Conditionarea umana – Versuri.pro https://versuri.pro Versuri corectate și explicate Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 ro-RO hourly 1 https://wordpress.org/?v=6.9 https://versuri.pro/wp-content/uploads/2026/01/cropped-favicon-32x32.png Conditionarea umana – Versuri.pro https://versuri.pro 32 32 Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Complexitate https://versuri.pro/daniel-aurelian-radulescu-feat-goeteri-complexitate https://versuri.pro/daniel-aurelian-radulescu-feat-goeteri-complexitate#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000 http://versuri.pro/?p=84560 →]]> E-o circulație prin mine, tot o limfă, un sânge,
sunt tranzitul din intestine,
un circuit electric fără baterii, nicio centrală
și cât de mult eteric sunt cu gândul care râde, plânge..
sunt o minune care mă repar, eu mă fac bine
chiar dacă mă rănesc din dragoste, sau dintr-o boală..
Sunt o splendoare și nu-s singur, lumea-i plină
de salamandre ce infinit își dobândesc din l***a amputată
și dinții-și cresc mereu și crocodilii și delfinii
și pomii înfrunzesc tot renăscând și mucegaiu-i și penicilină..
dar am în plus și-o altă calitate; din muncă singur mă creez și tot eu îmi fac plată
și zbor, înot, sap în pământ, pe gheață alunec, călăresc.. Sunt beduinii!.
Am însă și taboo-uri; primitiv mă port, mă războiesc civil
mai rău decât furnici, albine.. nu-s mai presus de lei
căci omor tot în jur, copii și semeni de nu-mi sunt familii,
chiar și pe-ai mei.. Iubesc nespus să-l am pe altu’ umil,
să-l chinui, să-i îndop abstractu-mi mințile spălate, propriile-mi idei..
Sunt doar o noțiune-n fond; tipare sunt și geniul și debilii!!!.
Pe zi ce trece redescopăr c-aș fi-n fond de-o dezolantă de simplicitate,
ce-o descâlcesc, dar superficial, nededicându-mă, pierzându-mă-n complexitate!
.. În concluzie mă dau exemplu, pentru că-mi asum o-ntreagă, neînțeleasă umanitate..

]]> https://versuri.pro/daniel-aurelian-radulescu-feat-goeteri-complexitate/feed 0 Mihail Săulescu - Durerea Lui Faust https://versuri.pro/mihail-saulescu-durerea-lui-faust https://versuri.pro/mihail-saulescu-durerea-lui-faust#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=70861 →]]> « Ştiu eu?.. Poate că-n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!.
« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
De ce le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
De ce le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare!..
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe cerul albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voi sfârşi?..
Şi toată lumea asta enigmă poate n’are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci-nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.
.. Dar cine-mi puse oare otrava asta-n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zâei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O! ce mă-ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne-nţeles mereu?
De ce aleargă-ntr’una nebun sufletul meu?.
«Ah! tot ce ştiu, din câte aş vrea să ştiu acum,
« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
– Aşa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Şi azi.. acelaş lucru, o! ce-am descoperit?..
« Că adevărul este departe, tot departe,
Că sufletul meu este iluziilor rob; —
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deşarte,
Comorile lui Iob..
« Şi mă gândesc că toate menite sunt uitării,
Şi mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Şi-n alte valuri repezi, în fund de zări se-nneacă.
Şi mă gândesc că toate menite sunt să moară..
Şi iată chiar şi visul ce încă n’am clădit,
Şi el acuma moare, îl simt, îl văd cum zboară, —
Şi-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.
« Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută de la stele,
O floare scuturată din alte primăveri..
« Nimic nu-i veşnic, iată, doar trecerea spre moarte
Uşoară, fără ştire, — e singurul etern.
Şi peste-atâtea visuri şi sbuciumări deşarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s’aştern..
« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;
De unde vin şi unde pornesc aşa curând?
Mereu, mereu, într’una, acelaş glas răsună —
Şi drumurile nopţii cu toate iau zburând.
Eu le ascult! şi zborul lor pare-o simfonie,
Un cântec pân’ acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Şi eu conduc concertul! — şi plânge un neant!..
« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s’o stăpânesc?
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Şi cu un strop de rouă să fiu eu mulţumit,
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare? ».
*
* *.
Aşa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;
Şi mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c-un deget doar o ţine —
Şi-o-ntoarce, şi-o suceşte, râzând de toate-n sine.
.. Şi-a râs şi el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lângă un talaz de mare; —
Şi-a râs şi de durerea-i că nu va şti nimic,
Că-n urmă-i şi-nainte-i e veşnicul pustiu:.
«Acesta-i adevărul, că n’am să pot să-l ştiu! ».

]]> https://versuri.pro/mihail-saulescu-durerea-lui-faust/feed 0 Mihail Lermontov - Valurile Oamenii https://versuri.pro/mihail-lermontov-valurile-oamenii https://versuri.pro/mihail-lermontov-valurile-oamenii#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=70916 →]]> Vălură valuri mereu după valuri,
Marea-n surdină sunând;
Şirul de oameni urmând.
Valul în voie sub soare aleargă,
Rece şi liber în veci;
Oameni-n suflete cred.. şi ce dacă?
Nu sunt decât valuri mai reci!

]]> https://versuri.pro/mihail-lermontov-valurile-oamenii/feed 0 Charles Baudelaire - Vestitorul https://versuri.pro/charles-baudelaire-vestitorul https://versuri.pro/charles-baudelaire-vestitorul#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=72491 →]]> Om, vrednic de chemarea ta
Un șarpe-n inima-ți domnește
Și stă pe tron și-ți poruncește
Și spune: „Nu”, când tu zici: „Da”!.
Când ochii ți i-ai cufundat
În ochi de vrajă, speriat
Auzi: „Fă-ți datoria ta”!.
De faci copii și-ți vezi de treabă,
Scriind, sădind, el te întreabă:
„Diseară vei mai fi cumva”?.
Și în nădejdi, și în ispită,
În nici o clipă, omul nu-i
Scutit vreodată-n viața lui
De Vipera nesuferită.

]]> https://versuri.pro/charles-baudelaire-vestitorul/feed 0 Christian W Schenk - Elegie https://versuri.pro/christian-w-schenk-elegie https://versuri.pro/christian-w-schenk-elegie#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=72867 →]]> O elegie.
Un argument.
Întors în afară stă E-ul emfatic
Privind printre gene cuprinsul apatic
De albe cuvinte spre munte, spre hău,
Uitat în afara întorsului Său -.
I
Auzi cum bat la porțile închise acele mâini
cuprinse-n rugăciuni și îngerii de pază-ngenunchiați
stau orbi și muți pe pragul încă cald de atâtea treceri
și nu se miră, nici nu se întreabă de ce din mâini
nu se ridică fluturi, de ce în falduri
nu se-neacă umbra Divinului ce stă nepăsător
în colțul veșniciei Sale;
de ce se uită – cu ochi somnoroși – (plecați în sine)
la un punct imaginar?.
Nici dangătul atâtor limbi în ceruri de guri umile
nu ajung în sfera-mpărăției strâmtorate de iluzii –
(La ce folos harul gândirii
când e împinsă-n contra firii?).
Din nopți se scurg pe străzi falduri de ziuă
și până-n zori dispar în catacombe;
cu pergamentu-n mâini coboară luna
pe argintatele frunze de vară
șoptind în somn copacului: – Citește!.
II
Clopotele bat pământul
Ca să-și tragă jurământul
De-a nu-și ține limba-n loc
Atârnată de soroc.
Ascultați cum toaca sună
În chilie de o lună;
Fără morți ori parastas
Duce venera de nas.
– Păi bat clopote de-o lună
și cânt morților în strună.
– Păi stau morții pe la porți
și nu știu că-s încă morți.
Nici nu au de unde-a ști
Că crescuți nu-s din copii
Ba mi-a spus luna la joc
Că ei nu-s născuți de loc.
– Viața-ntreabă curioasă
Dacă viața-i dureroasă?!
Ce să-i zici când vii pe lume
Fără clopote și nume?.
Copacul însă se oprește-n nemișcare
gândind prin rădăcini la pergament
și-apoi deodată iese o lumină
din umbra unui soare nemilos
trăgând prin liniștea de pace o brazdă
de toamnă – ba mai mult, de iarnă
iar frunzele își trec păcatul
din verde-n pergament de primăvară.
III
Atunci când aplecarea peste tine
va trece ca o briză peste veacuri
mă voi preface oare-n șoapta care
te-a colindat în miez de noapte?.
În care roșu ți-ai aprins adâncul
străfulgerat de geana mea necoaptă
în arșița întregului abis de dumeriri
și limbi păstrate-n ordinea pierzării?.
Fără să-ți las pupila adormită
încerc s-ascund sub gene stropul sacru
al trecerii prin nemurirea noastră;
acolo undeva un chip – mereu –
se va preface într-un fel de tu și eu
ce-și va desparte-n veac de veac lumina
întoarsă-n bezna Sfintei Iacobina.
Cu fața-ntoarsă spre izvorul clipei tale
vom trece-n cerc uitând adiacența.
Ca să-nțelegi ce-a fost de înțeles
mergi mai departe-n cerc, nedumerit,
și-odată vei ajunge la-nceputul
întregului neînțeles de sine
uitând că știi de mult tot ce-ai uitat.
Perdeaua trasă peste lumea ta bizară
și-a descojit mătasea-n somn de semne –
așa ai început a trece lumea
în împărțiri de sunet și culori.
IV
Gândul a căzut din cuibul
genelor închise-n falduri ridicate-n rugăciuni;
cuvântul aruncat spre cer
cade-n pământ ca sulițe otrăvite
cu ploaia de necoapte rugăciuni
și veștejește
sub genunchii descojiți de meandrele
atâtor veacuri mate.
Desigur nu-i deloc ușor
să stai de veghe-n colțuri
de biserici
unde n-ai fost nicicând o lumânare,
unde ai tăi n-au adormit sub piatra
acelor lespezi strânse din Carrara.
Oglinda lumii se întoarce în afară
s-adulmece rărunchii oglindirii
închiselor speranțe-n temnițe
de coji ținute-n mâini,
de mâini necoapte.
Întregul se adapă din
speranța trecerii noastre
ca o briză peste marea lumii
ce se întoarce-n poala neființei.
Avem dovada întregirii noastre?
Avem un Torso întregit din două mâini?.
Îndrăgostiților, închideți geana frunții
și înfruptați-vă cu îngerul din voi!
Restul e pacea trecerii divine
prin permanența efemeridelor din noi –
Divinul curge într-un cerc deschis
în care noi – zidari – trăim din artefacte
pe locuri de ruine goale.
N-a fost lumină oare în speranță,
n-a fost un gest ce ne-a închis în el?!
Noi însă am dorit zidirea
Divinității între două pietre –
Apoi durerea despărțirii sacre
ne-a-nvinuit de trecerea ecvestră
din marmora cioplită în genune
și prăbușirea ei în fund de mări.
Doar valurile mai aduc aminte
de respirarea primelor atingeri:
la început pline de inocență
apoi pline de răzvrătirea noastră.
Divinul crește dincolo de noi -.
V
Cine-i cel ce se aruncă-n lume
învăluit în giulgiul existenței lui rebele
acoperind golul rușinii noastre,
smulgând obloane,
deschizând portaluri?.
Cu frunțile cuprinse-n fier de palme
descătușate din lumina noastră,
spită grabnic pe un zid minuscul
el trece peste lumi barbare
pe care noi în inocența noastră
am denumit-o sfântă și divină.
Doar un bătrân cu unghii vechi de veacuri
mai scoate la lumină câte-o piatră
ce-o pune peste alte mii de pietre
sperând că va renaște catedrala
în care – după viață – va crede
că îi vor crește aripi albe
din giulgiul cu care va așterne peste lume
eternitatea slăbiciunii noastre.
I-ai îngere din ochi speranța mâhnirii noastre
și dă-i, să poată adormi, pe cel
ce se aruncă-n lume
învăluit în faldul vieții lui absurde.
Lasă copila să-și deschidă
floarea izvorului din care se adapă
acele cârduri ce vor stinge mâine
cu mâini înfometate setea noastră
dar dă bătrânului ce sapă inocența
aripa giulgiului să-nvăluie eternul.
Doar valurile vor împreuna pentru o clipă
cea stângă cu cea dreaptă
spre a le desface iar în setea noastră după chaos.
Las-o să cânte eposul rușinii plin de minuni
și dă-i împreunarea cu cel ce aruncă
lumina giulgiului vieții lui zdrobite
peste inocența valurilor ei;
și astfel se va naște sensul lumii
în care el își va găsi menirea.
Totul se cufundă-n pace,
tot închisul se desface,
întrebări planează ca-nainte
dar răspunsul se desparte de-ntrebări
și se aruncă-n infinitul celui
ce se-așterne peste lume
doar cu mici fâșii de giulgiu
renegându-se-n obloane,
în portaluri
și în sens.
VI
Orele îți sunt doar pardoseala ochilor
ce poartă igrasia toamnelor de fraze infantile,
sunt cununi purtate de lumina
îngerului ce-a uitat să se ascundă-n poala mumii
de amurgul ce-a cuprins tăcerea.
Cu umbre de gânduri mai sprijini cetatea
în care-ți uitase-și părinții de care
îți povestiră doar legendele purtate prin milenii
de o babă pietrificată-n munți
și suspinate de izvoare mult mai rar
decât s-a ridicat un munte și s-a prăbușit.
Speranța e a ta, dar lumea n-o mai ține;
mai ceri o oră ca să simți întregul
minciunii uitate de atâta timp?.
Nu încerca prin tine frumusețea
ce s-a-mpietrit în ochi și pași.
Mişcarea a trecut – mișcarea ta –
acum sunt alte pardoseli pe care
alte toamne-și poartă pașii de cuvinte.
și alți îngeri mult mai surzi
și mult mai pârjoliți.
Lasă-i pe cei ce-au fost să-ți povestească
întregile minuni scoase din piatra
în care ți-ai zidit umbra și visul
iar cei ce sunt să-ți șteargă amintirea
iluziilor ce-ți mai sprijină ființa.
Eu merg trăgând în piept despărțirea
fragmentelor de rezonanțe
din cuvinte păstrate pentru îngeri pământeni.
M-am înecat în potrivirea pietrei
vocalelor răpuse de păreri contradictorii:.
Filozofia pietrei ce va simboliza
curând plecarea noastră.
Nu mă gândesc la trecerea din ipso facto
a pietrei Kabba urlând prin lume ca profeții goi:
„In nomine Dei Deus habemus Deum”.
Prin treceri mai rămân și alte pietre sacre
de care am legat nepărtinirea
necoaptelor atinse idealuri în matca unei scurgeri
încrustată-n bazaltul unui vulcan născut
din fecioria unui păcat uitat
de prima clipă a energiilor
primei noastre geneze.
O primă rugăciune încrustată
în statica acelor pietre sacre
ce vor în vis să nască catedrale
stă mută-n existența ei bizară
și orizontul veșniciilor așteaptă,
așteaptă inutilă dalta și ciocanul,
așteaptă acel Divin ce-a început
să crească-n veștejite lacrimi
scurse cu magma trecerii în mare.
Vin încet spre tine.
Te simt în roca unei stânci
îngenuncheată; te caut, te adulmec
cu întreaga geneză ce se ascunde-n mine,
dar fiecare înger îți ascunde ființa
sub greutatea muntelui
ce apasă dorința reîntoarcerii în sine.
Sau poate-i doar durerea fricii
care m-a readus în pulberea în care
s-au rătăcit atâtea suflete
necoapte înaintea mea?
Sau poate că mi-e frică doar de graba
din care am ajuns acel ce sunt?.
Un blestem se scurge-n lume
picurând din el pudoarea
nefirească de rușine.
Crăpături brăzdează fețe
riduri trec peste morminte
crăpături ce cad din gene
umplu strada dând năvală
peste oameni și se scurg.
lașe, reci și fără noimă
în canale-catacombe.
Neagra lumină
se revarsă din orbite
albind o zi
la fel ca prima zi.
și crăpături se varsă-n stradă
și strada nu mai duce lumea
și lumea nu mai e vărsatul
acelor crăpături pe stradă.
Crezi că un blestem ridică
greul unui alt blestem?.
Tu nenăscuto, mă împingi
spre o străină cărare
pe care până azi n-am cunoscut-o.
VII
Zilele sunt mult mai albe
părul e mult mai cărunt
străzile sunt mai înguste
doar pământu-i mai pământ.
Timpul a căzut în stradă
și s-a spart în mii de cioburi
lăsând liniștea s-adoarmă
pe-un covor cu stropi de rouă
suspinândă și-nglodată
de un tunet asurzit
infinit și mut de ochi.
La masa zădărniciei
stau limbile tăiate
tocindu-și dinții-n lacrimi
de vorbe înghețate.
Mă dezbrac de viață noaptea
ca s-adorm cât mai copil.
Oprește-te și cugetă o oră,
ia cheia Domnului în mâini pentru o clipă
deschide ușa vieții și imploră
copilăria cheltuită în risipă.
ștrengar ce-ai fost te-ai rușinat de tine
uitând imboldul ce ți-a dat puterea
de-a face doar ce crezi că se cuvine
și nu ce ți-a fost dat: reînvierea!
Christos nu s-a oprit bătut în cuie
Plângându-și neputința istovit;
S-a ridicat cu cheia-n mâini ca să descuie
Portalul zăvorât prin ce-am greșit.
VIII
Știu că nimeni nu va plânge
urma nimănui din piatră
știu că mersul negru mă va readuce
la primul loc ascuns într-o inimă anonimă
și merg mai departe spre un centru
plin de vise cu un bagaj nedefinit.
știu că ochii nu-și mai au umbrele
marcate de ascunșii nebuni
nici bătăile de gene nu le mai au
în schimb au clipitul că sunt aici.
Rareori mai zdruncină clipa inocenței
recunoașterea triumfală a plăcutelor adâncuri
verosimile aciuiate după lacătele potrivnice
singurelor umbre palpabile în beznă.
Am fost plecat în toată lumea
și am umblat prin toate colțurile minții
dar acum nu mai știu unde să merg.
Mi-am căutat prietenii dar ei nu m-au găsit
fiind ascuns în căutarea mea,
am căutat toate cele scrise și nescrise
dar m-am înecat înainte de a da de ele,
m-am dus la culcare și-am visat că am murit
iar a doua zi m-am dus la înmormântare
cu prietenii, cu toate cele scrise și nescrise
fără somn dar cu visul încă nevisat de tot.
IX
Ce puțină lume cunoaște
gustul îngerilor ce străbat
lumina de la un capăt la altul
atât de singuri și decapitați.
Aripile lor negre mânjesc razele
oglindite-n geamuri murdare
străpungând nefericirea idolilor
pentru care s-au sacrificat
fără știință și fără a fi existat.
Ce puține lucruri adulmecă
cunoașterea de sine și cât de puțin
sinele își cunoaște destinul.
De n-am fi noi
(cei ce în realitate nici nu suntem)
ei ar umbla și mai departe bezmetici
și mai plini de funinginea noastră
prin cotloanele tâmplelor nemeritate
și ascunse sub calotele de rușine
spre a nu le mai avea la vedere.
Ce nu mai știu e ființa ascunsă în tăcerea
nerecunoașterii universale și mâna care
întinde bucata de pâine întregirii mele.
Cercul se sfarmă în cerculețele cunoașterii
mâinelui sau poimâinelui netrecut prin astăzi
netrecut nici prin vis nici prin timpul revederii.
știu că nimeni nu va deplânge sugrumarea
singurelor pleoape rămase întredeschise
singurului gâtlej nesugrumat singurei plăceri
de a înțelege nepotrivirea imaginilor
din retina decapitatului pe eșafodul nedumeririi.
știu că lumina despicată de săgețile
vracilor antici nu mai umblă cu picioare goale
pe scările acropolei căutându-și revederea
descompusă în alfabetul neștiut de pietrele
născute după învățămintele lor.
Impotența întregului s-a prelungit ca o umbră
peste lumea subterană al unui univers ursuz.

]]> https://versuri.pro/christian-w-schenk-elegie/feed 0 Cosmin 13 - Zile Defecte https://versuri.pro/cosmin-13-zile-defecte https://versuri.pro/cosmin-13-zile-defecte#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=73328 →]]> Ființă umană, ce te face să te simți tristă
după ce fericirea ți-a dăruit nevoi?
De ce ești prizonieră în propria-ți aviditate?
Nu-ți dai seama că asta e a ta captivitate?
Ai o boală în interior ce îți colorează
mania de a progresa fatidic peste ceilalți.
Eu de mult am învățat comportamentul uman
și știu cu ce se mănâncă al tău plan.
Știu despre ce e vorba când e vorba de frăție,
că pe asta ți-ai construit împărăție.
Eu nu știu cine sunt și vreau să mă identific,
verific strategic informații false.
Am învățat să citesc umanitatea,
ca să știu istoria noastră nu tre’ să mai deschid cartea,
ca istoria suntem noi și dacă n-o înțelegi,
nu uita în trecut, s-ar putea să o renegi.

Sunt zile defecte multe,
ascunse printre nopți rupte de somn și abrupte,
sunt zile defecte unde numeri sute de regrete
pe sume care despart semeni de toate cele bune (x2)

]]> https://versuri.pro/cosmin-13-zile-defecte/feed 0 Costache Conachi - Omule, Slabă Ființă https://versuri.pro/costache-conachi-omule-slaba-fiinta https://versuri.pro/costache-conachi-omule-slaba-fiinta#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=73845 →]]> Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,
Unde-ți e înțelepciunea, unde-ți e mintea cea mare?..
De te-nalți și zbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsori pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că ești țărâna pe care o poartă vântul..
Ci te plânge, că-n patimi tu singur îți sapi mormântul!
Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;
Ele sunt în toată vremea a vieței tale soartă.
Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii și-napoi și-nainte?
Și se-ncape biruință sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Și se-ncape vreo mărime, când ființa pătimește,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se zdrobește?..

]]> https://versuri.pro/costache-conachi-omule-slaba-fiinta/feed 0 Corneliu Vadim Tudor - Eu Voi Muri Definitiv Odată https://versuri.pro/corneliu-vadim-tudor-eu-voi-muri-definitiv-odata https://versuri.pro/corneliu-vadim-tudor-eu-voi-muri-definitiv-odata#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=73950 →]]> Eu voi muri definitiv, odată,
Nu-mi fac iluzii, știu că voi muri,
Făptura mea va fi decapitată
De ghilotina clipei într-o zi.
Iar trupul meu ca o statuie greacă,
Turnat în bronz și stele din înalt,
Prin pietre mari de moară o să treacă,
Strivit între un veac și celălalt.
Și peste locul meu de-ngropăciune
Vor răsări civilizații noi,
Zvon de ospețe dulci o să răsune.
Și când le-o fi orgia mai în toi
Le voi striga, de dincolo de lume:
Veți fi ca mine, eu am fost ca voi.

]]> https://versuri.pro/corneliu-vadim-tudor-eu-voi-muri-definitiv-odata/feed 0 Costel Zăgan - Impardonabilul Soare de Nisip https://versuri.pro/costel-zagan-impardonabilul-soare-de-nisip https://versuri.pro/costel-zagan-impardonabilul-soare-de-nisip#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=74193 →]]> Dragă Kitty nu credeam s-o spun
vreodată Dar omul e cea mai parșivă ființă
Văd asta în fiecare clipă
În orice direcție aș înainta Dezamăgi
rile mă înconjoară Niciun înger n-ar
putea suporta atâta suferință
Suferință și oameni
de
nisip.
Costel Zăgan, Contrajurnalul Annei Frank

]]> https://versuri.pro/costel-zagan-impardonabilul-soare-de-nisip/feed 0 Jorge Luis Borges - Cenușa Ta-i Adam https://versuri.pro/jorge-luis-borges-cenusa-ta-i-adam https://versuri.pro/jorge-luis-borges-cenusa-ta-i-adam#respond Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000 http://versuri.pro/?p=80848 →]]> Precum ciorchinele muri-va spada.
Nu-i geamul mai fragil decât e stânca.
În praf și pulbere se schimbă totul mâine.
Rugină-i fierul, glasul e ecou.
Un tânăr tată, Adam, e-a ta cenușă.
Bătrânul ram va fi din nou mlădiță.
Privighetoarea-i tril, precum Pindar.
E revărsatul zilei asfințit,
Și mască e de aur micenianul.
Înaltul zid, ruina-i părăsită-i.
Urquiza este trupu-i sfârtecat.
Iar chipul ce se uită în oglindă
Nu-i cel de ieri, căci noaptea l-a schimbat.
Ne modelează timpul delicat.
Ferice de nepieritoarea apă
Ce curge, cum ne-nvață Heraclit.
De zvăpăiata flacără, ferice!
În lunga zi, ce parcă s-a oprit,
Etern mă simt, dar neajutorat.

]]> https://versuri.pro/jorge-luis-borges-cenusa-ta-i-adam/feed 0