Conditionare socială – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Eroare de Spirit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mă las condus, induc percepte,
Nu cercetez de-s rele, drepte;
Grăbit le iau aşa cum sunt..
Perpetuu mă-ncred în cuvânt…
Chiar de parola-i inventată
E-un tot taboo, mistificată
De scrisuri vrute, de accepte
Impuse.. Îs minus-plus perfecte.
Bărbat, femeie fabricăm,
Dintr-un nedefinit creăm
Dublura în orientare;
Noi dăm păpuşi fetei, candoare..
.. Bărbatu-l educăm un dur
Din pista cu acelaşi tur..
Libera alegere-i himeră;
Alegem noi; Pământ.. sau Terră!?!

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Rezon

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

O fi un noroc
c-am fost cazon
-nu-ndelungat,
doar un sezon-
străjer de-un crez,
disciplinat..
un amorez
un pic baroc?!.
O fi fost bine
c-am învățat
fără o plăcere;
aproape-n silă,
m-am îmbătat
de dor sau milă..
vrând mângâiere,
de-un nu știu cine?.
Aș vrea pardon
dac-am greșit,
dar cui să fac
o spovedire;
c-am fost mințit,
că scap de-un „drac”
de-o omenire
cu blazon?.
Dreptatea-i „don”
și-o fi corect
să nu fiu un eu;
tu doar să riști
să fii un drept,
să nu exiști
fără tupeu
de dregător!?.
.. Doar simplu muritor..
e oare un rezon?!?

Macrossun - Oricine Este Așa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Dacă totul s-ar fi reparat doar din cuvinte
Am fi îndreptățiți probabil multe să admitem
Nu tu sau eu suntem acum înstrăinați
Ci oricine este așa.
Salut,
sunt psiholog și am nevoie de un psihiatru
Pesimismul mă inspiră, optimismul face teatru, Acum
Toți opriți-vă dacă simțiți ce vedeți,
Sau ecoul reprezintă doar feed-back-ul din pereți
Cuvintele nu vor fi destule niciodată
Am mai deschis un lacăt iar și sper să nu vă placă
Nu vă mai agățați ca niște magneți grei Căci
Dacă nu ești informat atunci crezi ce vrei
Recunoaște că ești mărginit de orizontul propriu,
Și semnele se-apropie ca stropii ploilor din tropici
Uită-te la mine eu îmi aparțin mie
Și ceea ce iubesc e tocmai ce doresc să fie
Țesătură curgătoare de nisip în clepsidră
Sunt sedus într-o lentă scufundare ca o vidră
Asigură-mă că nimic în jur nu se strică
iar dacă da pentru ce motiv mă sâcâi?.
Le-am strâns pe toate laolaltă pe harta înstrăinării
În proverbe sora limpezimii stă fundul mării
Eu merg mâncând pe margine de drum, ca artistul
Fac scepticismul care pune la-ndoială scepticismul
Toți trecătorii povestesc cu vlagă
Despre amintirea care refuză să se șteargă
Iartă-mă la cât de susceptibili pământenii
Sunt deranjat de necesitatea de-a asculta tâmpenii
Voința să vă fie una pentru toate
Căci ceea ce nu se amestecă se cheamă simplitate
Toți venerează bogăția, plăcerea, noblețea
Norma e o dogmă vezi la alții și dorește-ți iar
De conștiința unei lipse nu te bucuri
Oamenii își caută uitarea înlocuind lucruri
Se îndreaptă către ceea ce le-ar place să posede
Și eu sunt obosit și nimeni nu mă crede

C. O. D - Ultima Fază

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aha, ye…
Când instinctu’ matern este unu’ de fiară,
Realizezi că te ridică cine te și coboară.
E legea naturii, instinctele sunt legate cu sfoara,
Posibil să nu mai simți asta și a doua oară…
Ceva separă intenționat direcția de morală,
E trist că toată tinerețea se preface-n boală.
În acuzații fără noimă e pustie glastra
Și cu asta-basta! Mă plimb prin Alabasta
Însetat pan’ la sacrificiu, iluzie sau viciu,
Am destulă creme să stau pe gânduri ca-n ospiciu.
Peste maile de zări, și puținele mari realizări,
Contează ce-ai asimilat din stări și frustrări.
Eșecul vine neanunțat, ca unii-n soare n-au gust,
De-asta spun când simt, sper să iubesc morții ca-n Faust.
Mă scald în emoții și realizez cât sunt de mic,
Pentru că-n final, recompensa echivalează cu nimic!
Și nimic înseamnă totu’, sau poate mi se pare,
Caută tu nuanța perfectă într-o vie non-culoare.
Pictează pe sticle ce vezi, niciun strop să nu pierzi,
Și se pare ciudat c-ai ajuns cu ochii să sângerezi…
În loc să donezi esența, primind independența,
Dar acest gest sincer e acuzat de impertinență.
Ai o viață cu multe cusături ce-ți promite solemn
Că te va acoperi total când vei păși în infern…
Indiferent de interferențe, cu prezențe în zdrențe,
Razlete, sufletu’ ce se scaldă-n acuratețe.
Atunci când te strică, și anume îți spune pe nume,
Ai impresia că orice gând, de nicăieri, pune presiune.
Sfidează slăbiciunea, și nu pentru că trebuie,
Ca un trandafir urban ce înflorește-n Decembrie.
N-am pretenția de-a mă-nțelege, ce scriu eu e vag,
Însă-s mult prea realist să pun picioru-n prag!
Cine pândește după colț, are colți și-un scop,
E ușor să-l ocolești, dar nici asta nu mai pot…
De când drumul e învelit cu parfum de sec,
Succesul contemporan rămâne un simplu secret.
M-aș sinucide azi, dar mă presează ziua de câine,
N-am credința de enoriaș, am una de câine.
Reprezint latura întunecată din apus ca vizigoții,
Schițând o poveste descrisă de proporții…
Despic firu’ narațiunii-n trei ca Dunărea,
Deși știu foarte bine că asta nu e treaba mea…
Privind lumina ca Tokageroh din lumea de dincolo,
Neschimbat și îmbătrânit, caut putere ca Piccolo.
Ce las în urmă-mi dărâmă rațiunea ca gloria,
O duc prost cu memoria, ca ungurii cu istoria!
Linia dintre mine și-adevăratul eu e subțire
Și-atârnă greu, ca balanța dintre pestă și orbire..
Am fost acuzat de cineva că numai trudesc,
Ceea ce tu numești progres, pentru mine e regres.
Legea universului înfruntă aberațiile omenirii,
Te ajută să pășești dincolo de gratiile gândirii…
Important e să nu uiți cine ești, și nici ce-ai fost,
Chiar dacă incultii, pentru asta, te vor lua de prost!
Că sunt arogant, bătut în cap, îngâmfat, de fapt,
Afirmațiile tale au scopu’ prost justificat…
Prin vorbe pe la spate, nu știam că-ți plac bârfele
Și inapții au ajuns să pună botu’ ca t***ele..
Hai critică-mă acum! Mai bine vezi-ți de-ale tale!
Principiile umane și morale diferă la fiecare..
Detenția sufletească e cea mai dură pedeapsă,
Nu te recunoști de mască și spui că nu îți pasă..
Degeaba ai atitudine printre nevertebrate,
Cine se-aseamănă, se-ndrumă, și așa mai departe…
Socotește adevăru’, deși e o palmă morală
Pentru un obraz social, într-o eră antisocială
Rupându-ți din conștiință, cunoști un întreg travaliu
Cu așteptare efemeră, ca ziua de salariu…
Prietenia iartă multe, orbule, treci cu vederea
Ia exemplu’ lu Fujitora, vezi care ți-e averea!
Știu că piesa asta e jalnică, are subiectu’ descentrat,
Dar atinge mai multe teme ca MC-ul tău preferat!
Te-am pupat…

Crt - Materie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Subiecte ușor de abordat, la fel de ușor de abandonat
Imaginate, disociate, că mintea umană e slabă
Fascinată de căcaturi pe care n-ar putea să le facă
Subiecte simple repetate la infinit
Diluate atât de mult, orizont mărginit
Evoluția nu-nseamnă neapărat schimbare
Punem preț pe prea multe chestii fără valoare
Cine decide ce este sau ce a fost relevant vreodată
Diluarea materiei în drumul spre relevanță
Rămâi fără substanță
Materie primă absentă-nlocuită cu aroganță
Nu ieși din rând, nu ieși din tipar
E ceva uman, grotesc, cum nu vreau să par
Suntem tot una cu universul nostru
Totuși nu știm ce se află înăuntrul nostru e dezastru
Și ne închidem mințile în siguranța minciunilor pentru ochii lor
Contează mai mult decât a noastră părerea lor
Ne repetăm idei până credem că devin adevărate
Le propagăm prostește după mai departe
Apoi ne lăsăm influențați ușor
De norii care vin și trec în zbor
Trec zile, luni, ani și nu ne punem întrebări
Că de abia târziu realizăm cât însemnăm
Ce însemnăm
Ignorăm și uităm tot ce ne făcea pe noi, noi
Plecăm, aruncăm idei ca pe gunoi
Mă întreb apoi ce a mai rămas
Nu știu și nici nu vreau să știu, stau retras
Îmi recalibrez liberul arbitru ca un compas
Invenție mitică, stare critică penibilă
Privit din spațiu totul pare mic sau poate chiar este
El iubește ceva ce nu-l prețuiește
Animalele mișună libere într-o falsă libertate
Neintegrate, niciuna nu face parte din societate
Partea întunecată a lunii prefațează masca lumii
Țipă în șoaptă ca să nu-ți deranjezi vecinii
Era neafectat de timp că trecuse deja prin toate
Conservarea impulsului de a le mai face odată în alte perioade
Dar totuși îndatorat de el că-l primește cu porția
Analizează tot ca să-i înțeleagă semnificația
Că cine pleacă nu mai are șansa s-o ia de la capăt
Necunoscut de trecut, uitat de viitor
Prea slab pentru a face ceva notabil ulterior că-i delăsător
I-a rămas doar să mai scrie poezii
Să se deschidă în fața lumii, împotriva firii
Ce nu avea își dorea, ce deținea nu prețuia
Focusat pe lucruri mici pe pilot automat trăia
Te hrănești doar din minciuni
Lucruri pe care vrei tu să le auzi
Frica că aparțin unui neam de fricoși
Fuga de moarte vă face credincioși
Oameni anoști, ești unul dintre ei, te recunoști
Totul poate fi înlocuit, inclusiv tu, totu-i oscilant
Te-ai depersonalizat
Până și credința-n oameni te face slab
Dar nu există leac pentru năravul căpătat
Nimic din ce ai nu mai este de folos
Orice ai face nu te uita în jos

Releveu - Porțelan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Coboară ancora-n ianuarie, e ger pe macadam,
Am debarcat când lumea încă răcea polaru’ în fram,
Și ne închinam pe întuneric, visam în van la ce n-aveam,
Azi sunt fericit cu ce-i al meu și mă bucur de ce n-am.
Vanitatea.. e păcatul preferat și e ciudat
Că-mi pun un demon pe foaie, ca să-l hrănesc pe celălalt,
Mi s-a arătat ce porți în casă după fiecare șase-șase,
Am privit diavolul în ochi și mi-a spus povești frumoase.
N-am putut să înțeleg și nici n-am vrut de la început,
Am știut că o să mă dreg, dar a durat și a durut,
Mi-am tocmit sufletul, dar asta mai demult,
Aș fi semnat pactul pe loc, dar nu a avut cât i-am cerut.
Dar Mircea mai scrie, coboară adesea ca să urce,
Și ca să învie, omoară gânduri ca să-l culce,
Își trăiește dimineața cu gândul că se duce,
Mai aprinde niște cancer, și mai toarnă niște ulcer.
Diavolul poate fi oriunde. Poate fi deghizat în întruchiparea binelui. Se poate ascunde în șansa sau norocul tău nejustificat. Poate fi ipocrizia cu care ți-e milă de aproapele tău. De exemplu eu: ultima dată am văzut diavolul când m-am uitat în oglindă.
Femei de o noapte, mă fac să scriu versuri de o viață,
Resturi de șoapte m-ajută să topesc inimi de gheață,
Idei postume îmi așează lacrimi pe cornee,
Drame comune te fac să scrii clișee.
Seri petrecute dimineața îmi lasă prânzul fără vlagă,
Credeam că așa o să mă vindec, dar am cusut pe lângă plagă,
Răstălmăcesc trecutul, văd ce n-am vrut să meargă,
Găsesc erori de pilotaj, deschid ca Oz cutia neagră.
E primăvară fără flori, ca toamna fără frunze,
Ca dragoste fără fiori, ca doamnă fără buze,
Ca ploaia fără noroi, ca scriitorii fără muze,
Ca noaptea fără zori, ca cearta fără scuze.
Citesc pe buze moi cu ruj ușor și iz de carte,
De la apus vine război ce aduce zile cu miros de moarte,
Împreunând eroi cu suferința și speranța,
Un colectiv unit până la primul atentat din Franța.
Există bine și rău și cunoaștem toți atât de neștiutori, că e bine ca binele să învingă râul. Dar niciodată nu ne-am gândit cât de rău face binele răului învins. Oricum la sfârșit, toate astea nu mai contează și se sparg ca niște frunze de porțelan care aplaudă într-un vârtej.

Pavol Janik - Contract Despre Împăcarea Sufletului Cu Trupul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mă gândesc la amintirea isprăviților măcelari
și ucigași ai meșteșugarilor.
Mă orbește moartea lor alb-zăpadă, igienică
desăvârșită sub aspect profesional.
Sufletele lor fără pelicule și oase
amintesc de lampioane
modelate din respirațiile copiilor
și curcubeu, învăluind
cuvinte atât de duioase
rostite șoptit în
văzduhul geros.

Eu mă gândesc la amintire isprăviților
taximetriști și chelneri.
Mă emoționează destinul lor de răscumpărători
ai acestei lumi ce nu se vinde.
Sufletele lor abstracte
codificate complicat, cu parolă
și dividende de patru procente.
Sufletele lor câștigătoare
și convertibile,
ce se înmulțesc, sporesc
în urma contractelor de virament.

Mă gândesc la amintirea isprăviților
turnători și prostituate.
La ochii lor credincioși, limpezi
ușor speriați
la absolutul lor auz parabolic
și modul electromagnetic de a memoriza.
Suflețelele lor rebegite tremură în
muzica albăstrie a
luminii de lună.

Prin sticlele mele interioare
se prelinge spirtul în flăcări.
Eu am pierdut cheia de la propria mea ființă.
Și acum urmăresc extrem de atent
cum în firea mea se stinge
insuportabilul suflet al cuiva –
fără sens și strălucitor
ca orașul nocturn.

Psihotrop - Mihai Predă Riga Crypto și Lapona Enigel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Text poetic modernist de Ion Barbu, gen:
‘Riga Crypto si lapona Enigel’.
Face parte din ciclul ‘Uvenderode’, deci
E din volumul ‘Joc secund’ – 1930.
Aparține genului epic, ca specie-i baladă.
Tema e inițierea, în ideea să se vadă
Incompatibilitatea dintre fenomenal
Și fantastic, iar ca motive literare
Avem nunta, dar avem și roata,
Avem și soarele, și ciuperca.. și gata!
Iar la compoziție și limbaj poetic avem
Formula epică, gen.. și ni se dă un semn:
Naratorul creează cadrul baladei narate de menestrel.
(De ce?) Fiindc-așa vrea el!
Tipul compoziției: e-o baladă în baladă
Și narațiunea e un spectacol, madăfakă!
Spectacolul presupune un auditor,
Iar auditorul e naratorul.. lol
Avem un moment prielnic inițierii,
Adică spartul nunții – iar v-ați spart la nuntă?
Avem și o scenă, adică în cămară
Și nu în ultimul rând, o indicație regizorală:
Aceasta este ‘zi-mi-l stins, încetinel’
yea.. Riga Crypto si lapona Enigel.
Cu următoru’ vers o s-o supăr pe diriga,
Da’ Barbu a băgat ciuperci și l-a visat pe Riga.
I se zice „regele ciupearcă” sau „inimă ascunsă”
„Mirele poienii”, „pat de rouă”, „humă unsă”.
Așa apare în ipostaza-ntâi băiatu’,
Această ipostază sugerează increatul.
Este criptic, nonconformist, preexistențial,
Virtual, și are un statut excepțional.
În schimb, ipostaza a doua e degradată:
Pierde statutul de Rigă și intră-n realitate.
Aici e luat la mișto, i se zice ‘piele cheală’
Sau ‘ciupercă crudă’.. ce nașpa e la școală.
Riga se izolează de ciclul naturii (de ce?)
Fiindcă vrea să se integreze-n altă ordine.
E simbolul increatului, deci al eternității,
Prin închidere trece de stadiul materialității,
Adică depășește alterarea materială,
Chiar și-n regnul său este o natură singulară..
Așa de singur că „îl bârfeau bureții” – citat
Și se zice că-i ciudat fiindcă-i „necopt” – citat
Se-nsoară cu soarele și iese din increat..
Așa intră într-un statut degradat,
C-un destin comun al unei colectivități degradate
Și devine o ciupercă otrăvitoare, frate!.
Ion Barbu a zis și de lapona Enigel
.. da’ ce-nseamnă asta, nu știe nici el.
Citez din Lapona: „roata albă mi-e stăpână”
„Urgusită-n țări de gheață” și „sufletu-i fântână”.
Sper că doar sufletu’ și că nu-i panaramă.
Lapona Enigel are ipostază umană,
E mesagera ideii, e pe latură afectivă,
Transhumanța pentru ea e-o experiență cognitivă.
Citez: ‘toarce verdeață’.. bine că n-o fumează,
Ăsta-i un semn al senzualității ei.. Hai, lasă!
Cică verdele e asociat cu vitalitatea,
Adică trăiește viața la maxim turbata.
E înzestrată cu intuiție (păi nu-i așa?)
Vrea să-l convingă pe Riga să renunțe la aventura sa.
Ea nu-nțelege esența increatului, știi
Confunda somnul fraged și răcoarea cu umbra cărnii.
Comunicarea dintre ei e pe cale onirică,
Lumea lui cu lumea ei fiind incompatibilă.
În concluzie, e un poem alegoric modern
La Barbu iubirea nu e miracol, e blestem!
Ion Barbu neagă niște tradiții literare:
Că Riga cu Lapona nu poa’ să se însoare,
Nici măcar în lună, nici măcar în soare
D-aia devine o ciupercă otravitoare.
Și am iesit!

Emil Botta - Iberia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Muzica Sferelor era
după umila părere a mea.
Ceruri cântând,
vitroasele ceruri sunând,
incorporale retorici retorizând
în aerul fără densitate,
în extramundana puritate,
aceste muzici nu le aude
buruiana-săraca, ori acel vânturat,
ori acel măcinat
de un vis nevisat,
un vai de mine în ploaia perpetuă,
de ploaia mașteră îmbrățișat,
de bicele sale,
împletitele-n șapte,
VAI DE MINE
cu elpitic discurs,
tinichea de gaz
din care gazul s-a scurs.
Oricine
piatra mi-aruncă:
pentru tine mingea,
prinde-o tu, cel sfios,
orgolios în zdreanța de aur,
în straiul de zdrențe luxos,
oricine, oricare
auzind glorioasa murmurare:
După umila părere a mea
Frumusețea este o stea!
Și totuși..
Castelan fiind
cu latifundii în Spaniile sângerii,
în auriferele Spanii portocalii,
un Hidalgo, Stan Pățitul fiind
NOI, Stan Pățitul
pe o piele de capră scriind
testamente spaniolești, iscălind
pluralul Noi, însumând
ale mele crunte pățanii
și moara cu vântul cu tot
și aripile ca o răstignire la pătrat,
NOI, Stan Pățitul
murind,
și de a nu muri
fiind nemângâiat,
spre a mea consolare
am murmurat
al meu laitmotiv, al meu Credo:
Frumusețea este o Stea
după umila părere a mea.

Iosif Brodski - Hamlet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce așteptați, prințule?
Ce așteptați?
Ajunge, nu Vă frângeți mâinile.
Oamenii ăștia, prințe, cum observați,
Abia Vă mai rabdă chinurile.
Ei sunt încercați, ei nu mai sunt copii de-acum.
Nu mai dați din aripi deasupra lor.
Ei știu, prințe, că o virtute oricum
Pieri-va-n luptă cu-ăl răuvoitor.
Lor nu le place răul,
Firește, l-or urî,
Dar, totuși, nu-s nici de a Voastră parte.
Ei au venit să vadă
Cum Veți muri,
Murind a miia oară, poate.
Nu, prințe, nu Vă este dat
Să-i uimiți.
Doar Vi-i sortit de-a vrea
Și-a nu putea.
Ei vor goni-n jos, spre-ai lor galoși porniți,
Cu-aplauze primindu-Vă moartea.
Cuvintele devin înșelătoare.
Iar îndoiala-i meserie rea.
Lăsați spectacolul –
Răul să piară!
Uimiți-i – viu rămâneți, prinț sadea.