Aha, ye…
Când instinctu’ matern este unu’ de fiară,
Realizezi că te ridică cine te și coboară.
E legea naturii, instinctele sunt legate cu sfoara,
Posibil să nu mai simți asta și a doua oară…
Ceva separă intenționat direcția de morală,
E trist că toată tinerețea se preface-n boală.
În acuzații fără noimă e pustie glastra
Și cu asta-basta! Mă plimb prin Alabasta
Însetat pan’ la sacrificiu, iluzie sau viciu,
Am destulă creme să stau pe gânduri ca-n ospiciu.
Peste maile de zări, și puținele mari realizări,
Contează ce-ai asimilat din stări și frustrări.
Eșecul vine neanunțat, ca unii-n soare n-au gust,
De-asta spun când simt, sper să iubesc morții ca-n Faust.
Mă scald în emoții și realizez cât sunt de mic,
Pentru că-n final, recompensa echivalează cu nimic!
Și nimic înseamnă totu’, sau poate mi se pare,
Caută tu nuanța perfectă într-o vie non-culoare.
Pictează pe sticle ce vezi, niciun strop să nu pierzi,
Și se pare ciudat c-ai ajuns cu ochii să sângerezi…
În loc să donezi esența, primind independența,
Dar acest gest sincer e acuzat de impertinență.
Ai o viață cu multe cusături ce-ți promite solemn
Că te va acoperi total când vei păși în infern…
Indiferent de interferențe, cu prezențe în zdrențe,
Razlete, sufletu’ ce se scaldă-n acuratețe.
Atunci când te strică, și anume îți spune pe nume,
Ai impresia că orice gând, de nicăieri, pune presiune.
Sfidează slăbiciunea, și nu pentru că trebuie,
Ca un trandafir urban ce înflorește-n Decembrie.
N-am pretenția de-a mă-nțelege, ce scriu eu e vag,
Însă-s mult prea realist să pun picioru-n prag!
Cine pândește după colț, are colți și-un scop,
E ușor să-l ocolești, dar nici asta nu mai pot…
De când drumul e învelit cu parfum de sec,
Succesul contemporan rămâne un simplu secret.
M-aș sinucide azi, dar mă presează ziua de câine,
N-am credința de enoriaș, am una de câine.
Reprezint latura întunecată din apus ca vizigoții,
Schițând o poveste descrisă de proporții…
Despic firu’ narațiunii-n trei ca Dunărea,
Deși știu foarte bine că asta nu e treaba mea…
Privind lumina ca Tokageroh din lumea de dincolo,
Neschimbat și îmbătrânit, caut putere ca Piccolo.
Ce las în urmă-mi dărâmă rațiunea ca gloria,
O duc prost cu memoria, ca ungurii cu istoria!
Linia dintre mine și-adevăratul eu e subțire
Și-atârnă greu, ca balanța dintre pestă și orbire..
Am fost acuzat de cineva că numai trudesc,
Ceea ce tu numești progres, pentru mine e regres.
Legea universului înfruntă aberațiile omenirii,
Te ajută să pășești dincolo de gratiile gândirii…
Important e să nu uiți cine ești, și nici ce-ai fost,
Chiar dacă incultii, pentru asta, te vor lua de prost!
Că sunt arogant, bătut în cap, îngâmfat, de fapt,
Afirmațiile tale au scopu’ prost justificat…
Prin vorbe pe la spate, nu știam că-ți plac bârfele
Și inapții au ajuns să pună botu’ ca t***ele..
Hai critică-mă acum! Mai bine vezi-ți de-ale tale!
Principiile umane și morale diferă la fiecare..
Detenția sufletească e cea mai dură pedeapsă,
Nu te recunoști de mască și spui că nu îți pasă..
Degeaba ai atitudine printre nevertebrate,
Cine se-aseamănă, se-ndrumă, și așa mai departe…
Socotește adevăru’, deși e o palmă morală
Pentru un obraz social, într-o eră antisocială
Rupându-ți din conștiință, cunoști un întreg travaliu
Cu așteptare efemeră, ca ziua de salariu…
Prietenia iartă multe, orbule, treci cu vederea
Ia exemplu’ lu Fujitora, vezi care ți-e averea!
Știu că piesa asta e jalnică, are subiectu’ descentrat,
Dar atinge mai multe teme ca MC-ul tău preferat!
Te-am pupat…
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta interioară a artistului cu propriile demoni și cu așteptările societății. El reflectă asupra deziluziilor vieții, asupra condiționărilor sociale și asupra importanței de a rămâne fidel propriei identități, chiar și în fața criticilor.