Dramatic – Versuri.pro

Dimitrie Bolintineanu - Tutora

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Către domnul Petru tânăra sa fată
Într-o zi purcede tristă, dolorată.
Îşi ridică vălul cu aur țesut.
Ca o auroră chipu-i a părut.
Ochii-umbriți de gene râuri lacrimi line,
Râură tezauri de grații divine.
Vorba-i ca murmura aurei uşori
Printre rozioare, delicate flori.
Părul ei ce noaptea fața-i împrumută
În ridente bucle sânul ei sărută.
— „O, mărețe doamne, fii ascultător.
Au venit cazacii, pradă, robesc, omor.
Fii cu bunăvoie pentru-această țară!
Scoală-te şi sparge ceata lor barbară!”
— „Fiică, nu deschide sânu-ți frăgior
Grijilor ce fărâmă omul pieritor.
Inima fecioarei sub dureri s-abate
Ca sfioasa floare prin furtuni turbate.
Cel ce-ți dete viața ție ți-a lăsat
Lumea cu dulci raze, unde necurmat
Grijile-ncunună cugetele line
Cu florile d-aur viselor senine.
Te îmbată dulce de cereşti visări
Şi ne lasă nouă negrele vegheri!”
— „Dar când omul uită drepturile-i sfinte,
Nu-i iertat femeii să-i aducă-aminte?”.
Zice: ochii pleacă dulci şi lăcrimați,
Domnul îi sărută perii săi curați
Şi cu dalbe lacrimi: — „O, preadulce fiie!
Îi vorbeşte domnul; Voia ta să fie!”.
De trei ori din ceruri rumenele zori
Au deschis spre lacrimi ochii muritori.
Dar a treia dată lupta se precumă.
Inamicul fuge şi moldavii-i urmă.
Taie şi fărâmă pe cazaci cu dor,
Prinde în robie pe hatmanul lor.

Mihai Eminescu - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lângă leilor grădină regele Francisc așteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună.
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne
Și un leu iese în față, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, și a lui coamă
Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Și dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârtește,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește,
Sforăie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Și pe două porți deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare –
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele,
Se așează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,
Cavalerului Delorges:
„Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănușa de-mi ridică! „
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monștri,
Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.
Cu mirare și cu groază
Damele și cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniștit
El mănușa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. –
Dar mănușa el în față i-o aruncă:
„Doamna mea, o mulțumire ca aceasta n-o mai voi! „
Și-o lăsă numaidecât.
(după Fr. Schiller)

Mioara Pitulice - Ilincuța Șandrului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Foaie verde-a bobului,
Sus pe malul Giurgiului
Este casa Șandrului,
Șandrului bogatului,
Și-avea Șandru-o fată mare
Frumoasă cum e o floare,
De frumoasă ce era
Ilincuța mi-o chema
Mureau turcii după ea,
Murea Suleyman Pașa.
Ilincuța ce-mi făcea?
Cofa-n mână că mi-o lua
La Dunăre se ducea
Apă dulce de-aducea,
Iar acolo ce-mi zărea?
Iacă turcii că-mi venea!
Înapoi că se-ntorcea
Și maică-sii că-i zicea,
Și maică-sii îi zicea:
– Mamă, măiculița mea,
Ce-o fi pe Dunărea oare,
Mai văzut-ai maci în floare
De Paște în sărbătoare?
– Ăștia-s turci, fetița mea,
Vine mamă și te ia!
Ilincuța ce-mi zicea?
– Nu mă da, măicuța mea!
Ascunde-mă undeva
Că vin turcii și mă ia!
Șendruleasa ce-mi făcea?
Mâna pe sapă punea
Și o groapă că-mi făcea
La fereastra din grădină,
La o tufă de sulfină.
Șendruleasa ce-mi făcea?
O lua și-o ascundea,
O groapă mare-mi făcea,
Iar în groapă ce-mi punea?
Numai lemne și butuci
S-aibă crezământ la turci.
Și mult nu mai zăbovea,
Ilincuța se-ascundea,
Iacă turcii că-mi venea
Și din gură că-mi zicea:
– Spune, Șendruleaso, fa,
Unde e Ilinca ta?
– Măi, turcilor nelegiuiți,
Măi, Ilinca mi-a murit,
Dacă nu-mi credeți cuvântul
Haideți să v-arăt mormântul,
Dacă nu-mi dați crezământ
Haideți, vă duc la mormânt!
E-ngropată la fereastră
Sub o floare de mușcată,
Mirosul să-mi intre-n casă
Că mi-a fost fată frumoasă!
Atunci turcii ce-mi făceau?
Mâna pe sape puneau,
Doi butuci că dezgropa
Și pe babă mi-o lua,
Mi-o bătea și mi-o lega
La colinul hornului,
La dogoarea focului,
Foc în ghete că-i punea,
Cu ghetele o-ncălța
Și-nspre Dunăre pleca.
Atunci turcii ce-mi făcea?
Înapoi că se-ntorceau
La Dunăre se duceau!
Dar un turc mai mărunțel
Îmbrăcat în cojocel
Și opinci de iacunel
Prin grădină se uita,
Să plece nu se-ndura,
Uitându-se prin grădină
La o tufă de sulfină
Vede-o rază de lumină,
Către ea se repezea
Pe Ilinca mi-o găsea,
O prindea și mi-o lega
Și pe cal mi-o arunca
Și spre Čaić o ducea.
Și pe turci el îi striga:
– Măi, turcilor nelegiuiți,
Nu știu soarele-a răsărit
Ori Ilinca s-a ivit?!
Toți turcii că se-ntorceau,
Pe Ilinca mi-o luau,
Mâinile i le legau
Și pe Dunăre-mi plecau.
Dar Ilinca ce-mi zicea?
– Măi, turcilor spahiior,
Dați-mi drumul mâinilor,
Slăbiți-mi mânuțele
Ca să-mi dreg cosițele!
Atunci turcii ce-mi făceau?
Turcii mâinile-i slăbeau,
Ilinca-n apă-mi sărea
Și din gură îmi striga:
– Măi, decât roabă la turci
Mai bine hrană la știuci,
Decât roabă turcilor
Mai bine hrană peștilor,
În adâncu-acestui râu
Hrană peștilor să fiu!
Dară turcii ce făcea?
După Ilinca-mi sărea,
Dar Ilincuța-nota,
Ea înota brotăcește,
Și toți turcii butucește,
Ilincuța mi-a scăpat
Și toți turcii s-a-necat.
Ilincuța-acas’ pleca
Și pe mă-sa o găsea
Doar cu sufletul la gură
Și cu bășici de arsură.

Mihail Lermontov - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De-o parte, -n tăcere, boierii
Aşteaptă spectacolul serii;
În mijlocul lor
Stă regele falnic pe tron;
În cerc, pe înaltul balcon
Stau damele-n roi sclipitor.
Dar iată, la semnul regal,
Scrâşnind se deschide-un portal
Şi iese un leu
Cu umbletu-i greu
Şi-n juru-i priveşte
Regeşte.
Îşi scutură coama
Şi cască alene,
Apoi se întinde-n
Nisipul arenei.
Din nou un semnal –
Şi-un tigru în saltu-i mortal
Ţâşneşte săgeată
Şi iată,
Pe leu întâlnindu-l,
Răcneşte, se-ncinge,
Apoi ciudat
Îşi flutură coada,
Pe leu ocolindu-l
Şi-atent urmărindu-l
Cu ochii în sânge..
Cum robul în faţa stăpânului
Degeaba-şi arată veninul lui:
Tot astfel supus s-a culcat
Cel rob lângă leu-împărat.
Şi-atunci zburase dintr-o mână
O mănuşă prea fină,
Lunecând, ca la-ntâmplare,
Între cele două fiare.
Provocându-şi pe loc cavalerul discret,
Cunigunda rosti zâmbindu-i cochet:
„Îmi place nespus să încerc, cavalere,
Focul din inimi. Acum, dacă zici
Că mult mă iubeşti, fă-mi plăcerea
Mănuşa din colb să-mi ridici”.
Îmboldit, cel voinic de poveste
Eroic arena despică
Şi mănuşa cea dintre două bestii
Cu mâna-i fermă ridică.
Şi martorii scenei privesc îngroziţi
Cel tânăr, ce-aduce cu paşii grăbiţi
Mănuşa – stăpânei. Ea, -n tandru-i parfum,
Promite-n priviri
Tot noi fericiri,
Duios întâlnindu-şi eroul acum
El, în schimb, năboindu-l trăirile,
Îi aruncă mănuşa în faţă:
„Nu-ţi primesc mulţumirile!”
Şi îndată o lasă.

Cineva - Nimeni și Nimic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Îmi amintesc că am uitat
Întâmplător
O fată și un băiat regizau o scenă de amor
Ș-apoi ușor, ușor ei s-au sărutat
Au luat armele din gol și în lume au plecat
Se iubeau cum nimeni nu o mai făcea
Și crescuseră atât de mult
Încât el nu o mai auzea
Și ea își dorea alt început
El o întreba de ce privea pe altcineva
Ea jura că nu făcuse așa ceva
El o înjura și o lovea, se sătura de ea
Ea plângea în timp ce el o judeca
Au trecut mulți ani de când nu s-au mai văzut
Fiecare a plecat pe drumu’ lui
Pentru ea, el era un necunoscut
Pentru el, ea era a nimănui
Amândoi erau în gară așteptând același tren
Ea a fost șocată că urcă în tren cu el
Citeau amândoi ce scria pe bilet
Același vagon, același compartiment
În fine, s-au întâlnit, au discutat
Până când iubiții lor la baie au plecat
El stătea-n genunchi și-și cerea iertare
Ea îl privea cu o dragoste atât de mare
Dar i-a spus că nu mai pot fi împreună
Că acum o ține altcineva de mână
Iar el o implora cu toate rugămințile
Că i-a furat și sufletu’ și inima și mințile
Și i-a promis că nu o să mai fie cum a fost
Că nu o să mai fie bădăran și prost
Ea i-a spus că și-ar dorii și chiar ar vrea
Dar când să-i zică ceva, ea și el se întorcea
După toate astea amândoi au plâns
Într-un colț restrâns și când au ajuns
Se gândeau amândoi la ei doi
Să fie din nou împreună desenați pe foi
Dar trecu tot timpu și apoi
Coborau din tren fără să dea înapoi
Nu și-au dat seama că e vorba de o lecție
Sau de ce se îndreptau într-o singură direcție
Au intrat amândoi în același loc
Pe aceeași ușă, în același bloc
Au rămas uimiți, și vorbeau singuri în șoaptă
În timp ce urcau pe scări treaptă după treaptă
Cumpăraseră amândoi același apartament
Au ajuns la concluzia că e un accident
Dar și-au luat inima-n dinți și au intrat
Atunci când au văzut ce e-năuntru au înghețat
Iubiții lor se sărutau în pat
Și se iubeau, se prefăceau că nu i-au observat
Atunci și-au cerut scuze reciproc
S-au strâns în brațe și s-au iubit cu foc
Au plecat departe și le-au mulțumit
La perechea de ”iubită și iubit”
Care a reușit să îi facă să facă pace
Să țină unu la altu’
Și să se împace
Asta era planu’ lor de la-nceput
Să-i facă gelosi pentru că asta au vrut
Totu’ a fost aranjat, a fost o conspirație
Nimeni și nimic nu desparte o Relație

Dnx - Nimeni și Nimic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Îmi amintesc că am uitat
Întâmplător
O fată și un băiat regizau o scenă de amor
Și-apoi ușor, ușor ei s-au sărutat
Au luat armele din gol și în lume au plecat.
Se iubeau cum nimeni nu o mai făcea
Și crescuseră atât de mult
Încât el nu o mai auzea
Și ea își dorea alt început.
El o întreba de ce privea pe altcineva
Ea jura că nu făcuse așa ceva
El o înjura și o lovea, se sătura de ea
Ea plângea în timp ce el o judeca.
Au trecut mulți ani de când nu s-au mai văzut
Fiecare a plecat pe drumu’ lui
Pentru ea, el era un necunoscut
Pentru el, ea era a nimănui.
Amândoi erau în gară așteptând același tren
Ea a fost șocată că urcă în tren cu el
Citeau amândoi ce scria pe bilet
Același vagon, același compartiment.
În fine, s-au întâlnit, au discutat
Până când iubiții lor la baie au plecat
El stătea-n genunchi și-și cerea iertare
Ea îl privea cu o dragoste atât de mare.
Dar i-a spus că nu mai pot fi împreună
Că acum o ține altcineva de mână
Iar el o implora cu toate rugămințile
Că i-a furat și sufletu’ și inima și mințile.
Și i-a promis că nu o să mai fie cum a fost
Că nu o să mai fie bădăran și prost
Ea i-a spus că și-ar dorii și chiar ar vrea
Dar când să-i zică ceva, ea și el se întorcea.
După toate astea amândoi au plâns
Într-un colț restrâns și când au ajuns
Se gândeau amândoi la ei doi
Să fie din nou împreună desenați pe foi.
Dar trecu tot timpu și apoi
Coborau din tren fără să dea înapoi
Nu și-au dat seama că e vorba de o lecție
Sau de ce se îndreptau într-o singură direcție.
Au intrat amândoi în același loc
Pe aceeași ușă, în același bloc
Au rămas uimiți, și vorbeau singuri în șoaptă
În timp ce urcau pe scări treaptă după treaptă.
Cumpăraseră amândoi același apartament
Au ajuns la concluzia că e un accident
Dar și-au luat inima-n dinți și au intrat
Atunci când au văzut ce e-năuntru au înghețat.
Iubiții lor se sărutau în pat
Și se iubeau, se prefăceau că nu i-au observat
Atunci și-au cerut scuze reciproc
S-au strâns în brațe și s-au iubit cu foc.
Au plecat departe și le-au mulțumit
La perechea de ”iubită și iubit”
Care a reușit să îi facă să facă pace
Să țină unu la altu’
Și să se împace.
Asta era planu’ lor de la-nceput
Să-i facă gelosi pentru că asta au vrut
Totu’ a fost aranjat, a fost o conspirație
Nimeni și nimic nu desparte o Relație

Omar Khayyam - Dar în Show Se Moare și Se Naște

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dar în Show se Moare şi se Naşte, / Cum pe Jucător voinţa-l paşte; / ... →

Firdousi - 99 (1093) Kei Khosro Manije Îl Duse pe Bijan În Seraiul Său

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vremea când veni să plece, Manije nici că putu
să se hotărască-n sine pentru a se despărţi
de Bijan; stătu pe gânduri; sclavelor le porunci
să amestece cu miere o licoare de-adormit.
I-o dădură acestui tânăr beat ce încă vin cerea;
dar, cu mintea-nceţoşată, capul i se prăbuşi.
Fata pregăti în grabă-un palanchin şi pe Bijan
adormit, îl luă cu sine. Palanchinu-avea un loc
într-o parte să se-aşeze, după placu-i, Manije,
şi-n cealaltă parte locul unde se-odihnea Bijan;
fata-i presără şi camfor pe-aşternut, şi picură
must de trandafiri pe beţe miresmate de santal.
Ajungând lângă cetate, pe-adormit îl înveli
într-o mantie, şi, tainic, noaptea în serai intră,
fără-a mai primi pe nimeni din străini prin încăperi.
I se pregăti odaia de culcare lui Bijan;
şi atunci, nerăbdătoare, vrând să-l vadă Manije
cum din somnu-i se trezeşte, îi aduse un balsam
bun să-i risipească somnul, ochii să-i deschidă, treaz:
i-l dădu. Când pe-ndelete se trezi din somn Bijan
şi când îşi veni în fire, se văzu în braţe strâns
de-o copilă având sânul ca neprihănitul crin;
se afla chiar în seraiul şahului Afrasiab,
lângă o copilă mândră, chip de Lună, -al cărei cap
răzimat sta de-o perniţă. Se-ngrozi de starea sa,
şi-ajutor ceru la Domnul — să-l păzească de-Ahriman,
astfel glăsuind în ruga-i: „O, Zămislitor de lumi,
nimeni nu mă mântuieşte din primejdia de-acum!
Cearcă tu şi mă răzbună de vicleanul Gurguin,
împlineşte-mi orice plângeri şi blesteme-asupra lui!
În nenorocirea asta doar el mă târî rostind
mii descântece pe capu-mi!” Manije îi glăsui:
„Lasă-ţi inima să zburde-n bucurie! Ca la vânt
caută la ce-o să vie! Oamenii prin încercări
felurite se strecoară: când li se aduce-n dar
vreo serbare, când vreo luptă.” Se-aşezară amândoi
la ospăţ, având de-o parte al spânzurătorii ştreang,
de-altă parte, având amvonul preotului care dă
binecuvintări de nuntă. De prin fiecare cort
se aduse câte-o fată cu obraji de trandafiri,
şi pe toate le gătiră în brocarturi din Kitai;
toate fetele cu chipuri gingaşe ca de pari
cântece ştiau din strune, şi-astfel viaţa-şi petreceau
vesele întotdeauna.
Şi-astfel câtva timp trecu,
pân’ la urmă cămăraşul fu înştiinţat şi el
de tot ce se petrecuse. Un mişel dintre acei
care-nşiră vorbe goale, şi copacul răului
zgâlţâie să cadă poame, şi pândeşte tainele;
de la-ntâia lui ochire, cam ciudată îi păru
întâmplarea; şi în sine vru să ştie cine e
ăst venetic, din ce ţară, şi ce căuta-n Turan?
Şi sfârşi prin a cunoaşte totul; şi-apoi se temu
pentru însăşi a lui viaţă, şi-alergă la cămăraş,
carele crezu că totul în vileag trebuie dat,
şi-atunci paznicul perdelei lăsă pază şi perdea
la-ncăperile prinţesei, şi fugi la şah strigând:
, , Manije a ta şi-alese un bărbat de prin Iran!”
Numele Acelui care-i peste lume-atotstăpân
şahul îl rosti ca plopul care tremură în vânt;
sângele din ochi pe gene-i lăcrimă peste obraji;
în întărâtarea-i cruntă îngână un vechi proverb:
„Rea e zodia acelui ce-n haremul cu muieri
are-o fată, fie dânsa chiar pe cap cu diadem”
Uluit rămase şahul de ce fata lui făcu;
porunci să i-l aducă pe maestrul Karakhan,
şi îi zise: „Dă-mi învăţul înţelept cum să mă port
faţă de femeia-aceasta pângărită!” Karakhan
îi răspunse: „Cercetează bine în serai întâi:
dacă lucrurile astfel sunt cum ţi s-au povestit,
nu mai am nimic a spune; dar mai bine e să vezi
decât să auzi.” De-ndată ce-auzi Afrasiab
ăst răspuns dat de-nţeleptul Karakhan, se osteni
de-a-i urma povăţuirea; spuse lui Guersivez:
„Câte rele nu-ndurarăm de la cei de prin Iran,
şi-ndura-vom, câte, încă? Oare, -n lume-a fost
cândva om nefericit ca mine? Cu-atâtea nenorociri
covârşitu-m-au Iranul, şi acum şi-odrasla mea?
Du-te, ia cu tine-olaltă cavaleri cu ageri ochi;
pune străji sus, pe terase, la seraiuri şi la porţi,
şi pe dinăuntru câtă, până dai de omu-acest;
şi-apoi viră-mi-l în lanţuri, adu-mi-l-naintea mea!”.
Cronica Şahilor

Firdousi - XVII 1 Kesra Nușirvan Bozordjmer Tâlmac Visul Șahului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Părăsind ei codru-acesta, merseră pe drumul lor
zornici până poposiră la seraiul șahului.
Cel trimis intră naintea tânărului și pe loc
se înfățișă la tronul lui Kesra zicând astfel:
„O, șah Nușirvan, în vreme ce nepăsător tu dormi,
tânâru-ți noroc veghează! Curtea părăsind spre Merv
alergai ca potârnichea-n tufele de trandafiri.
Printre cărturari găsit-am pe-unul tânăr; l-am luat
și grăbitu-m-am cu-ntorsul.” Și pe urmă-i povesti
toate câte auzise-n gura lui, și cum văzu
o minune: negrul șarpe! Al Iranului stăpân
îl chemă pe învățătul Bozordjmer și-i agrăi
pe-ndelete despre visu-i. Tînărul îl ascultă
pe șah Nușirvan, și capu-i de cuvinte se umplu
iară limba-i de neastâmpăr și-astfel îi dădu răspuns:
„În serai și printre idoli din haremul tău bogat —
e un tânăr ce se-ascunde în veșminte femeiești.
Scoate-i din această sală și alungă-i pe străini,
să nu afle ce vom face. și apăi poruncă dă.
idolilor tăi să treacă dinaintea ta, din ochi
să le numărăm toți pașii ce-i vor face pe podea,
și pe urmă nepoftitul îndrăzneț l-om întreba
cum ajunse în culcușul leului.” Măritul șah
din cea sală-de-ascultare izgoni străinii toți,
puse să se zăvorască porți și uși de la-ncăperi.
În alai de frumusețe ale șahului femei,
răsăriră, trupuri mândre, miresmând a iasomii,
sfiicioase și semețe, lunecară-n pas ușor
lui Kesra pe dinainte; dar astfel nu se ghici
vrun bărbat în rând cu ele; Nușirvan se mânie
ca un leu când se-ntărâtă. Apoi zise cel tălmaci
„Nici că trebuia să fie, dar aici printre femei
e un tânăr, și tu visul dacă bine l-ai văzut,
o, mărite șah, atuncea trebui-va-n orice chip
să-i găsim și tălmăcirea. Pune-alaiul de femei
să mai treacă înc-o dată însă fără văl pe chip,
și-om pătrunde-n adâncimea vicleniei muierești.
Șahul și dădu poruncă eunucului de-ndat’
pe toți idolii aceștia să-i aducă, și le-a zis:
, , Trebuie din nou să treceți chipul să vi-l arătați
iară văl de sfiiciune.” Ele mai trecură deci
încă-o dată dinainte-i și recunoscură-n cor
agerimea minții celui ce de vise e tălmaci,
căci și răsări-ntre ele un flăcău mlădiu la trup
ca un chipreș și cu fața unui falnic keicinid
trupu-i tremura ca salca, inima i se zbătea
în adâncă deznădejde după dulcea viață-a sa.
Nuşirvan avea-n haremu-i copilandre, șaptezeci,
fiecare s-o asemeni cu un mândru chiparos.
Între ele era fața căpeteniei din Djadj;
mijlocu-i era un chipreș, fildeș obrăjorii ei;
un flăcău, ca iasomia chipu-i, miresmat cu mosc,
a iubit-o în seraiul părintesc; se aținea
dinainte-i ca o slugă; pretutindeni, pas cu pas,
el o urmărea ca umbra.. Șahul o-ntrebă, domol,
cine-i tânărul acesta, cine-i, oare, acest om
ocrotit aici de-o sclavă și-aducând nenorociri,
tânăr, însă cu-ndrăzneală ascunzându-se-n harem
printre mândrele copile ale șahului Kesra.
Idolița zise: „Este frățiorul meu mai mic,
tânăr din aceeași mumă ca și mine, dar avem
tați deosebiți, dar mumă-aceeași și nimica rău
nu s-a întâmplat vreodată între mine și-ntre el.
Și-a luat veșmântul ăsta pentru că, cinstind pre șah,
nu-ndrăznește să-l privească drept în față.”
Cam așa bâigui copila ceea care chip de Lună-avea,
și se-nfricoșă de șahul Nușirvan îndrăgostit.
Ea știa că tot ce spuse-i gând mișelnic și mârșav,
însă flacăra mâhnirii la minciună o-mbie.
Șahu-și încruntă sprânceana; în adâncu-i tulburat
se simți de fapta-acestor tineri, și-ndârjit răcni
către cel ce-nfăptuiește prea înaltele-i porunci:
„Țărna rece să-i înghită pe-acești doi învinuiți!”
Gâdele-i târî afară, pe după perdeaua grea
a haremului cu taine, și-n serai îi spânzură
pe-amândoi să nu mai cadă și-alții în păcatul lor.
Nuşirvan dădu acelui care visu-i tălmăci
un sipet ticsit cu aur, cai, veșminte după plac.
Mulțumit fu de știința-i; vorba lui îl îndemnă
mai adânc să chibzuiască. Numele lui i l-au scris
în împărătești izvoade, printre nume de mubezi,
bunii tronului său sfetnici; Bozordjmer se pricopsi,
și tot cerul ce se-nvârte fața blândă-i arătă.
Zi de zi, spori norocu-i și Kesra ferice
fu ca să-l aibă lângă tronu-i.
Cronica Șahilor.

Friedrich Von Schiller - Chezășia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La Dionis tiranul se strecoară
Moros cu un pumnal sub mantă;
Zbirii îl prind însă în bântă.
– Ce-ai vrut să faci? Turbat tiranul zbiară
Privindu-l îngrozit cu ochi de fiară.
– Să scap orașul nostru de un tiran feroce!
– Pedeapsa ta să fie țintirea-n laț pe cruce.
– Eu sunt – zise Moros – să mor pregătit
Căci viața nu-i viață de mila-ți mi-o-nchină.
Te rog însă, dacă ai inimă creștină,
Trei zile să-mi dai, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Îți las un prieten chezaș în locul meu;
De nu m-oi întoarce dă-l morții, e al tău!.
Surâde tiranul cu zâmbet hain,
Tace o clipă apoi îi spune:
– Trei zile îți dau pân’ soarele apune,
De nu ești aici și timpu-i deplin
Fugind de pedeapsă, de moarte și chin,
Îl dau morții-n cruce cum s-a arvunit
Iar tu vei fi liber, căci el a plătit.
El merge la prieten: – Sunt pregătit
A-mi plăti pe cruce toate
Faptele-ntru libertate.
Dionis mi-a dat trei zile, căci vreau cum e sortit
Să dau mâna sorei celui ce-a o pețit.
Pân’ m-oi întoarce eu, te rog,
Rămâi în locul meu zălog.
Prietenul, tăcut, în brațe-l prinde
Și se predă tiranului orbește
În timp ce Moros drumu-și pregătește.
Când ziua a treia din zori se desprinde
Soarele, sora e dată. La drum se întinde
Cu frica în suflet să nu întârzie
Sorocul de care atârnă o frăție.
Începe să plouă, puhoaie de apă
Se zbat între maluri și nu contenesc,
Pârâul se umflă, un iad pământesc
Din matca firească a vadului scapă
Și hordele lumii cu vuiet adapă.
Podul se rupe răcnind destrămat
Și piere-n adâncuri cu scrâșnet turbat.
Degeaba-mprejuru-i el caută să vadă
O luntre-n talazuri, pe maluri să ducă,
Coșmar este totul și el o nălucă.
Nu-i om să-l audă. Ploaia să cadă
Nu contenește, nu-i cer, nu e soare,
Pământu-i un fluviu, pârâul o mare.
Puhoiu-și sporește pornirea turbată
Și valuri imense pământu-l înec
Ca veșnicul clipei ce-n ore se-ntrec.
Frica îl ține, curaju-l îmbată,
Speranța-l împinge în apa-nspumată,
Înoată cu moartea, înoată mereu
Și speră că-n ceruri îl vede un zeu.
Ajunge la mal din milă cerească,
Dar pașii pierduți vor timpul să-i fure.
Tâlhari fără lege-l pândesc în pădure
Cu bâte-ncercând din drum să-l oprească,
De bani și de viață să îl tâlhărească.
Timpul îl mână, tâlharii îl țin,
Orașu-i departe, sorocu-i deplin.
– Ce vreți – îi întreabă de frică pătruns –
Nu am decât viața, vă rog a-nțelege,
Și ea aparține tiranului rege.
Le vede pornirea și știe răspuns:
În ceată se aruncă și primul ajuns
Cade lovit, alți doi secerați,
Iar ceilalți la fugă o-ntind speriați.
Soarele arde, pârjolul îl doare,
Lovit de-osteneală genunchii nu-l țiu.
Își cară povara târâș prin pustiu:
– O, Doamne! M-ai scos din vâltoare,
Din mâna tălhară a crudelor fiare
Și acuma mă lași în pustiu părăsit?
De ce-mi iei puterea, acum, la sfârșit?.
Ascultă!.. Un clinchet de-aramă
Răspunde tăcerii cu sursur aprins,
Ridică privirea și vede surprins
Izvorul ce curge sfios de pe coamă
De stâncă golașă. Ajunge în goană
Clipirea de viață. Oasele frânte
Și le odihnește în undele sfinte.
Soarele aruncă prin pomi raze care
Semețe-și întind spulberarea în vânt
Și nasc umbre, monștrii, pe sterpul pământ.
El vede doi oameni grăbiți pe cărare
Și vrea să dispară, dar totul îl doare;
Aude unul zicând cum se duce:
– Acum îl vor trage, sărmanul, pe cruce.
Frica-i dă aripi și fuge uitând
Durerile-n oasele frânte.
Orașul apune în razele crunte
Lucindu-și creneluri moarte în vânt.
În față-i apare sluga, fugind,
Acesta se-oprește de spaimă lovit
Văzându-și stăpânul și-i spune-ngrozit:.
– Venirea-ți târzie e stigma de moarte
Ce-l ține cu clipă ce trece ca-n clește,
Deci fugi cât e timp și nu te oprește.
Oră de oră prin vise deșarte
Privirea de zare nu vru a-și desparte,
Tiranul batjocuri în față-i aruncă,
Dar fruntea speranței nu i se încruntă.
– De sunt prea târziu și cerul a vrut
Blestemul a împlini și să-l pedepsească
Atunci voi ca moartea cu el să mă unească,
Să nu se-mpăune tiranu-ncrezut
Că unui prieten cuvânt e vândut,
Să osândească doi în nedreptate
Ș-apoi să creadă în fidelitate.
Soarele apune la porți când se oprește
Și crucea înaltă și gloata o vede
Ce-și zgârie ochii. Turbat se repede,
Drum prin mulțime-și croiește;
Ajunge sfârșit.. strigând se oprește:
– Pe mine m-atârnă pe cruce
Și lasă-l pe el a se duce!.
Tumultul se-oprește și gloata-i mirată.
În brațe se prind cei doi cu iubire
Și plâng de durere și de fericire.
Nu-s ochi fără lacrimi, mulțimea-i mișcată.
Regele află minunea-ntâmplată,
În suflet i se aprinde un strop de omenie
Și dă poruncă cei doi ca să vie.
Mirat îi admiră de sus, dar învins,
Apoi le vorbește: – Ați reușit
Inima de mi-ați robit,
Credința nu este o vorbă în vânt.
Luați-mă prieten la voi sub legământ,
Al treilea să fiu între voi, eu vă rog,
Chezaș până la moarte, tovarăș și zălog.