cronica sahilor – Versuri.pro

Firdousi - Cum a Fost Creată Cronica Șahilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Datini vechi, din gură-n gură, povestite-au fost în șir,
vrednic ce-i de-mpărtășire nu plăti uitării bir.
Povesti-voi din nou parte din ce s-a mai povestit.
Tot ce-nșira-voi și-alții au mai spus, necontenit,
din grădina conștiinței roadele strângând cu sârg.
Eu? Nici nu voi atinge poala pomului cel greu de pârg,
fiindcă vlagă n-am destulă; totuși, chiar de va ședea
omul sub un pom puternic, ocroti-l-va umbra grea.
Poate că din chiparosul ce-și asvârle umbra-n zări,
voi atinge-o creangă joasă, și-astfel, peste depărtări,
prin această carte despre șahi cu mândre străluciri
voi lăsa o umbră-n lume, umbra unei amintiri…
Nu-s în cronica mea scrise nici minciuni și nici scorniri;
dar nu crede că pe lume toate merg pe-același crug.
Cei mintoși găsi-vor hrană în cuvinte, din belșug,
chiar de-or trebui să-mi cate-n ele semne-nțelepțești.
Fost-a din vechimi un hronic c-o mulțime de povești.
Toți mubezii*-aveau o parte din aceste vechi scripturi,
și-orice minte luminată mai păstra ceva frânturi.
Fost-a, dintre căpetenii de hotar, un pahlevan
înțelept, vestit, puternic și din tată fiu dihkan**;
drag i-a fost să scoată fapte din bătrâni, și i-a fost drag
să adune laolaltă povestiri străvechi șireag.
El cheamă de pe meleaguri câte un mubed cărunt,
și din părți, ei închegară hronicul cu de-amănunt;
le ceru să-nșire-obârșii, șahi de șahi, și mari viteji,
cum îi întocmiră lumea la-nceput, și, val-vârtej,
dusu-s-au, lăsând-o-n starea vrednică de plâns, și cum
sub o stea ferice, zilnic, săvârșiră trebi duium,
Toți mai-marii povestiră dinainte-i, rând pe rând,
datini de la șahi și grele vremuri lumea preschimbând.
Ascultându-i, făurit-a hronicul vestit, și-astfel,
umbra-aducerii-aminte, fericit, lăsat-a el
printre oameni, și o lume pe de-a pururi laude-l!.
Cronica Șahilor

Firdousi - 69 (11) Fereidun Manucehr Izbi Oastea Lui Tur

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când o geană de lumină străluci în Răsărit,
destrămând a nopții beznă, Manucehr din oastea sa
spre dușman dădu năvală într-o platoșă de-oțel,
chivără din Rum și spadă. Toată oastea-i izbucni
într-un strigăt, și oștenii suliți înălțară-n nori,
toți cu ochii de mânie plini și încruntate frunți;
toți subt pași înfășurară fața negrului pământ,
ca pe un covor de pulberi. Șahul împărți dibaci
stânga, dreapta și mijlocul și-aripile oastei lui.
O corabie-n furtună îți părea Pământul tot
gata-n valuri să se-afunde. Șahul porunci atunci
trimbițași să trimbițeze pe spinări de elefanți —
tremura țărina-asemeni valurilor de pe Nil!
Elefanților, nainte, merseră cei tâmpinari
care te-asurzeau, mai aprigi decât leii-ntăritați.
Ai fi zis, de-atîtea surle, tobe, trimbițe sunînd —
că e praznic și petreceri. Oștile, precum doi munți,
se întreciocniră-n zdruncin, pâlc cu pâlc, din două părți.
și câmpia într-o mare-nsângerată se schimbă;
ai fi zis că neagra față a pământului roși
de lalele sângerânde. Elefanții de război
tălpile își scufundară-n sânge pînă la genunchi,
și păreau coloane roșii dăltuite din mărgean.
Vitejia fu de partea tânărului Manucehr,
pentru care uriașa lumii inimă bătea
plină de-o iubire mare. Bătălia se-nteți
până Noaptea-și săltă fruntea peste Soarele învins..
Lumea vecinic se preschimbă, nu-i aceeași niciodat’:
când e dulce precum mierea, când amară de venin.
Tur și Salm turbară-n inimi; hotărâră mai dibaci
să se-arate; și când ziua-n locul nopții se ivi,
nimeni nu porni la luptă, căci vitejii amândoi
hotărîți erau s-adaste, braț pe braț strângând la piept.
Cronica Șahilor

Firdousi - 69 (14) Fereidun. Izbirea Lui Kakui, Nepotul Lui Zohhak

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Astfel Manucehr şi Karen cuvântară înde-ei,
când un şuier lung de surle şi de trimbiţe zbucni
de sub corturile mîndre; aerul se preschimbă
la culoare în funinge şi pământu-n abanos
de-atât colb ce-l înălţase călăreţii galopând,
şi-atât sunet de ţimbale. Ai fi zis că fierul mort
are-n carnea lui viaţă, şi că orice buzdugan
şi-orice lance are-o limbă; şi de pretutindenea
strigătele lor de luptă se-nălţară, şi izbiri
crâncene (primite, date) şi văzduhul se-ndesi
de săgeţi într-aripate, ca aripa fremătând
şoimului semeţ din umăr! Şi viteji, câte cincizeci,
spada lor strângând în mînă, se răciseră încet
sângele pierzând din vine, sânge-n picături căzu
din întunecata pâclă Ai fi zis despre pământ
că ar vrea să se răscoale-n valuri, clocotit suind
dincolo de bolta-albastră şi de albia-i de-azur!..
Kakui, brav cap-de-oaste, scoase-un răcnet şi ţâşni
ca un div în bătălie; dintre rânduri Manucehr
se porni stringindu-şi spada indiană. Amândoi
scoaseră deodat un urlet care munţii-i spulberă
şi-oştile se clătinară! Ai fi zis de amândoi
că erau ca elefanţii cei sălbatici şi-ndârjiţi;
braţe-şi desfăceau a luptă, mijlocul lor bine-ncins
Kakui zvârli o spangă-n cingătoarea şahului,
şi cea chivără de-oţele de la Rum zvâcni pe cap;
spanga sfâşiase ochiul zalelor pe cingători,
fierul dezgolise pielea. Şahul spada-şi fulgeră-n
gâtu-arabului spărgându-i platoşa cea grea pe trup;
astfel se-nfruntară bravii până Soarele-n amiaz
ce străluminează lumea, drept în creştet le luci;
unul pe-altul se-nşfăcară ca doi tigri învrăjbiți,
şi sub tălpi germând ţărâna-n sânge mi se plămădi.
Pe măsură ce în zare Soarele se scoborî
şi se scufundă pe trepte, Manucehr simţi crescând
dinlăuntru-i, rece, groaza — strânse calu-ntre genunchi,
mâna-ntinse înşfăcându-l cu dispreţ pe Kakui
de sub cingători, săltându-i trupul ca de elefant,
îl trânti-n ţărina caldă, şi-i străpunse largul piept
cu albastrul spadei sale. Astfel fu acest arab
risipit in vânt de setea-i înfocată de-a lupta.
Mumă-sa îl zămislise pentru o ursită rea.
Cronica Şahilor

Firdousi - 52 Zohhack Îl Văzu În Vis Pe Fereidun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când i-au mai rămas din viață încă patruzeci de ani,
iată Domnul ce-i trimise-n creștet, noaptea, când dormea,
colo-n patul din haremul șahilor lângă-Arnavaz:
el văzu cum din copacul cel domnesc deodată-n vis
odrăsliră trei războinici: doi în vârstă și-ntre ei,
unul tânăr și asemenea unui mândru chiparos,
chip de șah, și cingătoare, și la mers precum un prinț
cumpănindu-și buzduganul ghintuit c-un cap-de-bou.
Spre Zohhak veni să lupte și-l izbi cu ghioaga-n cap;
și-apoi tânărul războinic îi înfășură-n curea
trupul, de la tălpi la creștet, și de brațe îl legă
ca pe un pietroi, și jugul băgă pe după cap
lui Zohhak. Sub munți de-ocară și de zbucium se zbătu
și-asudă de-atâtea chinuri; pulbere-i zvârli pe cap,
și spre Damavand purtându-l, după el îl târnui
val-vârtej zorind prin gloată. Cel bicisnic de Zohhack
se tot zvârcoli în somnu-i tremurând și-apoi săltă
capul și un răcnet scoase de se zguduiră toți
cei o sută de pilaștri din seraiul adormit.
Lumea mai zăcea în noaptea, precum pana unui corb,
când din munți zbucni lumina Soarelui, de ai fi zis
că din el se revărsară mii rubine prin azur.
De oriunde, pe-nțelepții și prevăzători mubezi,
șahul îi făcu să vină de prin depărtate țări,
și cu inima zdrobită visul crud li-l povesti.
Îi chemă și-i strânse-olaltă și-ajutorul li-l ceru,
să-i aline suferința care-n piept îi tot creștea.
Zise: „Dați-ne îndată sfatul vostru și-ndrumați
duhul nostru spre lumină!” Tainic el îi întrebă,
spre-a-și cunoaște viitorul ce-l așteaptă, bun sau rău:
„Cum sfârși-va veacul nostru? Oare, ale cui vor fi
toate-acestea: diademul, cingătoarea, mândrul tron?
Ne dezvăluiți, voi, taina, ori de viață vă scăpați!”
Toți mubezii își simțiră buza iască, obrajii pali,
limba slobodă, și-n inimi chinul cel sfâșietor.
Ei își ziseră: „Noi, dacă, viitorul i-arătăm,
duhul și-l va da pe dată, și e totuși viața sa
minunatul lumii bine; dacă nu-i vom arăta
viitoru, -atunci vieții va să-i spunem bun rămas!”
Astfel scursu-s-au trei zile și nici unul nu-ndrăzni
vreo povață să rostească. În a patra zi Zohhak
crunt se-aprinse de mânie pe mubezi ce trebuiau
calea să-i călăuzească. Șahul îi amenință
că de vii i-atârnă-n ștreanguri, viitorul de nu-i spun.
Toți mubezii își lăsară capetele-n jos, pălind;
inimile-aveau zdrobite, ochii-n lacrimi, sângerânzi.
Însă printre înțelepții mari și de prevederi plini,
fost-a unu-al cărui cuget treaz era, clarvăzător,
om cu vajnică purtare, înțelept și priceput;
se numea Zirak și-ntâiul era el printre mubezi;
inima-i încet se strânse dar nu teama-l stăpâni;
limba-și dezlegă naintea lui Zohhak și-i glăsui
„Scoate-ți de prin căpățână al înfumurării vânt,
nimeni nu-i născut de-o mumă decât pentru a muri.
Fost-au șahi și mai nainte-ți vrednici de-al puterii tron,
și-au avut destule păsuri și destule bucurii;
zilele lor lungi trecură și-acum zac într-un mormânt.
Chiar de-ai fi tu meterezul cel care-i durat din fier,
Roata cerului de-asemeni te-o zdrobi și vei pieri!
Va să-ți moștenească tronul altul și norocul tău
va să ți-l răstoarne. Șahul numi-se-va Fereidun,
și va stăpîni pămîntul, precum Cerul de măreț!
N-a ieșit încă din sânul mamei sale, și-ncă nu-i
vremea să te temi de dânsul, nu e vremea să suspini.
Cel vlăstar născut din mumă virtuoasă crește-va
pom sortit să poarte roade; și când fi-va un bărbat,
fruntea-i va atinge Luna, apoi o să ceară el
cingătoare și coroană, tron și diadem de șah.
Și va fi statura-i zveltă, cum e naltul chiparos,
și își va purta pe umăr buzduganul de oțel.
El te va trăzni cu ghioaga-nchipuind un cap-de-bou,
și te va târâ în lanțuri, te va smulge din serai”.
Întreabă Zohhak, mîrșavul: „De ce, oare, ne-ar lega?
Din ce pricină anume el ne va urî-ntr-atât?”
Nenfricatul om îi zise: „Dacă minte-ai fi avut,
ai fi chibzuit din vreme, fără pricini, să faci rău;
chiar de mâna ta pieri-va tatăl său, și-adânc rănit,
fiul te-o urî de moarte. și se va găsi pe-atunci
o juncană preafrumoasă care doică îi va fi,
alăptindu-l pe stăpînul lumii dintru viitor.
Ea, de-asemenea, ucisă fi-va tot de mîna ta,
dar ca să-și răzbune doica, el va prinde-un buzdugan
care va purta la capăt măciulia cap-de-bou”.
Zohhak își plecă urechea ascultându-i vorbele,
dar se prăbuși din tronu-i și căzu într-un leșin.
De la tronul său puternic, grabnic cel mubed vestit
se și-ndepărtă, de teamă să nu pață vrun necaz.
Când iar își veni în fire, șahul se urcă în tron
și de-ndată puse-n lumea-ntreagă de-a se iscodi,
și pe față și în taină, urmele lui Fereidun;
nu avu nici pic de tihnă, și nici foame, și nici somn,
și chiar lucitorul Soare-n ochii săi se înnegri.

Firdousi - XV2 Goștasb Firdousi e Nemulțumit de Dakiki

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când căzutu-mi-a în mână cartea lui, îmi mai lipsea
doar o lună s-ating vârsta de șaizeci de ani în cap.
Cercetai aceste stihuri și prea slabe mi-au părut;
multe stihuri și distihuri bine stihuite nu-s,
dar le-am copiat pe toate, -aici în carte spre-a vedea
șahul ce-i o povestire despuiată de frumos.
I-a adus giuvaergiul două giuvaere-aici;
poate șahul va alege giuvaerul cel mai bun.
Cine-i mulțumit povestea să și-o depene-n ăst chip,
mai cuminte-ar fi să tacă și să-și cruțe duhul său;
cugetând la oboseala la care silite sunt
duhul și de-asemeni trupul, mai bine n-am scormoni
mâna-n care pietre scumpe nici de leac nu vom găsi;
când nu-i harul cu avântul întru totu-ngemănat,
e mai înțelept o carte-a șahilor să nu urzești,
și când fi-va să rămână gura fără hrana ei,
bine-i să nu-ntinzi o masă fără pic de bunătăți.
Eu găsit-am cartea veche doldora de povestiri,
și-ale căreia voroave grele sunt de adevăr;
sunt vechi datine persane care-s scrise-n grai vorbit,
și-oamenii cu har departe fură de oricare gând
de-a le pune-n stihuri; nimeni la aceasta nu gândi,
și ființa mea-ncântată doar la asta cugetă.
Două mii de ani trecură peste hronicul din vechi,
dacă cercetarea-arată numărul adevărat.
Binecuvântai rapsodul care pildă ne dădu
începând să-l stihuiască; drept e că rimă puțin,
prea puțin, o povestire despre niște sărbători
și oștiri în bătălie; totuși el le arătă
noilor rapsozi o cale spre a pune-n tronul său
măreția-ncoronată. De la prinți primi comori
și cinstire, însă patimi rele-l osândiră crunt.
Preamări el șahi și fruntea celor mari împodobi
cu-ale rimei diademuri; dar poeticu-i avânt
fu prea slab să-ntinerească vremea celor din vechimi.
Cronica Șahilor

Firdousi - 69 (15) Fereidun Salm Fugi și Muri de Mâna Lui Manucehr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Kakui predindu-și duhul, cel din Soare-Apune șah,
rămânând fără de sprijin, drumu-ndată și-l schimbă.
Își uită de răzbunare ce atât o jindui,
și-apucă în fugă drumul spre cetatea de pe țărm;
dar la marea mult afundă, când ajunse în sfârșit,
nu văzu măcar o bârnă de corabie pe val.
Șahul Manucehr și oastea-l urmăriră, pas cu pas,
zornic, prins de grea mânie; câmpul însă era plin
de-atâți morți, răniți, că drumul se făcu anevoios.
Ros de gândul răzbunării, șahul tânăr, Manucehr,
galopă pe telegaru-i sprinten și cu păru-alb;
platoșa-i zvârli s-alerge și mai iute-n nori de colb
ridicați de oastea-n tropot. După șahul din Bizanț
galopă și-l strânse foarte și acesta îi strigă:
„O, tu om lipsit de lege, de rușine și obraz!
L-ai ucis chiar pe-al tău frate ca să-nșfaci un diadem;
iată-un diadem! Oprește! Cât o să gonești pe drum?
Șahule, ți-aduc eu însumi o coroană și un tron,
fiindcă-mpărătescul arbor a dat rod! Oh, nu fugi
de coroana stăpânirii, fiindcă însuși Fereidun
pregătitu-ți-a, nou, tronul Pomul ce l-ai răsădit
a dat roade, și tu însuți le culegi din al tău sân:
ramul de-a rodit doar ghimpii, tu ai răsădit ăst pom,
iar dacă-i mătase moale, borangicul tu l-ai tors! „
Tot strigând și-mpinse calul mai aproape de-al lui Salm,
și-l trăzni cu spada-n ceafă, -n două trupu-i despicând!
Porunci să-i taie capul și în vârful unei lănci
sus să-l poarte-n ceruri! Oastea-ncremenită a lui Salm
se uimi de-atita vlagă și de brațu-i de viteaz!
Oastea se porni ca turma risipită într-o zi de
izbeliștea ninsorii; razna și pe fugă toți,
șiruri-șiruri, se pierdură-n câmp și peșteri pe sub munți.
Cronica Șahilor

Firdousi - 91 Kei Kavus Rostam Îl Aduse pe Kavus

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe când Kavus cerea astfel mila Domnului din cer
pentru multele-i păcate, oastea-l căuta de zor.
Pân’ la urmă, cavalerii Rostam şi Guiv şi Tus
veşti primiră despre dânsul, şi în fruntea unei oşti,
trâmbiţi, elefanţi, ţimbale, se porniră după şah.
Cel bătrân Gudârz îi zise lui Rostam: „De când la sân
supt-am lapte de la maica, am văzut pe-acest pământ
multe tronuri şi coroane, şahi şi capi cu mult noroc;
dar nicicând printre cei straşnici ori printre acei de rând,
n-am văzut ca şahul Kavus om mai încăpățânat.
N-are simt, înțelepciune, nici prevedere — nimic;
n-are-o cumpănă a minții şi nici inima-i la loc.
Mai să zici că-n căpățână n-are creieri nici atât,
şi ce cugetă-i necuget. Nimeni dintre cei mai-mari
de prin vremile apuse piept cu cerul nu a dat.
Kavus stăpânit de duhuri, n-are-n viată nici un țel,
n-are cap; din orice parte suflă vântul, îl şi ia.”
Pân’ la urmă pahlivanii-ajunseră la şah cu toți
cătrăniti din cale-afară; îi aduseră dojeni,
şi Gudârz îi zise: „Locul tău ar fi într-un spital,
mult mai bun decât seraiul. Tronu-oricând ți-l dai pe mâini
de duşmani, dar niciodată, nimănui nu-ncredințezi
cugetările-ți nebune. De trei ori la rând căzuşi
tot în rău şi-n nenoroace, ci la minte nu te-au copt
încercările acestea. Dus-ai în Mazandaran
oastea; ah, adu-ți aminte cât rău ne-ai pricinuit.
Altădată te-ai dus oaspe-n mâna dşmanului tău,
care te-a făcut din idol unul dintre robii săi.
N-a rămas pe lume încă decât Domnului să-i ceri
stăpânirea să-şi închine spadei tale ;-ai străbătut
lumea s-o-ngenunchi, şi-acuma cerul vrei să-l cucereşti!
Doar de-o şchioapă mai sus saltă decât nici nu trebuie,
şi eşti răzvrătit cu totul împotriva Domnului!
Mijloace-ai găsit într-una să te furişezi de rău;
după moartea ta s-o spune că a fost cândva un şah
ce-a voit să urce-n ceruri, Lună, Soare, spre-a vedea,
şi spre-a număra la stele, una câte una.. Fii
ca alți şahi cu judecată, credincios, adânc şi bun,
nu râvni din răsputere să-l supui pe Cel din cer,
şi la bine şi-n năpastă, nu-l ruga decât pre El.”
Kavus năucit rămase înghițind aceste-ocări
ce-n obraz i le-azvârliră cei sus-puşi şi cei viteji.
La sfârşit grăi: „Dreptatea nu va suferi de loc
spusa de-i adevărată; tot ce-ați zis e-adevărat
şi dirept, şi duhu-mi este-n laturile voastre rob.”.
Lacrimi revărsă, de fiere, şi-nălță la rugi fierbinți
către cel ce-i Ziditorul; apoi se-mbrăcă-n armuri
şi intră în baldachinu-i covârşit de remuşcări
şi de cruntă suferință. Când ajunse la serai,
lângă tronul lui, înaltul, mai rămase-mpovărat
de pățaniile-i multe; două săptămâni, smerit,
se ținu întru cinstirea Domnului, şi măsură
lutu-n lung şi-n lat cu trupul, gol lăsându-şi tronul său;
de ruşine, nu-ndrăznit-a din serai de-a mai ieşi;
ai fi zis că de metanii pielea-i s-o toci pe trup.
Lacrimi lungi, vărsă, de sânge, şi rugându-se ceru
milă să-i dea şi iertare Domnul, sfîntul călăuz.
Semeția-ncovoiată-i fu de-ocara foarte grea
ce-o aduse dinaintea cavalerilor viteji;
nici serbări şi nici ospete şi pe nimeni nu primi
colo-n sala de-ascultare. Pocăit, se dărui
chinului şi grijei sale, şi-aur împărți, comori
strânse-n veac, şi-obrajii palizi de țărână şi-i frecă,
nencetat rugând pre Domnul carele-i neprihănit.
Cronica Șahilor

Firdousi - XVIII Yezdegherd Mahui Suri Îl Ațață pe Bijan Să Pornească Război cu Yezdegherd. Șahul Își Găsi Loc de Scăpare Într-o Moară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fost-a un erou a cărui faimă până-n depărtări
se-ntindea; era de baștini din Turan, numit Bijan;
loc avea pentru ședere în cetatea Samarcand
și în juru-i mulți prieteni îl urmau de prin ținut.
Mahui, nenorocitul, vrând să fie neatârnat,
scrisu-i-a aceste rânduri „Fiule de pahlivan,
al cărui noroc nu poate fi atins, un bun prilej
se ivește pentru tine : șahul lumii este-aici
cu-a lui oaste și tiară, cu-al său tron și diadem.
Vino, căci coroana-aceasta si-acest tron a tale-or fi,
și haznaua-i, și umbrela lui de soare neagră-corb;
te aprinde-acum din ura care i-a însuflețit
pe străbunii tăi și crâncen te răzbună pe ăst neam
Bijan desluși scrisoarea ; chibzui, și-apoi văzând
lumea cum se dăruiește râvnei lui Mahui Suri,
întrebă pe al său sfetnic : „Cap de sfetnici înțelepți,
ce gândești de treaba-aceasta? Dacă oastea mi-o împing
s-ajut pe Suri, puterea, oare, nu-mi voi nărui?”
Sfetnicu-i răspunse-ndată: „Omule cu piept de leu,
bravule-nsetat de lupte, ar fi tare rușinos
să-mprumuți un braț puternic lui Mahui Suri și-apoi
să te-ntorci călcându-ți urma. Dacă un război pornești
după-a lui Suri povață, oamenii cei înțelepți
de prea multă ușurință toți învinui-te-vor.
Lui Barsam încredințează-i grija de-a mâna-n război
oastea cea ajutătoare.” — „Sfatu-acesta-i înțelept,
zise iar Bijan ; nu-i bine să mă-ndepărtez de-aici.”
Lui Barsam dădu poruncă să îndrume către Merv
zece mii de-aleși războinici cu hangere intr-armați,
ținta luptei arătându-i, în nădejdea de-a-nhăța
tronu-mpărăției perse. Ca aripa de fazan
strălucind această oaste iute-ajunse până-n Merv.
Notă informativă :
Este vorba de un alt Bijan, turanian.
Deci era un vasal al șahului din Iran.
Barsam, hanul din Kitai.
numai într-o săptămână. Într-o noapte de catran,
când cutcurigi cocoșul, dobe răsunară-n câmp.
Șahul incă nu aflase de viclenele urzeli
ale lui Suri, când, iată, cineva îl și vesti :
„Oameni pe cai iuți se-avântă împotriva lui Khosro.
Mahui ne-adeverește că sunt cavalerii tiurci:
șahul ce ne poruncește? Cap hanul din Kitai,
și pământul prea strâmt este pentru marea oaste-a lui!”
Șahu-și îmbrăcă armura tulburat, și două oști
se porniră împotrivă. După ce-și orindui
aripile: dreapta, stânga, Yezdegherd își avântă
oastea-n rânduri de bătaie, el, la mijloc, lancea-n pumn.
Nori de colb întunecară lumea-n cele patru zări.
Yezdegherd văzând puterea și iuțimea celor tiurci,
duse mâna-n cingătoare, trase spada și-o porni
ca un elefant în rândul bătăliei de pe câmp.
Vălurea pământu-n sânge precum Nilul revărsat!
De cum își porni izbirea împotriva celor fiurci,
șahul se văzu deodată de războinici părăsit ;
dos dădură și-l lăsară printre călăreții tiurci.
Când Suri se trase-n urmă, șahul lumii pricepu
viclenia-ntrețesută-n taină împotriva sa,
și văzu că este planul lui Suri să-l lase prins
în încaier cu vrăjmașul. În zadar desfășură
marea lui neînfricare, și făcu risipă-n gol
de-ndrăzneală, dibăcie, și cu mâna-i doborî
căpetenii cu mari nume; și văzându-se-ncolțit,
o luă la sănătoasa. Urmărit de-un pâlc de tiurci,
strâns ținând în mâna-i tare un jungher kabulian,
se pierdu, precum un fulger care sfâșie un nor!
Și zărind o moară-n malul râului ce-i zice Zark,
adăpost cătă, și caii dșmanilor îndârjiți
întețiră urmărirea și ținutul Zark gemu
de atâta tropotire! Yezdegherd își părăsi
telegar cu frâie de-aur, și armuri, și spadă grea
împlintată-n teacă de-aur; și pe când cei turcomani,
înfocați să-l dibuiască, se-azvârliră-a-i jefui
cal și platoșe, pătrunse șahu-ntr-una din odăi
în cea moară și pe-un maldăr de fân moale se-așeză.
Din păcate, asta este legea-nșelătoarei lumi :
când i te-ai suit pe creste, dindărătul lor găsești.
o prăpastie adâncă! Șahul cât înlănțuit
de noroc a fost și tronu-i se-nălță până în slăvi,
acum are într-o moară adăpost într-un ungher;
după miere, -acum otravă. De ce inima să-ți legi
de-un lăcaș plin de-amăgire unde-ntr-una în urechi
ropot de plecare sună, sună și auzi strigând:
„Hai, destul cu pregătirea! Lespedea dintr-un mormânt
este singurul tău scaun, singurul ce l-ai păstrat?”
Rupt de foame și cu ochii plini de lacrimi, Yezdegherd
adăstă în starea asta Soarele pân’ se trezi.
Chiar atunci deschise ușa morii cel morar; căra
sarcina-i de fân :din neamul celora de rând era;
se numea Khosro și totuși n-avea tron și nici comori,
nici coroană, nici putere; din uiumul morii lui
traiul și-l ducea și altă meserie nu avea.
Când văzu pe-acest războinic la statură, chiparos,
așezat umil pe țărnă, și pe frunte-mpodobit
cu coroană-mpărătească, și cu trupu-nvăluit
în brocart din fir de aur tocmai din Kitai adus —
când văzu viteazul ăsta cu ochi de gazelă mari,
chip de leu, de loc privirea nu-și mai deslipi de el —
când văzu că încălțat e cu botine aurii,
haina-i scăpărând pe mâneci fire de-aur și pe fir
boabe de mărgăritare — cel morar încremeni.
Minunându-se el foarte îl chemă pe Cel-de-Sus
și rosti : „O, șah cu fața cum e Soarele-n amiaz’,
fă-mă să pricep cum, oare, ai pătruns în moara mea?
Oare, -i loc bun de ședere vrednic pentru cinul tău
moara plină de grăunțe, și de pulberi, și nutreț?
Cine ești tu, oare, -al cărui trup mlădiu și mândru chip
au astfel de măreție cum o lume n-a văzut?”
, , Sunt iranian — răspunse șahul — și-am scăpat fugind
de turaniana oaste. ” Cel morar cu glas mișcat:
„Soață mi-i doar sărăcia; dacă poți fi mulțumit
dar cu pâine de-orz și-umilul năsturel de-aici din mal,
bucuros ți-aduc și-ți dărui : asta este tot ce am,
și săracu-ntotdeauna să se vaite e silit.”
De trei zile-n bătălie, șahul nu mâncă nimic
și nici nu dormi o clipă; zise spre morar: „Să-mi dai.
ceea ce ai de-ale gurii și voi fi-voi mulțumit,
numai pe Barsom mi-l cată.” Cel sărman morar întâi
puse șahului nainte : lapte acru, năsturel
și o pâine de-orz, și merse să-l aducă pe Barsom.
Colo-n locul de-ascultare, starostelui de la Zark
îi aduse-ndată știrea că-ntrebat e de Barsom.
Mahui mânase-n grabă tainici soli în patru zări
șahului să-i iee urma. Starostele spre morar zise :
„Om brav, despre-acesta pentru cine mă intrebi?”
Cel morar dădu răspunsul : „Este colo-n moara mea
un războinic care șade pe un pat de fân cosit,
trupu-i plin de măreția unui verde chiparos,
fața-i e strălucitoare precum Soarele-n amiaz’:
sub sprâncene arcuite ochii-i sunt pecetluiți
de-o tristețe fără margini, și pe buze-i izbucnesc
gemete, și de mâhnire pieptu-și simte apăsat.
I-am dat, veche rămășiță, lapte acru într-un hârb
și o pâine de orzoaică pentru-ntregul său tain,
dar el pe Barsom îl cheamă rugile spre-a-i cuvânta.
Toate astea îți ațâță-ntr-adevăr uimirea ta.”
Starostele îi răspunse : „Du-te la Mahui Suri
grabnic să-i spui aste lucruri, fiindcă mă înfricoșez
de-ăst bicisnic din sămânță spurcată că ar putea
rele-apucături s-arate, alții știrea de-i vor da!”
Si degrab’ mână morarul c-un isteț însoțitor
la Suri s-ajungă-ndată. Zise-aceasta către cel
meșter fără de câștiguri: „Oare, pentru cine-ntrebi
de Barsom? Zi-mi adevărul!” — „Când cu sarcina de fân
mă-ntorceam, izbind în lături ușa morii, am văzut
înainte-mi mândrul Soare, un bărbat ai cărui ochi
semănau cu ochii unui cerb de moarte îngrozit,
părul negru cum e bezna-n veghea doua-a unei nopți:
îmi străluminase moara precum Soarele; ședea
pe nutreț și pâine goală ronțăia. Cin’ n-a văzut
a lui Dumnezeu mărire, să-l întrebe pe morar.
Diadem de mărgărinturi fruntea i-o împodobea,
si tunica-i de brocarturi din Kitai lucea pe piept;
ai fi zis că-i primăvara-n cer; nicicând vre un dihkan
n-a sădit pe o moșie un mai falnic chiparos!”.
Notă informativă :
Yezdegherd presimțindu-și sfârșitul apropiat,
îl chemă pe duhovnicul său Barsom,
nume asemanător cu al hanului din Kitai, Barsam.
Mahui la-aceste vorbe chibzui și pricepu
că necunoscutul nu e altul decât Yezdegherd.
„Tu, morarule — îi zise — du-te și acestui om
zboară-i capul de pe umeri; dacă nu, îți va cădea
căpățâna, și în viață pe ai tăi nu-i voi lăsa!”
Depărtându-se mubezii-aceia de prevederi plini,
cei războinici pe-a lor urmă și veniră. Mahui
se-așeză cu toți olaltă și cam astfel i-ntrebă:
„În această-mprejurare pe ce drum vom apuca?
Dacă Yezdegherd rămâne-n viață, de sub patru zări
oști veni-vor să-l ajute; tăinuitele-mi urzeli
date-or fi pe față lumii. Dușmănia ăstui șah
va fi pricina ruinii mele și voi pierde-atunci
și viață și putere.” Îi răspunse-un înțelept:
„N-ar fi trebuit tu astfel să te porți de la-nceput:
sau dușman îți va fi șahul din Iran, și vor ieși
niscai pierderi pentru tine, sau din vine-i vei vărsa
sângele, și Cel din ceruri grijă va avea ici, jos,
să-l răzbune. De-orice parte văd doar păsuri și dureri;
chibzuie cu mintea coaptă la ce trebuie să faci!”
Dar luând apoi cuvântul fiul lui Suri rosti:
„O, tu, bunule părinte cu ferice plănuiri,
când pe față te-ai dat dușman, scapă-te de el acum!
Dacă nu, cu oaste-adusă din Madjin și din Kitai
el ne va izbi și lumea ne-o va strîmtora sub pași.
Nu privi această treabă ca pe-un lucru de nimic;
de l-ai biruit tu astăzi, mergi la capăt hotărât,
pentru că, dacă părtașii șahului își vor nălța
flamură din cea tunică-mpărătească, oastea lor,
pas cu pas, din lumea asta, mi te va vâna pe loc.”.
Cronica Șahilor

Firdousi - Data Desăvârșirii «Cronicii Șahilor», Adică «Șah-Name»

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Peste creștetu-mi trecură vreo șaizeci și cinci de ani,
mintea mea-n neliniști multe și-n mâhniri adânci căzu,
cu cât căutam cu râvnă vechi istorii despre șahi,
cu-atât steaua mea pe crugu-i mersul și-l încetini.
Oameni mari cu multă vază prin știință și prin neam,
mulți, vestiți, semeți, cu faimă datorată-acestei cărți,
pe degeaba și-o-nsușiră, eu deoparte stând uitat,
și privindu-i cum iau căpii, pentru ei fiind un scrib,
om plătit în a lor slujbă. Laude, atât primii,
și în ploaia-atâtor vorbe, vlaga mi se vlăgui.
Strălucitele sipeturi rămaseră sub zăvor,
și găsindu-le închise pururi, mă mâhnii adânc.
Totuși, printre ai cetății oameni luminoși, vestiți,
Abu Dolaf, Deilemitul, drept, cu duh înalt, măreț,
mi-arătă lărgimi de suflet. Abu Nasr Warrak, la fel,
pe cei de pe trepte nalte i-aplecă spre cartea mea;
și-altul, Husein, preadarnic, al lui Kotaila fiu,
nu primi a’ mele stihuri fără a mă răsplăti.
El îmi dărui veșminte, hrană, aur și argint,
el, mijloace la-ndemână-mi puse să îmi pot mișca
și piciorul și aripa. Nu mă mai neliniștii
în Kharadj și restul vieții în belșug l-am petrecut.
Și când am ajuns și anii șaptezeci și unu-n cap,
dinaintea cărții mele ceru-ngenunche, umil.
Ani, treizeci și cinci în lumea pieritoare de aici,
mă sleii de-atâta trudă, o răsplată să primesc;
dar strădania-mi fu stearpă și-acești ani lipsiți de rod.
Isprăvii istorisirea despre șahul Yezdegherd
azi, în ziua Ard numită, luna lui Sefandarmed.
Când s-au scurs de la Hegiră de cinci ori optzeci de ani
îmi desăvârșii această carte vrednică de șahi.
Fie-nfloritor deapururi tronul șahului Mahmud,
capu-i tânăr să rămână, inima voioasă-n piept!
Fie cu înțelepciune și știință și măreț!
Fie-a perșilor Făclie, Soarele arabilor!
Laudele mele-aduse lui, în lume-or rămânea;
laude primii, mulțime, laudele celor mari,
însă laudele mele—pe-ale tuturor le-ntrec!
Fie ca-împăratu-acesta înțelept să fie-n veci,
faptele-i să se-mplinească după-al inimii lui dor!
Spre aducere aminte, prin diată i-am lăsat
epopeea-aceasta care numără de șase ori
zece mii distihuri. Iată-mi dusă până la sfârșit
strălucita epopee, și-ale slavei străluciri
lumina-vor lumea-ntreagă; nu, nu voi muri și-n veci
numele meu fără moarte va trăi, c-am semănat
boaba vorbelor de bine. Orice om de pre pământ
ager, înțelept, cucernic, îmi va binecuvânta
amintirea, când în lumea pământească n-oi mai fi.
Mii de laude împrăștii, mii de binecuvântări
peste Mohamed, Profetul, și alesul lui Allah,
laude pe-atâtea încă mai aduc și la vlăstari
dintru stârpea lui preasfântă, rob supus și credincios.
SFÂRȘITUL «CRONICII ȘAHILOR»,
ADICĂ « ȘAH-NAME» A LUI FIRDOUSI,
DE BAȘTINĂ DIN CETATEA TUS.

Firdousi - XVIII Yezdegherd, Yezdegherd Fu Înjunghiat De Către Morarul Koshro

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mahui Suri, vicleanul, când acestea auzi
de la fiul său, şi zise spre morar : „Dă fuga,
ia călăreţi cu tine, -aleargă, sângele acum să-i verşi
duşmanului meu de moarte, că pe veci îmi va scăpa
dacă taina-acestor vorbe-n lume se va răspândi!”
Auzi moraru-această aprigă poruncă, dar
nu-nţelese tâlcul trebii. Şi în noaptea de treizeci
din Hurdad-mah se întoarse-n moară lângă Yezdegherd.
Cum lăsă morarul casa lui Suri, cu ochii plânși
pieptul îngroşat de sânge, Suri puse-n urma lui
călăreţii iuţi ca norul şi le zise: „Grijă-aveţi:
diadem, cercei, pecete şi tunica şahului
să nu se mânjească-n sânge; de veşminte-l despuiaţi!”
În estimp morarul merse-n drumu-i, ochii lăcrimaţi,
chipul galben cum e Luna şi strigând: „O, luminos
Ziditor, ce eşti deasupra preschimbării-acestei sorţi,
chinuieşte-i de pe-acuma trup şi duh al celui ce
mi-a dat crâncenă poruncă!” Când ajunse lângă şah,
în adâncu-i de ruşine şi de teamă-adânc gemând,
chipul înecat în lacrimi, gura arsă de-nsetat,
se apropie cu multă prevedere, ca un om
care vrea să spună-o taină în ureche şopotind,
înfipse-n piept jungherul. Vai! de moarte-njunghiat,
şahul un suspin mai scoase, cap, coroană la pământ
prăbuşindu-se pe pâinea cea de orz din faţa lui.
Călăreţii piezei rele de Suri văzând pe şah
cum zăcea precum copacul falnic, depărtat de tron
şi de câmpul bătăliei, mai de-aproape şi plecaţi
îi ghiciră de pe faţă trăsături-mpărăteşti;
deznodară-apoi tunica viorie, adunând:
grea coroană, şir de perle, şi botine aurii.
Trupul şahului lăsându-l jos în pulbere întins,
năclăit în sînge, coasta, sfîşiată de jungher —
blestemând se-ndepărtară: „Fie ca şi hoitul lui
Mahui s-ajungă-asemeni pe faţa pământului:
năclăit să-noate-n sânge!”
Repede înştiinţat.
Notă informativă :
Hurdad-mah, luna iunie, deci 30 iunie 651 e. n.
că şi tronul şi războiul şi plăcerea-acestei vieţi,
nu mai sunt de, -acum nimica pentru prea-măritul şah,
Mahui dădu poruncă-n ceasul nopţii liniştit
când se odihneşte totul, să-i azvârle hoitu-n râu.
Două slugi cu inimi crude trupul şahului târând
prin cel sânge, neştiindu-i mortului înaltul rang,
îl zvârliră în vârtejul râului ce-i zice Zark,
şi plutea la vale leşul, când pe faţă, când întors.
Ziua când urmă în tronul Nopţii, şi-oamenii în zori
când ieşiră din bârloguri, două feţe dintre cei
ce-s aleşi să fie preoţi pentru slujbe juruiţi —
poposiră-n dreptu-acesta; unu-n mal se-apropie
şi văzu plutind pe apă leşul gol, împărătesc.
Zguduit de groază, iute se întoarse-n paşii săi
şi-alergând la templu-ndată povesti la cei monahi
ce văzu şi le mai spuse că stăpânul ăstui veac
despuiat zăcea pe valuri, val-vârtej, pe râul Zark.
Preoţii, de pretutindeni, tineri şi bătrâni olalt’
alergară şi-acest vaiet se-nălţă din rândul lor :
„Şah vestit, din spiţă-aleasă, cine-a mai văzut cândva
şah ajuns în chipu-acesta? Cine-a auzit cândva
să se spună despre-aceasta (mai nainte ca astfel
să ţi se întâmple ţie) ca un muritor viclean,
mârşav câine, care după ce stăpânu-şi linguşi,
trupu-i sfârtecă în zdrenţe? Merită cel Mahui
blestemat să fie vecinic. Vai! de trupul tău şi vai!
de statura-ţi arătoasă, de înţelepciunea-ţi, vai!
de gândirea ta înaltă! Plângem ultimul vlăstar
al lui Ardeşir! şi plângem pe-un războinic preamărit
şi preadarnic! Şi mai plângem tronul celor Sasanizi,
strălucirea lor, puterea şi coroana celor şahi!
Tu erai odinioară încă-n viaţă şi-nţelept:
mergi acum să dai de ştire şahului Nuşiravan,
mergi să-i spui că tu, urmaşu-i, care mândru mai erai
precum Luna, tu, născutul pentru a domni în tron,
spintecat ai fost în moară de un jiingher ticălos
şi zvârlit în pielea goală în al râului vârtej!”
Patru din monahii-aceştia de veşminte despuiaţi
coborâră-n râu să prindă trupul şahului măreţ,.
Notă informativă :
Ardeșir, Artaxerxes I, fiul lui Xerxes.
care este strănepotul şahului Nuşiravan,
şi îl traseră afară. Toţi, şi tineri şi bătrâni,
îngînară-un cînt de jale; şi-nălţară după zid
gropniţă al cărei creştet nourii îi întrecea.
După ce-astupară rana cu clei, smoală, camfor, mosc,
trupul i-l înveşmântară într-un auriu brocart,
din subţire lână, giulgiu-i puseră pe dedesubt,
iar deasupra ţesătură precum lapis-lazuli;
preoţii îi răspândiră în adâncul gropniţei:
camfor, mosc şi vin şi apă limpede de trandafiri.
Şi apăi, purtând coşciugul şi câmpia străbătând,
îl lăsară-afund în groapă ; şahul cel nenorocos
duseră-l în câmpu-odihnei, neavând coroană, tron,
iară noi, noi vrem dreptate pentru şahul Yezdegherd
Şi strigăm, noi, răzbunare împotriva tuturor
celor şapte mari planete! Dacă ură ele n-au
şi n-au ele nici iubire, atunci bietul filosof
n-o să-mi deie niciodată despre viaţă lămuriri;
de-a grăit acel cucernic, ghicitori doar ne-a-nşirat,
şi răspunsul la-ntrebare a rămas în taină-ascuns.
Omule-nţelept, comoară dacă jos aicea nu-i,
strânge-n inimă comoară şi nu mi te bizui
pe ce va aduce mâine: lumea fulger pe sub ochi,
vremea fiece răsuflet ni-l socoate ; cumpătat
te deprinde-a fi în cuget; de trăieşti, cel ce-ţi dădea,
îţi va da încă şi încă. — Despre mine un cuvânt:
de-mi sta-n cumpănă câştigul cu ceea ce cheltuiesc,
soartei i-aş fi fost un frate ; dar în ăst an grindina
s-a fost abătut ca moartea; însăşi moartea mai puţin
este decât plaga asta. Codri, grâne şi cirezi,
ăstor bunuri pentru mine sfera cerului măreţ
poarta le-a închis. Paharnic, adu-mi vin : mult n-om trăi;
asta-i legea neschimbată-a schimbătoarei noastre lumi,
unde nimeni n-o rămâne. Fiindcă suntem covârşiţi
de a lumii nedreptate, -nţelepciunea e să bei
fără să îngâni vrun vaiet, fără să reverşi vrun strop.
Notă informativă :
lapis-lazuli – Adică de culoare albastră.
Izbucnirea ateistă a lui Firdousi cere răzbunare
împotriva întregului Univers al evului mediu persan.
Cronica Șahilor