deces – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Viața De Apoi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Viața de-apoi sigur există
Prin gând, cuvinte de urmași,
Ce fac că eul îți persistă…
Dar nu participi tu… Îl lași.
De-abia atunci ești… spiritual,
Nepreocupat de existență;
Subiectu… obiect total,
Sclipitor tocmai prin absență.
Și, nu mai plictisești defel,
Căci doar arar ești, amintire,
În scris; „DECES” în carnețel…
Util la act de moștenire.
Noroc că totul e o roată
Cât Universul sau Planetă,
În care amintiri se-ngroapă
În același ton vechi, de flașnetă.
Și tot n-ajunge, chiar de știm,
Să fim mai respectuoși, mai buni
Când sigur e că toți murim…
Și genii și săraci, nebuni.
… Deci de-i-nainte, e și-napoi,
Căci niciodată nu-i final;
După sfârșit e start și, toi…
Ultimul act e… teatral!

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Anunț de Deces

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Pe băncile de lângă ceas din micul târg curat, un orășel,
Se scurge timpul iute-alene-n sticla digitalului cadran
Într-un melanj de-mbătrâniți șezând doar gând, pierduți fără vreun țel,
Cu porumbei speriați de trecători și-un peștișor.. Purtat de-un puști într-un borcan.
Totul e ca-n trecut -prezentul cald de-o clipă din uitata iarnă-
Ținut în calcul strict de-un semafor cu roșu-n etalon de zeci secunde
În murmur încâlcit de-un freamăt de pe buze, stând ‘n auz să-l cearnă
Și cu-n fundal stradal de-un zumzet de mașini.. Se deplasând niciunde!.
Adie o boare de un blând septembrie în candid de-o nesfârșită vară
Și-un chip recunoscut, ca o fantomă-n mers, pășește dintre blocuri;
E tânăr încă cu mișcări sluțite de-o pareză strâmbă și cu chip de ceară..
E ce-l ce-n fiecare seară, noapte, zi, se desfăta etilic.. Implorând norocuri?!.
Și ca o prevestire o altă siluetă efilată-n scoarță traversează squarul,
Alt chip de-aducere aminte căutat în gând cum acul cu momeală
Se-aproapie, trece, ezitând fugar un reciproc remember; e toboșarul
Trupei urbei, înc-adolescent un cuplu de decenii-n urmă.. Separați de-atunci.. de boală!.
E-un tot în negru peste chipul palid -sumbrul ce ascunde răul-
Și la „Ce faci?” tresare; „Cum, nimic nu știi, am fost azi la-nmormântare”..
Mintea-mi se oprește-n scurt de haos, cu hazardul-lupă îmi cernând hubloul
Peste poze-n rond, defilând pe cruci luate toate-n rând.. Tristă căutare!.
„Mircea, îl știi, e mort și azi l-au îngropat, m-am dus să-i mențin dorul!”..
Fără sens de cuvinte neînțelese, surde îmi zboară în îndurerate tâmple;
Bunul meu prieten, tot un tânăr blând al acelei trupe, zise „Meteorul”!..
Patru luni e timpul ultim ce-a avut în lupta neiertării.. Tot ca să se-ntâmple!.
Văd azurul vânăt de la pete groase ce se-alerg cu rândul
Și din propriu-mi hău holograma însăși de-un fin menestrel
Ce-mi cânta odată „Hotel California” cu ochi-i bleu ca vântul..
Își pusese cer în orbite vii, murmurând refren ‘n plete lungi.. Rebel!.
I-am fost start de drum fiului ce-l are pe meleaguri noi,
Drag urmaș, la fel devotat la muncă, cinste și ambiții
Ca și tatăl dus studiind tardiv să devină primul, să-și umple nevoi..
Și doar reușise!.. Școal-așteptă-n van, nu mai este Mircea-n ora d-exerciții!.
Parcă-mi pierd și tonus, mă introvertesc, cad în deznădejde
Căci se moare aproape -cum celuloidul scurs pe-un strat de film
Decojind imagini- fără rădăcini ce se pierd neant smulse de primejde..
Neștiută, hâdă, din ascuns tenebru strecurând sentințe.. Făr-aviz, subtil!.
Cojile de ceapă, leat, ce se usucă, cad, se subțiază dând miez de copil,
Ce rămas, când sfarmă își împrăștie plâns morții ce-l așteaptă.. După vodevil!?
19. 09. 2011

Dumitru Corbea - La Moartea Copilului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Nu-mi trebuie nici prapuri, nici popi! –
Strigat-am când copilu-mi sta pe masă,
Cu zâmbetul pierdut în colțul gurii,
De parcă-avea să spună: „Lasă, lasă,.
Nu fi rău, tăticule, cu cele sfinte!”
Nevasta mea aprinde-o lumânare
lângă grămada cărnii noastre amorțite
Ce s-a desprins din noi – și cum ne doare!.
De sărăcie e murit – micuțul!
Și-n ajutorul nostru nimeni n-a venit.
Când ne-am culcat, el plâns-a,
Apoi ne-a sărutat pe ochi și-a adormit.
A doua zi, noi dus-ne-am la muncă
Și l-am lăsat să doarmă mai târziu.
Când ne-am întors, dormea.. De-atuncea,
N-a fost în lume suflet mai pustiu..

Dimitrie Bolintineanu - Elegie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline
Și mâna-mi acum rece pe harpă a-nghețat;
Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine,
Căci ce-am iubit în viață ca visul a-ncetat.
Aveam un frate tânăr a căruia junie
Ca râușor de lapte luase cursul lin,
Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,
Zicea cu vorbă dulce: „Eu nu voi să suspin!”.
Aveam și-un tată încă, amic cum și părinte,
A cărui gene albe în plâns au fost albit.
Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,
Copilul lângă tată, precum au viețuit.
Iubeam o copiliță, o tânără suflare,
O floare matinală ce crește surâzând,
Ce fără să adune în viață-o sărutare
În dimineața vieții a încetat cântând.
Tot ce-am iubit în lume a încetat din viață,
Și iarba primăverii sub pașii-mi s-a uscat;
Al vieții mele soare s-a stins colo în ceață
Și anii mei de tineri în dor s-au întristat.
Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,
Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit!
Ah! d-aș fi fost o floare purtând un dulce nume,
Aș fi trecut prin viață și n-aș fi suferit.

Nahapet Kuceac - Pe Ulița Din Vale

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Pe ulița din vale, niște făclii de ceară
Veghează pe flăcăul care-a murit aseară.
Și galbenele lacrimi alunecă-n țărână,
Topite de durere făcliile îngână:
„Sărmanul, i-au luat viața două văpăi albastre,
Și-acum se zbat în flăcări și capetele noastre!”.

Oscar Wilde - Rugăciune Pentru Morți [Requiescat]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Păşeşte uşor, că ea este pe-aici
Acoperită toată de zăpadă
Vorbeşte-ncet, plăcerea să nu-i strici
S-audă florile cum cresc grămadă.

Şi-avea un păr de aur ce lucea,
Ici-colo doar câte-o şuviţă brună,
Frumoasă şi prea tânără era
Să cadă aşa devreme în ţărână.

Era ca crinul alb, imaculat,
Dar n-a înţeles că întreaga ei fiinţă
Într-o femeie brusc s-a preschimbat
Căci a crescut suav, cu prisosinţă.

Sicriu de lemn şi piatră foarte grea
Îi stă pe piept şi aspru o striveşte
Şi simt acum că am inima rea
Când ea acolo jos se odihneşte.

Tăceţi, tăceţi, că n-aude ce-i zici,
Ori vreun sonet sau lira ce mă îngână,
Dar viaţa mea e îngropată aici
Şi-acoperită bine cu ţărână.

Miguel Hernandez - Mi-e Mort Copilu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mi-e mort copilul. Nimeni / în groapă nu ne simte; / acolo-i frig fierbinte. →

Cincinat Pavelescu - Cadavrul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cadavrul zace-ntins în pat,
Scăldat de-o tristă atmosferă,
Căci, fermecat de altă sferă,
Divinul suflet a zburat.
Și ce-a fost cuget a-ncetat
Să mai urzească vreo himeră.
Cadavrul zace-ntins în pat
Scăldat de-o tristă atmosferă.
Hidos, verzui, desfigurat,
Din voluptatea efemeră
Ce-l parfumase ca o seră,
El azi nimic n-a mai păstrat..
Cadavrul zace-ntins în pat.

Ciortan Mihai Sorin - Tatăl Meu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

1. Doamne, ce-am avut pe lume
Mai scump și mai drag
L-am avut pe tatăl meu
Dumnezeu l-a luat.

Refren: A plecat pe-un drum
De piatră, tăticuțul meu
Nu se întoarce niciodată
Fără el mi-e greu.

2. Lăsași casa, lăsași masa
Tăticuțul meu
Lăsași jale-n viața noastră
Tăticuțul meu.

Refren: Ai plecat, ne-ai părăsit
Tăticuțul meu
Și ne-ai lăsat suferind
Tăticuțul meu.

3. Ai plecat sub iarba verde
Tăticuțul meu
Nimenea nu te mai vede
Tăticuțul meu
Vin la mormânt cu o floare
Tăticuțul meu
Îți aprind o lumânare
Tăticuțul meu.

Refren: Tată, nu te vom uita
Tăticuțul meu
Nici eu, nici măicuța mea
Tăticuțul meu
Nu te uităm, tatăl meu
Tăticuțul meu
Fără tine ne e greu
Tăticuțul meu

Jorge Luis Borges - Noaptea de Priveghi în Cartierul de Sud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Prin decesul cuiva –
taină al cărei nume vacant îl știu și a cărei realitate nu o
putem cuprinde –
rămâne deschisă până în zori o casă în cartierul de Sud,
o casă neștiută, pe care nu sunt sortit s-o revăd,
dar care mă așteaptă în seara asta
cu lumină trează în ceasurile târzii ale somnului,
încercănată de nopți de suferință, deosebită,
încărcată de amănuntele realității.
Mă îndrept spre priveghiul la căpătâiul mortului,
mergând pe străzile elementare ca niște amintiri,
prin timpul îmbelșugat al nopții,
fără alte semne palpabile de viață
în afară de câteva siluete nedeslușite rămase până la ora închiderii
și un fluier singuratic.
Cu pas domol, înarmat cu așteptare,
ajung la colțul străzii și la casa cu poarta larg deschisă pe care
o caut
și sunt primit de oameni înveșmântați în gravitate,
vechi cunoscuți ai părinților mei,
și nivelăm destine în încăperea unde a fost pus sicriul,
care dă spre curtea interioară –
curte aflată în puterea și integritatea nopții –
și spunem, fiindcă realitatea e mult mai vastă, lucruri indiferente
și suntem nepăsători și argentinieni în oglindă,
iar ceaiul de mate, sorbit din aceeași tigvă, măsoară
orele deșarte.
Sunt mișcat văzând cum măruntele deprinderi
se pierd, ca la orice înmormântare –
raportul obișnuit cu cărțile, cu o cheie, cu un trup printre
alte trupuri –
Știu că orice privilegiu, oricât de mic, ține de miracol
și nu-i de lepădat prilejul de-a lua parte la acest priveghi
la căpătâiul unui necunoscut: Mortul,
pentru a însoți și a păstra prima lui noapte petrecută-n moarte.
(Priveghiul ofilește fețele;
ochii noștri se sting privind spre înalt, ca ochii lui Iisus.).
Dar mortul? Acel ceva de necrezut?
Realitatea lui e alta decât a florilor ce-l acoperă.
Ospitalitatea lui la despărțirea prin moarte
ne va lăsa încă o amintire pentru timp
și străzile grave din cartierul de Sud pentru a ne pătrunde cu
timpul de farmecul lor
și boarea-ntunecată pe fruntea întoarsă
și noaptea ce ne scapă de apăsarea cea mai grea;
prolixitatea realului.