Pe băncile de lângă ceas din micul târg curat, un orășel,
Se scurge timpul iute-alene-n sticla digitalului cadran
Într-un melanj de-mbătrâniți șezând doar gând, pierduți fără vreun țel,
Cu porumbei speriați de trecători și-un peștișor.. Purtat de-un puști într-un borcan.
Totul e ca-n trecut -prezentul cald de-o clipă din uitata iarnă-
Ținut în calcul strict de-un semafor cu roșu-n etalon de zeci secunde
În murmur încâlcit de-un freamăt de pe buze, stând ‘n auz să-l cearnă
Și cu-n fundal stradal de-un zumzet de mașini.. Se deplasând niciunde!.
Adie o boare de un blând septembrie în candid de-o nesfârșită vară
Și-un chip recunoscut, ca o fantomă-n mers, pășește dintre blocuri;
E tânăr încă cu mișcări sluțite de-o pareză strâmbă și cu chip de ceară..
E ce-l ce-n fiecare seară, noapte, zi, se desfăta etilic.. Implorând norocuri?!.
Și ca o prevestire o altă siluetă efilată-n scoarță traversează squarul,
Alt chip de-aducere aminte căutat în gând cum acul cu momeală
Se-aproapie, trece, ezitând fugar un reciproc remember; e toboșarul
Trupei urbei, înc-adolescent un cuplu de decenii-n urmă.. Separați de-atunci.. de boală!.
E-un tot în negru peste chipul palid -sumbrul ce ascunde răul-
Și la „Ce faci?” tresare; „Cum, nimic nu știi, am fost azi la-nmormântare”..
Mintea-mi se oprește-n scurt de haos, cu hazardul-lupă îmi cernând hubloul
Peste poze-n rond, defilând pe cruci luate toate-n rând.. Tristă căutare!.
„Mircea, îl știi, e mort și azi l-au îngropat, m-am dus să-i mențin dorul!”..
Fără sens de cuvinte neînțelese, surde îmi zboară în îndurerate tâmple;
Bunul meu prieten, tot un tânăr blând al acelei trupe, zise „Meteorul”!..
Patru luni e timpul ultim ce-a avut în lupta neiertării.. Tot ca să se-ntâmple!.
Văd azurul vânăt de la pete groase ce se-alerg cu rândul
Și din propriu-mi hău holograma însăși de-un fin menestrel
Ce-mi cânta odată „Hotel California” cu ochi-i bleu ca vântul..
Își pusese cer în orbite vii, murmurând refren ‘n plete lungi.. Rebel!.
I-am fost start de drum fiului ce-l are pe meleaguri noi,
Drag urmaș, la fel devotat la muncă, cinste și ambiții
Ca și tatăl dus studiind tardiv să devină primul, să-și umple nevoi..
Și doar reușise!.. Școal-așteptă-n van, nu mai este Mircea-n ora d-exerciții!.
Parcă-mi pierd și tonus, mă introvertesc, cad în deznădejde
Căci se moare aproape -cum celuloidul scurs pe-un strat de film
Decojind imagini- fără rădăcini ce se pierd neant smulse de primejde..
Neștiută, hâdă, din ascuns tenebru strecurând sentințe.. Făr-aviz, subtil!.
Cojile de ceapă, leat, ce se usucă, cad, se subțiază dând miez de copil,
Ce rămas, când sfarmă își împrăștie plâns morții ce-l așteaptă.. După vodevil!?
19. 09. 2011
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție asupra morții unui prieten și a impactului pe care îl are asupra naratorului. Versurile evocă sentimente de pierdere, regret și amintire, explorând efemeritatea vieții și inevitabilitatea morții.