveam,
Dacă ale mele versuri și puțină frumusețe
Ar fi putut să-mi supuie pe acela ce iubeam,
Sau la plânsul meu vrodată să fi privit cu blândețe,
Atunci nici o muritoare, și nici puterea cerească
Nu putea să-i dea viață mai celebră și mai dulce
Ca amorul meu cel fraged, ce avea să-l fericească;
Încât dumnezeii însuși i-ar fi pizmuit, pot zice,
Căci în versurile mele cântând a lui Faun nume,
Ca pe o dumnezeire l-ar fi serbat etern lumea,
Și pentru el oricând pe sânte oltaruri
Ar fi ars miresme ne-ncetat, nestins,.
Și pentru el oricând hărăzeam și daruri,
Ție, Afrodită, mă rugam cu plâns;
Pentru el fierbinte plângând mă rugam,
Parcelor vieții să nu-i curme viața.
Sau luându-mi lira duios le cântam,
Că adormind ele, eu să-i lungesc ața,
Și pentru el oricând și la Ionie
Mă duceam la luptă cu cei învățați,
Să câștig stâlpare mult mai scumpă mie
Decât orice schiptru unor împărați,
Căci la a lui poale eu o închinam
Și cu-a mea cunună îl încununam.
Deci multe ori umilinței am răpus a mea mândrie,
Sărutându-i pragul casei neîncetat îl rugam,
Zicându-i: “Faun amate, dacă a ta sumeție
De nedemnă mă cunoaște soț pe tine să te am,
Primește cu-ndurare ca Safo pe lângă tine
Să trăiască ca o sclavă, porunca să-ți împlinească,
Căci ce-mi pasă de-al meu nume, dacă mi-ar fi fost
mai bine,
Sub pereții casei tale pân’ voi muri să trăiesc,
Sperând că atuncea poate când mă vei vedea murind
Îți va fi milă de mine, vei crede cât te-am iubit.
Nu mă-ngrijesc de primejdii, nici de a mea slăbiciune,
Căci amorul întărește, celui gingaș dă virtute,
Așa și eu, ca o umbră țiindu-mă tot de tine,
Și pe uscat, și pe mare, și-n răzbelurile crunte,
Vedeai că nici de-a lui Aris furie eu nu mă tem,
Întorcând orice lovire era să-ți cadă pe cap.
Și-ntre moarte, și-ntre tine pieptul meu îl răpuneam;
Ah! și eram fericită să mor eu ca să te scap..
Iar din întâmplare dacă mai trăiam,
Și de la răzbel te-ntorceai trudit,
O! Faun amate, eu nici că dormeam,
Și-n al tău somn dulce te-aș fi străjuit;
Și dacă de visuri să dormi nu puteai,
Eu îmi luam lira pe a mele brațe
Și îți cântam fraged pân’ ce adormeai,
Sau de-ți era voia și pân’ dimineața..
Dar eu zic aceste.. și plâng în zadar,
Singur numai eho suspină cu mine,
Răsunând în aer al meu plâns amar,
Căci pe Faun alta știu a-l supune.. ”.
Plângeți dar cu mine, din Lesbos fecioare!
Plângeți și iar plângeți, căci sunt rușinată.
Căiți pe aceea ce pentru el moare
Decât să trăiască de el defăimată.
O! liră mult mângâioasă, ce prin tine m-am slăvit
O! liră ce pentru dânsul ai răsunat nu o dată,
Acum, când te văd, îmi pare că nu ești de suferit,
Căci tu îmi aduci aminte cu al tău acord îndată
De-al meu foc, de-a mea durere, cu care mă chinuiesc;
Sfarmă-te dar, ticăloaso, de-acum nu-mi trebuiești mie;
Măcar că eu Afroditei gândeam să te hărăzesc,
Dar de-acum ca și pe mine ajungă-te-a ei urgie!
Sfarme-se a tale țanduri de spumegatele maluri,
Ca să nu rămâi tu martor suferințelor ce-am tras;
Ah! de-ar putea să s-afunde sub a noianului valuri
Ș-a mea ticăloasă faimă, versurile ce-au rămas!
Ah! de-ar putea să se uite de pe pământ că trăiesc,
Și să mă pogor în tartar cu toate cele ce-am scris,
Unde arzând acele versuri ce de Faun pomenesc
Să piară cu al meu nume, ca să nu fie de râs!.
Însă dacă dumnezeii, întărtați de-a lui cruzime,
L-ar îndemna ca să vie spre acest țărm ticălos,
Să vie pe-această stâncă, unde mă despart cu lumea,
Să vadă halul meu astăzi în acest timp fioros,
Să vadă pe Safo plânsă, și că este desperată,
Stropește țărmul cu lacrimi și suspină în zadar,
Iubindu-l încă pe dânsul, și de dânsul înșelată,
Iertându-i și necredința ce m-au chinuit amar..
Poate atunci să se-ndure văzându-mă la pieire,
Să-mi zică: Safo amată, trăiește să te iubesc..
Dar ce-am zis! pe dânsul astăzi măcar că aici nu este,
Știu că cugetul îl mustră de cele ce pătimesc;
Și în brațele aceia, pe care acum iubește,
Se-nfioară, o împinge, și vine să mă găsească,
Și vrând să m-arunc în mare, el vine să mă propească..
Ah, vine! mă cheamă! și mă mântuiește,
Oh, îi aud glasul!.. ascultați, fecioare!
Un zgomot departe aud că vuiește,
Parcă despre Lesbos alergând îmi pare.
Priviți, o, fecioare! pe Faun zăresc,
Din munte la vale parcă se pogoară,
Întinzându-mi mâna.. Ah! dar m-amăgesc,
Nu-i nime, și moartea iarăși mă-nfioară;
Nu s-aude altă decât vuind marea.
Plângeți dar, fecioare, pe Safo ce moare..
Deci iată că se ridică în carul său strălucit,
Cel de apoi al meu soare, se suie cu repegiune,
Se grăbește ca să-nceapă ziua mea de la sfârșit,
Primește dar, o, soare, cea de-apoi închinăciune!
Mâini vei răsări tu iarăși din a mărilor noianuri,
În care mormântul jilav astăzi îmi este gătit.
Deci să rămâneți cu pace, voi, înverzitelor maluri,
Și voi, părintești lăcașuri, unde am copilărit.
Rămâi cu pace, o, Lesbos, ce ești mitoc Afroditei,
Și unde amata maică în lume m-au fost născut,
Care în pruncie încă ea oferindu-mă sântei,
I-am fost cea-ntâi cântăreață, în templul ei am crescut.
Deci vă las, dumbrăvi frumoase, unde cereștile muze,
Când încă eram în leagăn, venea de mă dezmierda
Și cu cereasca lor miere stropind ale mele buze,
Mă insufla de-a lor genii, spiritul îmi deștepta..
Dar în zadar fu talentul ce-mi însuflețise ele,
Căci n-au putut să mă scape de nefericirea mea,
De-a amorului urgie, tiranul inimii mele,
Neputând să-l îmblânzească muzele ce mă iubea.
Trăind eu n-am uscat lacrimi, și acum mor tinerică..
Așa cosașul retează și tânăra floricică.
Ah! amor cumplit, eu pârga ta sunt,
Și piei timpurie ca și o mioară,
Ce păstorul pune pe-al tău oltar sânt,
Iar tu dai cuțitul cu care omoară..
Deci de veți vedea, fecioare, scumpelor mele amice,
Tiranul inimii mele, pe Faun ce am amat,
Spuneți că eu pân’ la moarte nu am încetat a plânge,
Și-aruncându-mă în mare, numele i-am repetat.. ”.
Aceste zicând,
În mare s-aruncă,
De sus de pe stâncă;.
Iar fecioarele se-ntoarse la Lesbos amar plângând.

Alexandru Macedonski - Faunul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează,
Visează strașnica plăcere ce poți s-o smulgi unui viol,
Hipnotizări ce pervertesc rânjind împrăştiază
Şi-n fund de gingaşe potire ţâşneşte-n silă vitriol
În ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează.
Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin –
Dar când stăpân se crede-a fi, atunci pe pradă sare,
Brăzdează sânurile goale cu buze aprigi ca de Djin
Şi e un Iad de foc ascuns ce, până nu tresare,
Catifelează lin şi dulce cuvântul său — suspin blajin.
Zadarnic anii trec, şi trec — rămâne Domn în scaun,
Şi nu e om ca să nu-l poarte la pândă-n el pitit pe brânci,
Iar nu e ceas şi pas, răgaz să poţi avea de faun,
Eşti robul lui, şi totdeauna ca să trăiască el mănânci,
Zadarnic anii trec şi trec — rămâne Domn în scaun.

Arthur Rimbaud - Cap de Faun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Prin frunze, verde scrin în aur prins,
Într-un frunziș incert, minunăție
De flori în care-n somn sărutu-i stins,
Vioi, rupând suava broderie.
Și-arată ochii-un faun speriat,
Cu dinții albi mușcând flori roșii, sare.
Brun-sângerie, ca vin vechi, curat,
Sub ramuri buza-i hohotește tare.
Fugind ca veverița, -n urma lui,
Prin frunze râsul său mai trece.
De-un căldăruș se teme-al Codrului
Sărut de aur ce se reculege.

Benjamin Fondane - Pastel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Privește, toamna vine și pune-n trestii flaut-
Eu caut fără vrere și nici nu știu ce caut
Și-ascult cum vântul bate și sufletul din trestii.
Adâncul umple urna tăcerilor acestei,
Ca liniștea adâncă și fumurie a mării.
Privește cum salcâmii se clatină la poartă-
Pe apa din fântână se strânge frunza moartă
Și paserile zboară ca-n fața unei iniști,
Singurătatea cade ca un fruct copt de liniști,
Arare, sfârticate, de-un chiot din podgorii.
Pe căi de floare arsă, bicisnici, călătorii
S-opresc s-asculte-ntinsul, ca-ntinderile mării,
O roză-și cearcă haina în visul înserării,
Și printr-un geam se uită prin colțurile casei.
Amurgul, plin de taina îndepărtatei Asii,
Adună pomii-n pâlcuri și-i prinde ca-ntr-o cange.
Cireșii cresc ca-n țărmul haoticului Gange,
Își pun scufii de floare și-și cearcă reverența;
Și-atât de calmă-i ora, că parcă-i simți prezența.
Și sufletul ți-l pipăi cu mâinile, eteric.
O clipă, ca de-o umbră, te-ai rupt din întuneric,
Căci iată, toamna vine și-și bate roibu-n pinteni
Și pe aleea-n care dorm pomii albi și sprinteni,
Sub stelele-n priveghe și-al lumii corn bucolic,
În freamătul de frunză, greoi și melancolic,
Ca zugrăviți în șagă cu vârful unei gresii,
Simt umbra unui Faun și râsul Faunesii.