Eroul național – Versuri.pro

Dimitrie Bolintineanu - Visul Lui Ștefan Cel Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Visul lui Ștefan cel Mare.
Seara răspândește umbrele-i ușoare.
Și melancolia trece gânditoare.
Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oștire;
Țara-i întristată ca a lui gândire!.
Pe un colț de piatră șade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,.
Negre și bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupra-i cad pătrunzători;.
Cad ca două raze, dulci și călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.
– „Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuși el suspină și s-a îndoit?.
Înțeleg fricosul ce ascuns lovește,
Robul ce sărută jugul ce-l strivește;.
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat!.
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!.
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare țar-a ta va fi! „
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.
Ștefan se deșteaptă, șterge fața sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;.
Iar la focul lunii, când mi se deșteaptă,
Vede-a lui oștire care îl așteaptă.
Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopții le vorbește lor:.
– „Fraților de arme, fala românească!
Dacă o să piară țara părintească,.
Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,.
Cel puțin atuncea piară vitejește
Remușcând toiagul care îl lovește,.
Ca un ager șarpe ce lovit și-nvins,
Caută să muște cel ce l-a atins!.
Astfel e românul, și-n a lui cădere
Cine îl rănește, după dânsul piere!.
Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim! „
Mii de glasuri strigă.. Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;.
Stelele de aur mai cu foc lucesc
Și-n adâncul nopții văile mugesc:.
– „Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim! „

Grigore Alexandrescu - O Impresie (Dedicată Oştirii Române)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O IMPRESIE
Puțini erau la număr ostașii României,
Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei
Semeț înaintară cu pas răsunător,
Din sulițe, din coifuri, din armele albite,
Când soarele în unde, în raze aurite,
Lumina își răsfrânge pe steagul tricolor,
Când caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Mușcând de neastâmpăr zabala ce-i ținea,
Izbind sub ei pământul și răsuflând omorul,
La sunete de luptă pe câmp își luau zborul,
Ca vulturi ce-n aer o pradă ar vedea,
Și când auzii glasul armatei tunătoare,
Și când văzui silitra de fulger purtătoare
Câmpia, atmosfera de fum întunecând,
Iar printre fum, prin ceață, egretele-albicioase
Mișcându-se departe, ca umbre fioroase
Ce ies din întuneric o crimă-amenințând,
Electrică scânteie simții… și bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suita ca mânia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci;
Sub pașurile mele simții arzând pământul,
Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vântul,
Iluziei-mi bogate cu fală se ivi.
A! unde e acuma puternica mărire
Din vremea când a țării eroică oștire
În lupte uriașe Buzeștii comanda,
Când vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Și duhul răzbunării cu manta-i sângerată
Da semnul biruinței și calea ne-arată?
Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preț veșnic meritat;
Iar praful ce acolo de vânturi viscoloase
În aer se ridica e pulbere și oase,
Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.
…………
…………
Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Dacă mahomedanii vedeau câteodată
Un armăsar ce-n preajma-i căta el sforăind,
Cuprinși de-adâncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupra-le venind.
……….
……….
Așa erau odată românii, dar unirea
Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea,
Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care știe
Cu numele-i să tragă norodul amăgit.
Așa în proaste capiști care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulțimii adunate oracole-mpărțea:
Oracole viclene de interes dictate,
De înțeles lipsite, de patimi explicate,
Și-n care neștiința neîncetat credea.
Dar tot se aflau încă virtuți, și viitorul
În ele se încrede, așteaptă ajutorul
Ce îl aduc la nații bărbați mântuitori:
Însuși domnul naturii zisese altădată
Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată:
Dreptatea și virtutea în ceruri sunt surori.
Iar voi, războinici tineri, drage batalioane,
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veți răspunde la patriei chemare,
Căci vechiul nostru sânge nu poate fi schimbat.

Ion Heliade-Rădulescu - Mihaida

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fragment epic.
CÂNTUL I.
Cânt armele române şi căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii şi liberară ţara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpaţi trecură de glorie-ncinse
Şi toţi românii-ntr-una uniră subt un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă nempăcată,
În van conspiră iadul să-i ţie-n întunerec
Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare
Şi uneltiri străine ş-împerecheri civile,
Căci Domnul îi protege ş-îi ţine peste secoli
Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare.
O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul şi cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
Fă să-i auzi vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină,
Şi voi aprinde inimi, voi deştepta românul
Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse şi fapta-ndependinţei,
Şi fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Şi patriei, rempinse barbari ce şiroiară
Din Orient încoaci să-nnece libertatea,
Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge
Subt oţelosul paloş şi oarba neştiinţă,
Sforţând-o să îşi plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe Zeul păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor şi fală!
P-acela cânt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Şi mai fatali din întru, şi soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
O naţie celebră.
Întreagă România gemea de ani atâţia
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna
A se-nălţa lucindă pe Dacia smerită.
Şi glasul mueginiu, în zi şi-n miezul nopţii
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic
Înfiorând creştinul în empia chemare
A numelui sinistru, ţipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuţise
Pe lângă-aceste hule, blasfeme inspirate;
Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea şi razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfaţă infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată şi însuşi neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viaţa n-avea în siguranţă;
N-avea să-şi plece capul, cu ce să-şi ducă traiul:
Fugar, fără colibă, îşi blestema fiinţa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesaţiu:
Domn, sclav, clăcaş, totuna; averi erau pericol
Şi lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea beţiilor de sânge
De ianiceri sălbatici şi crunţi în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mpartă ultragiul şi durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorinţelor sfăţate, orgielor păgâne.
……………..
Eternul preapotente, ce nalţă şi doboară
Rigate mari şi naţii, şi altele realţă,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Şi-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii şi lumi de stele sânt pulbere de aur
Şi splendidă, ş-aprinsă, în spaţiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Şi orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede şi-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spaţiu arcanele abise
Şi cele mai ascunse ce faţă-i stau nainte,
Se uită şi s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginţilor române, a ginţilor creştine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Şi stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-ameninţe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când îşi uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăţia într-un tată şi sclav face din frate;
…………….
CÂNTUL II.
…………….
În case-era-ntunerec; în sus, în capul scărei,
O surdă licurire din îngânată lampă
Îşi revărsa lumina în lunga intrătură
Şi arăta vederii bătrâni, gălbui păreţii.
La uşa de intrare a salei de ospeţe
Sta un fecior din casă cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul salei, un pat cât ţinea latul;
O scoarţă purpurie în late vergi florate,
Ţesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
Şi atârna la vale stufoşi şi mândri ciucuri;
Şi laviţi prelungite în dreapta şi în stânga
Roşea într-o dimie întinsă-n ţinte albe,
Ţesută iar în casă. O tavolă rătundă
Şi mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte fericată
În smalţ şi nestimate, şi luminări trichellii,
O vargă pastorală şi sacrele vestminte,
Pontificala mitră lucea naintea crucii.
În cap, în faţa uşei, un jeţ de nuc preaneted
Şi vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu ţinte pe el galbeni
Ş-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
De la străbuni lăsate, ş-o candelă măreaţă
Ardea întru tăcere. În sus, deasupra uşei,
Însemnele băniei în arme-nchipuite,
Cu lănci între stindarde, în giurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa ş-o neagră gugiumană
C-o penişoară albă; şi două steaguri drepte
Drapa băneasca uşă. În partea cea din stânga
Era două coloane masive, de stil moric.
Din una pân’ la alta, o vargă de fier groasă
Ş-o draperie deasă de dânsa suspendută,
Cu ciucuri şi cu funde, ţinea uşor intrarea
Cea largă, spaţioasă, formată-ntre coloane.
Un alt fecior din casă, nepot de sor’ lui Manta,
Aci lângă cortină întroducea pe oaspeţi
În stanţa afundată, trecând prin întrătura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Bătrânul banul Manta şi banul al Craiovei,
Mihalcea belicosul, şi vornicul Dumitru,
Şi Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
Isar şi Teodose, mintoşi logofeţi ambii,
Vistierii Dan şi Pană, spătarul Vintilică,
Spătarul Văcărescul şi aga Vitejescul,
Şi aga Luca-Lungul, şi Radul Bărcănescul,
Tustrei fraţii Buzeşti, Calofirescul Radul,
Şi capul lor, păstorul Eftimie zelosul.
Era-nvestiţi cu toţii ca-n zile de paradă:
Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,
Intra în cizme galbeni ce zornăia în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în găitane late,
La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârşie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellică cintură ce coprindea mijlocul
Într-o curea cu ţinte, cu zale aurite,
O sabie-appendută suna-n toată mişcarea.
De gât decora pieptul coloana cea de aur,
Cea rămăşiţ-antică de cavalerii Romei.
Pe spalte cădea plete din mica gugiumană
Şi pusă la o parte, cu fundul lăsat roşu.
Iar banii-avea pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung şi splendid conteş; la mijloc cingătoarea
Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, ş-o pană-n gugiumană.
Iar chiriarhu-n straie de lână umilită,
Ş-o glugă monahală acoperea cărunte
Şi cuvioase plete, căci pân-atuncea încă
Gâmfarea bizantină nu corupsese clerul.
„Rău se-ncuibă păgânul în ţară, badeo Udreo!
Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
Pe când eram eu june ş-aleserăm cu toţii
Din Afumaţi pe Radul, când paşa din Nicopol
Venea ca bei al ţărei, cinci bătălii tot una
Avurăm cu păgânii şi-nfrânserăm trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe ţară!
Cadiu în tot oraşul! Turcime în tot satul!
Junghieri şi pradă mare! Era turbaţi păgânii.
Junimea boierească p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată
Şi mi-ţi făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfaşi, suferiţi trântori.
Câţi cugetaţi să fie cu toţii-n toată ţara? ‘
„Sunt mulţi, ucigă-i crucea! răspunse Dan vistierul;
Vro trei mii rămăşiţe de la domnii trecute,
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare
Şi moalea cârmuire, rămaseră în ţară
Ca negustori, să zicem, şi-n faptă ca locuste.
Pe lângă ei veniră pungaşi cu punga seacă,
Acei ce-mprumutară pe hoţul de Lisandru
Să-şi cumpere o ţară ca s-o poată vinde;
Şi spre-a-şi lua iar banii, luară în arendă
Veniturile ţărei cu oameni dimpreună.
Şi datoria-aceea e rea, mare cangrenă,
Din zi în zi tot creşte, se tot mulţesc datornici,
Se-nfipseră în ţară ca lipitori mârşave
Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi şi carnea. ‘
…………….
Cu toţii trec în stanţa intrării şi vecină
Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide..
Boierii împreună văd toţi pe însuşi vodă!
Toţi răpede pun mâna şi-mpumnă strâns mânerul;
Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate:
Şi trădământul negru, ş-a planului plinire.
Ardea făclii sacrate, splendoarea era mare;
Uimiţi erau boierii la umbră de lumină.
„Încoa, boieri! le zice asigurat eroul,
Cu voi aveţi un frate ce stă naintea crucii,
Simbol creştin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchină spre mântuirea ţărei.
Curagiul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă
Şi piepturi credincioase şi braţele române
Îmi sunt prea necesarii la multa mea voinţă
Şi fapta ce-ntreprindem.. Veniţi: eu sunt al vostru,
Şi voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu vă anunţ de bine: o soartă ne aşteaptă
Ş-o glorie comună. Veniţi, c-a mea chemare
Vă adună aicea. ‘
„Dar, fiilor, prorupse Eftimie zelosul,
Prepusuri la o parte! e mare domnul ţărei:
Această adunare ş-unire într-un cuget
Nu este a mea faptă, e planul său ce însuşi
L-a conceput în Domnul; el însuşi mă trimise
Şi-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea
Şi dorul pentru ţară. ‘.
Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Şi focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturele Romei,
Ce se lupta cu soarta şi-ntemeia mărimea
Împărătesei lumii. Răpiţi era boierii
În marea bucurie: li se părea-nceputul
La fericitul termin. A lor minte străbate
Pe aripe de flăcări în glorioasa cale
Ce Duca le deschide. Vin toţi în giurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană,
Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul
Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena:
Semn mare că triumfă cel închinat la moarte.
Cu tarea-i mână stângă eroul scoate brandul
Ce fulgeră-n tot latul şi punta o depune
Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreaptă.
Trag săbii toţi boierii, şi şuieră oţelul,
Şi punta se depune respectuos pe masă,
Onoare de oşteni.
Ce semăna eroul, o, muză sinaită
Ce-ncorporaşi într-una poporul Israel,
Dând naţiei un nume, un suflet ş-o viaţă?
Fiinţă muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flăcări
În mijlocul de angeli când jură-n cer credinţă
Şi curăţă-empireul de impiile duhuri.
Imaginaţi acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mână între române piepturi,
Că jură răzbunare şi curăţirea ţărei
De crimele păgâne, şi veţi putea-nţelege
Cereasca curăţire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirtuală.
Păstorul ia în mână făclie arzătoare.
Şi-ntr-însul intră spirtul cel dătător de viaţă
Popoarelor căzute.

Ionela Prodan - Balada Lui Mihai Viteazu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Zic pădurile pe frunze:
Câte-ncearcă omu-n lume,
Cântece se-aud pe buze,
Doina strămoșească spune
De-un Mihai Vodă Viteaz,
Braț puternic, gândul treaz,
Ce-a sădit dorul dreptății
Pe Câmpia Libertății.
Zic pădurile ce știu
Și nu cântă a pustiu
Pe-un picior de dulce plai
De viteazul Domn Mihai:
Fost-a Vodă om stăpân,
Om viteaz și om român
Ce-a unit dureri și vise
Cu nădejdile lui scrise.
Cântă lacrima vărsată
De durerea de-altădată,
Luncile și horile,
Visele și doinele,
Cântă românescul plai
Cânt străbun despre Mihai,
Vitezul vitejilor
Și fala românilor.
Dăinuie și azi prin cântec
Chipul marelui Mihai,
El, legendă și istorii
Peste românescul plai,
Vodă brav, Vodă viteaz,
Braț puternic, gândul treaz,
Ce-a unit țara dreptății
Pe Câmpia Libertății.

Adrian Păunescu - Domnul Tudor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ascultați-mă, prieteni, nici n-o să mai fie iarnă
A trecut
Vladimirescu ca un tânăr zeu român.
El avea pe cap cilindru, și avea-n mustăți o armă,
Și-i cădea pe cal un paloș, fără teacă, paloș spân.
Și l-au îmbăiat cinci râuri și numite toate Jiuri
Și l-au îmbrăcat cinci Gorjuri și mantaua boarelui
Și de unde să mai vină iarna, când acele Jiuri
Au sorbit toți norii roșii din sud-vestul Soarelui?.
Am stat noi cu ochii clește parcă înzăuându-i chica
Neagră, care-n falduri tulburi peste umeri bobotea
El a lunecat cu calul, a surâs, n-a spus nimica,
Mângâind cu frâul capul spânzurat de șaua sa.
O, n-o să mai fie iarnă, a trecut prin țară
Tudor
Calul flutura copite și județe-avea în mers.
A trecut
Vladimirescu viu prin aer, zeul multor
Stele de deasupra noastră, care ard în univers.
Astfel vin subit bărbații de prin marile morminte
Unde crește-n fierbințeală tronul lor adânc de somn.
A rămas
Vladimirescu închegat pe-un cal fierbinte
Răsturnat ca o gradină peste țara lui de domn.

Valeriu Sterian - Ardeal

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Și se făcea că prin Ardeal
Umbla de-o vreme Iancu iar
Trecând îngândurat pe cal
Și cu pistoalele-n serpar.
Era tot tânăr și fecior
Și-avea pe chip surâsul blând
Și ochii mistuiți de dor
Arzând pe fața lui de sfânt.

Refren: Focuri se-aprind din deal în deal
Și cerul țării e curat
Când trece noaptea prin Ardeal
Iancu Avram îngândurat.

El se oprea din când în când
S-asculte-n noapte nemișcat
Zbaterea codrilor în vânt
Trecând spre el ca un oftat.
Frunza-i în cale de cădea
În legănare și alin
De aur toată se făcea
Și iarba toată de argint.

Refren: Focuri se-aprind din deal în deal
Și cerul țării e curat
Când trece noaptea prin Ardeal
Iancu Avram îngândurat.

Mesteceni, lumânări de foc
Ardeau cu foșnet tremurat
Să-i fie drumul cu noroc
Și aerul înmiresmat.
Iar moții lui de dor plângând
Din munți bătrâni, din verde plai
Veneau să-l vadă viu trecând
Pe-al lor de-a pururi tânăr drag.

Refren: Focuri se-aprind din deal în deal
Și cerul țării e curat
Când trece noaptea prin Ardeal
Iancu Avram îngândurat.

Vali Serban - Avram Iancu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Strofa I.
Când veni Abrudul și Vidra se scoală,
Se scoală Ardealul cu toate din poală,
E semn de răscoală.
Și stelele au de șoptit un mesaj:
Urmați-l pe Iancu români! Și curaj!
Și haideți la Blaj.
Nu-i demn de-un popor să tot umble cu jalba
Și Turda și Clujul și Deva și Alba
Îl așteaptă lui talpa.
E regele dacilor: Iancu Avram
Și el este astăzi precum toți eram
Lumină de neam.

R:
Din Vidra pan’ la cer, din Țebea pân’ la cer
Sunt ochii lui albaștri ce rămân.
Supremul adevăr, magnetic și stingher
Icoană a poporului român.

Strofa a II-a.
Pe Iancu urmați-l și moții urmații
Trezească-se morții, adună-se frații
Și cânte Carpații
Acum România e toată-n Ardeal
Islazul și Putna vin iată real
Spre albul lui cal.
Și Horea și Cloșca se-adună din roată
Crișan scoate ștreangul de sub beregată
Isus se arată.
O mie de ani de istorie grea
Și Decebal parcă-n privire i-ar sta
Și-n inima sa.

R:.

Strofa a III-a.
Lui Iancu-nchinare, el e cel mai mare.
Pe jos dacă merge sau trece călare
Lui Iancu-nchinare.
La fluiera lui sa veniți patrioți,
El patria noastră o mută în toți,
El moț între moți.
Și suntem sătui de hoții și minciună.
Ardealul e parte curată și bună
Din Țara Română.
Bărnuțiule drag nu-i Ardealul pustiu
Vreau baie la Vidra, când n-am sa mai fiu,
Și școală-n Sibiu.

R:.

Strofa a IV-a.
De-ar fi să existe și zece Viene
Și-un glob bicefal plin de păsări viclene
Noi tot nu ne-am teme.
Cât suntem români și urmași de români
Cu țara în suflet și armele-n mâini
Ne suntem stăpâni!
Dar iată că Iancu deodată se stinge,
Rugina de armele lui se atinge,
Pe ochii lui ninge..
Acum nu mai are nici oaste nici cal
Și Iancu se stinge din traiul real
Devine ARDEAL!

Vasile Alecsandri - Imn Lui Ștefan Cel Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc
Și de sublima-ți glorie
Cu secolii șoptesc.
Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.
În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.
În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.
În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
„Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor! „.

Vasile Copilu-Cheatră - Închinare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Apropie-te astăzi, copilărie, să mă vezi,
Ca-n vremea când visam o lume mai bună prin livezi,
Când mă luam la trântă cu soarele de brâu
Şi încercam toți mânzii visului să-i priponesc în frâu,
Când prunc, cu donițe pirogravate, prin țară am umblat
Şi zările, Măriuțe zvelte, pe ochi m-au sărutat.
Cu doinele alături cântând în gând apoi,
Din când în când la Horia uitându-mă-napoi,
Visam cum se arată, din spumă, un erou,
Ca din străbune lacre un dor într-un ecou,
Să vină blând la mine, în inimă să stea,
Să-l simt cum strălucește şi frige ca o stea.
Aș vrea să fiu acuma mai tânăr şi mai pur,
Să-i simt brațul pe umăr şi palma de azur,
Să fiu pădure, iarbă, o delniță de flori,
Iar tu, eroul țării, în mine să cobori.

V. Alecsandi - Ștefan Ștefan Domn Cel Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ștefan, Ștefan domn cel mare
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare
Decât numai mândrul soare.
Din Suceava când el sare
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare
Lumea-ntreagă stă-n mirare
Țara-i mică, țara-i tare
Și dușmanul spor nu are
Din Suceava când el sare
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare