evocare – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Sonetul III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii –
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?.
Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!.
Cobori încet.. aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,.
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în braţe –
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Mircea Ivănescu - Ce Întâmplare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

dar dacă deci nu poți să le faci, întâmplările,
perpendiculare peste lipsa de anecdotă din tine,
poți să vorbești mereu despre ele – (ca și cum ar fi
mai multe, nu una singură, aceeași, în care
sunt doar două personaje, oprite la intrarea
într-un gang, pe o stradă îmbătrânită, și după caz
e noapte, și ninge, și în lumina becurilor din mijloc
sunt fațadele ca într-o gravură dintr-o carte cu basme germane,
sau e amiaza înaltă – și soare – și casele sunt cu ferestre baroce,.
cum se cuvine în orașele italiene supuse austriei imperiale, și el o ține de mână, și ea vrea să fugă, și îi vorbește fărâmicios – și nu este, firește, nimic adevărat într-o scenă ca asta. să continue, adică – doar amintirea care vrea să facă o întâmplare aici, și nu reușește), și drumul de la acea clipă în gang până la amintirea ei – asta e întâmplarea.

Constantin Michael-Titus - Evocare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cum te pot chema aici să fii lângă mine,
dragostea mea?
Să cer vântului ce disprețuiește spațiul
să mi te-aducă năvălitoare?
Să cer stelelor ce sclipesc nemuritoare
să te compună pe bolta cerului?
Să cer luminii zilei care ne vede pe amândoi
să ne unească fețele?
Să cer lunii să te reflecte-n ochii mei?
Să cer nopții să-mi refacă sărutul tău
pe buzele mele însetate?
Să cer îngerilor să-mi fie emisari?
Să-i cer lui Dumnezeu să se facă părtaș
și să te răsădească-n mine?
Dar tu ești, dragostea mea, totul,
toate și mai mult:
Tu îți rezemi capul aici pe umărul meu,
tu mă strângi în brațele tale de fetiță,
tu năvălești în mine în orice clipă
și-mi răscolești singurătatea
cu șoaptele unei limbi necunoscute
din care știu numai “te iubesc”.
Tu ești înscrisă în sclipirea stelelor
cu creionul de argint
care nu desenează decât eternitatea.
Fețele noastre sunt aici unite
în lumina zilei căreia îi zâmbim amândoi.
Ochii tăi, și tu toată, se reflectă
în lumina ochilor mei.
Sărutul tău îmi arde pe buze și
se unește cu setea în sărutul
care nu este decât al nostru.
Îngerii poartă mesagii de la tine la
mine și înapoi și de aceea
gând în gând,
ne scriem la fel.
Dumnezeu este părtaș.
El a comis același păcat al majestății
supreme a iubirii
căci El a vrut ca totul să meargă către
răsădirea ta în mine.
Dragostea mea, ești eu, sunt tu.

Romulus Vulpescu - Evocare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De câtă iubire eram în stare,
Adu-ți aminte – în studenție.
De câte poetici nobile, rare:
Glorii și riscuri – flamură ție.
Ce rute crâncene prin timp întoarse,
Câte popasuri, câte săruturi,
Ce punți prăvălite, ce flote arse,
Câte ciocniri, ce sunet de scuturi..
Clipele tinere și idolatre.
Încă mi-e sete – plină e cana?
Parul tău flutura prin amfiteatre..
Timpul reține-l: scade, Ileana.

Phoenix - Invocație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Text: Șerban Foarță / Andrei Ujică; Recită: Florian Pitiș.
Vouă, celor din hronici, pecetii și herburi,
fiarelor nepăscătoare de ierburi,
nepăsătoare de carne de fiară, neumbrite de nour,
earse de soare: Pajură, Bour,
cu schiptru și tiară, –
mă rog, să vă iviți!.
Pre voi, fiare heralde:
alde Pardosu’, alde
Irog-inorogu’, vă rog, să vă iviți!.
Fiarelor de bună și de rea priință,
pe cari vânătorul dac-o să le prindză,
n-o să mi-se-aleagă cu pleavă și abure,
cu niscai sfarog: Fiarelor din fabule,
din eticești și de zăbavă cărți,
mă rog, să se ivească!.
Vouă, cinstitelor, ție, sperjure,
șarpe sân-pomului jur-împrejure,
fiarelor omului semiasemine:
alde Sirenei, celui Chentaur
cu gură de aur, ca a Hrisostomului,
mă rog, să se ivească!.
Fiare cuminți, cu-o mie de dinți,
cu coadă de pește, cu gheare la dește,
cu unghie de țap, cu cap, făr-de-cap,
cu blana ca sfecla, cu ochii ca stecla,
cu ochii de vâlc, fiare cu tâlc,
cu duhori suave, fiare filozoafe.. Ave!.
.. A psevdofiarelor cânt viața-neviața
care nu se trece ca topită gheața,
nu se risipește în văzduh ca ceața,
nice nu se rumpe ca subțire ața,
au se ovilește ca bătrână fața;
căci de zboară-mi zboară altfel decât rața,
se ivesc pe lume nu din ou ca rața,
nici nu-mi pasc fâneața-n toată dimineața,
ci-și păstrează pururi harul și verdeața,
taina și dulceața, –
fiindcă nici viață nu le e viața!.
Eu vă cânt și vă descânt,
vă invoc și vă evoc,
de noroc, de nenoroc,
Vasilisc și Inorog,
Aspidă și Zgripțor-Roc.
Eu vă agrăiesc, vă isc,
Inorog și Vasilisc,
frate Dulf cu ochi de sulf,
dimpreună cu Adelfă,
soru-ta, eu v-aduc jertfă.
Și tot eu îi țin ison,
Păsării Calandrinon,
Păsării de da sau ba,
ca și ție, dumneata,
Scarabee, scara mea..
Eu vă cânt,
eu vă trec pragul,
eu vă strig la ceasul fix
și tot eu vă uit de dragul
împăratului Finics!.
Fie să renască numai cel ce har
are de-a renaște, curățit prin jar,
din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum,
astăzi, ca și mâine, pururi și acum.

Evgheni Evtusenko - Blok

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Atunci când mă duce gândul la Blok
atunci când mi se face dor de el,
nu-mi mai amintesc de versurile sale,
ci de-un pod, de-o droșcă, de Neva.
Și deasupra nocturnelor voci
chipul dăltuit al celui din droșcă-
înspăimântătorii ochi încercănați
și conturul negru-al redingotei.
Zboară în întâmpinare lumini și umbre,
stelele se sparg pe trotuare,
și ceva mai înalt decât neliniștea
se simte-n încleștarea degetelor de ceară.
Și ca într-un prolog enigmatic
al cărui înțeles e neclar și profund
în ceață se topește zgomotul droștii,
se topește caldarâmul, se topește Blok laolaltă cu norii.

Omar Khayyam - Bagdadul, Balkul - Spune-Mi Ce S-a Ales de Ele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Bagdadul, Balkul, – spune-mi, ce s-a ales de ele? / Fatală e și-o briză când ... →

Lucian Blaga - Arabida

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Arabida – țară ce are
de-a pururi un vânt dinspre mare –
îți văd iarăși morile nalte
cu aripi, tot alte și alte.
Arabida – ce te evocă
mai mult decât plajă și rocă?
Aromele poate și pinii?
Castelul maur sau delfinii?.
Arabida – câte și ce elemente
înfrunți tu – străvechi și prezente!
O, nu numai ape cu schimbul
în malul tău bat. Însuși timpul.
din goluri albastre, din large,
de țărmul tău valul și-l sparge –
încât în penumbra ta lină
m-ajunge doar stins, ca-n surdină.

Ilarie Voronca - Să Întârzii la Acest Profil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De aceea când trec pe sub ferestre, pe sub balcoane orgolioase,
Și nu iau parte la jocurile și la râsetele voastre,
Când armele voastre mă rănesc tot atât de mult cât și vorbele voastre,
Ca o umbră a trupului meu e amiaza fierbinte din inimă.
Și când toamna lucește prin panoplii, prin săbii,
Cântecul ce-și desface ca o corabie pânza,
Și-n lacrimă e ochiul ca o lacrimă mai mare,
Roșeață care urcă pe-obrajii palizi ai aerului.
Și mai departe codrii, drapele victorioase,
Și mai departe alte orașe, suferințe,
Izvorul ca o ureche lipită de pământ,
Și mai departe alte neliniști albind ca niște pietre.
Reptile, păsări de pradă, îngeri cu brațele vârâte-n sânge,
Cirezi, ca niște arbori, doborâte-n măcelării,
Ziduri care se-nalță la o atingere a luminii,
Și pe care noaptea le șterge cu un burete de lună.
Și mai departe: plantă, cordon ombilical
Din adâncimi, spre floare sau fruct, urcând o rază,
Cu fluxul, algă-ntoarsă cu laptele la mal,
Sau vară cățărată c-un gust amar în zarzăr.
Acolo între creste și nebuloase-așteaptă
Hamacul de luceferi spre care pasu-mi șovăi,
Și somnambul – maree către această faptă,
Până ce obrazul ecoului în slovă-i.
Dar: muzică oprită în liniști de-un auz,
Și-n minte îmi deschideți hotarul invizibil
Oraș în hieroglife c-un răcoros havuz,
În ouă viitorul c-un gălbenuș lizibil.
Nu-mi veți retrage steaua polară din pleoapă,
Nici mâinile plutite clare prin sinucideri,
Cadavrele de nouri într-o comună groapă,
Când ca un clopot ploaia sună în planta medicinală.
Sau ultima lucire în aripa de lavă:
M-am desfăcut de voi, pereți familiari, alei natale,
Și de voi, oameni cari ați umplut cu otravă
Și de voi, generoase armuri ale memoriei.
Voi merge în mansarda sărăcăcioasă, în coliba umedă,
Acolo unde singurătatea-și taie lumina de vitraliu,
Acolo unde șarpele de aur nu se-ncumetă,
Să-și desfacă inelele pe-un coridor de orgoliu.
Și-n aer și în silex tăiat profilul scump,
Voi nu-l veți recunoaște și nu-mi veți ști iubirea,
Când, albatros, din haina azurului un bumb
Inima să se rupă spre-oceanul de evocare.

Nichita Stănescu - Evocare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Evocare.
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
A piele de copil mirosea spinarea ei,
A piatră proaspăt spartă
A strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
Era sărată ca sarea
Slăvită la ospete de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.