Dacă totul s-ar fi reparat doar din cuvinte
Am fi îndreptățiți probabil multe să admitem
Nu tu sau eu suntem acum înstrăinați
Ci oricine este așa.
Salut,
sunt psiholog și am nevoie de un psihiatru
Pesimismul mă inspiră, optimismul face teatru, Acum
Toți opriți-vă dacă simțiți ce vedeți,
Sau ecoul reprezintă doar feed-back-ul din pereți
Cuvintele nu vor fi destule niciodată
Am mai deschis un lacăt iar și sper să nu vă placă
Nu vă mai agățați ca niște magneți grei Căci
Dacă nu ești informat atunci crezi ce vrei
Recunoaște că ești mărginit de orizontul propriu,
Și semnele se-apropie ca stropii ploilor din tropici
Uită-te la mine eu îmi aparțin mie
Și ceea ce iubesc e tocmai ce doresc să fie
Țesătură curgătoare de nisip în clepsidră
Sunt sedus într-o lentă scufundare ca o vidră
Asigură-mă că nimic în jur nu se strică
iar dacă da pentru ce motiv mă sâcâi?.
Le-am strâns pe toate laolaltă pe harta înstrăinării
În proverbe sora limpezimii stă fundul mării
Eu merg mâncând pe margine de drum, ca artistul
Fac scepticismul care pune la-ndoială scepticismul
Toți trecătorii povestesc cu vlagă
Despre amintirea care refuză să se șteargă
Iartă-mă la cât de susceptibili pământenii
Sunt deranjat de necesitatea de-a asculta tâmpenii
Voința să vă fie una pentru toate
Căci ceea ce nu se amestecă se cheamă simplitate
Toți venerează bogăția, plăcerea, noblețea
Norma e o dogmă vezi la alții și dorește-ți iar
De conștiința unei lipse nu te bucuri
Oamenii își caută uitarea înlocuind lucruri
Se îndreaptă către ceea ce le-ar place să posede
Și eu sunt obosit și nimeni nu mă crede
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de înstrăinare și scepticism față de valorile și normele societății. Vorbitorul se simte obosit și neînțeles, observând superficialitatea și goana după posesiuni materiale a oamenilor, căutând o formă de autenticitate și sens într-o lume confuză.