condition umana – Versuri.pro

Menelaos Ludemis - Sancta Simplicitas

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Credeam cu convingere că
Dumnezeu a murit
Acum două mii de ani.
Și nu-mi vine să cred
Că a reușit să trăiască,
Chiar mort,
În inimile oamenilor îngrădiți.
Credeam că omul este și va rămâne
Un animal patruped,
Nu credeam însă niciodată
Că va veni clipa în care
Va ajunge reptilă înaripată!
Cu pasiune credeam
Că Hitler s-a sinucis
În cancelaria Berlinului,
Că viermii care l-au mâncat
Pot deveni Mareșali!
Versiune românească de Menelaos Ludemis

Menelaos Ludemis - Vizibili și Invizibili

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Duomo, San-Petro, Notre-Dame,
Imense edificii ale zeilor,
Catedrale ciclopice. Piramide
pentru faraonii creștini.
Dar de ce? De ce astfel de clădiri
asemenea haosului?
Răspunsul vine zguduitor:
„Și unde, nesăbuiților,
Unde ați fi vrut să găzduim
zei atât de uriași?”
O liniște de mormânt se-așterne.
„În inimă!” a strigat un visător.
N-a convins pe nimeni.
Când oamenii se ceartă
pentru existența cuiva
Înseamnă că acest „cineva” există
Și prin urmare trebuie să locuiască.
„În cimitire!” a strigat un păgân;
Bine, dar e cu neputință.
Oamenii refuză să îngroape
morții pe care nu-i văd.
Dar totuși – nu-i așa? – totuși
Undeva trebuie instalați și zeii,
Indiferent dacă sunt invizibili.
La nevoie într-o „criptă”
sau într-o peșteră.
Trebuie… trebuie neapărat
să se ascundă și nemuritorii
ca să nu-i găsească moartea.
Atunci ce-am face
noi, sărmanii muritori,
fără Zeii nemuritori?
Duomo, San-Petro, Notre-Dame…
Știau ei
și popii și cardinalii
de ce le-au clădit atât de uriașe:
pentru că numai așa
puteau fi micșorați oamenii,
micșorați… micșorați…
până să devină invizibili
oamenii,
ca să poată deveni mai vizibili
zeii.
Versiune românească de Menelaos Ludemis

Mihai Eminescu - Urât și Sărăcie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Urât și sărăcie sunt acei doi tovarăși,
A căror urme crude le aflu pururi iarăși
Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi…
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…
Zburat-au chip și cântec urât și sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ți o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereții, a minții vioiciune,
A inimei bătaie, și gingașa minune
Din ochi, când toată viața în ei îți este scrisă
De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…
Cum trec, cum trec cu toate.. și făr’ să le oprească
Nimic.. Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Și ce-ți rămâne-n urmă? vreme și sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cât, cât de puțin
Ți-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blând și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumsețe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deșert atârnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sau nu poți ști.. Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoabă scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?.
Virtutea e-o poveste.. când gândul ți-l ascuți,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:
Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc și greu dispreț,
Hrănind a lui viață din sute de vieți.
A nu-ți ține cuvântul când nu-ți vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mână,
A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,
Când ai mințit o dată să te mai pui să minți,
A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete și rușine
Aceasta nu e nobil.. Dar toți și-ndeosebi
O fac ușor tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îți pui vorba și gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulțime cu multă nepăsare..
Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept și datorie,
Ce ți-a rămas la urmă? Urât și sărăcie.
Iubit-ai?.. Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ș-acesta.. ei.. făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,.
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu.. Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă, din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă și curată,
Care-n viață vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer și pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingașei femei,
Când pentru o privire dai viață, dai noroc,
Când lumea ți-este neagră de nu ești la un loc
Cu ea.. Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?
Ce va rămâne vouă? Urât și sărăcie!.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Jorge Luis Borges - Elegie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu știe nimeni, nici măcar oglinda
că amare lacrimi omenești vărsat-a.
Nu poate bănui că prăznuiește
acele lucruri vrednice de lacrimi:
zoritul șir de ani și frumusețea
Elenei, deși el n-a văzut-o,
și mâna lui Isus pe lemnul crucii
sub stăpânirea Romei, și cenușa
Cartaginei, și în poem persan
privighetoarea, scurta fericire,
neliniștea ce stă mereu la pândă,
Virgiliu plin de muzică și fildeș,
care a cântat a spadei vitejie,
mișcarea norilor necontenită, înot
ce parcă-ncremenește-n asfințit,
și dimineața ce devine seară.
Un om se află dincolo de ușă,
alcătuit din timp și din iubire.
E singur. Toate lucrurile lumii
le-a plâns la Buenos Aires.

Jorge Luis Borges - Baltasar Gracián

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Doar labirinturi, răsuciri, embleme,
Laborioasă, rece alcătuire,
Ăst iezuit credea că-i izvodire
Poetică lung șir de stratageme.
Loc sunetele-n pieptu-i nu-și găsesc.
Ierbar de flori de stil, subtilități
Deșarte, simple ingeniozități.
Un stil uscat, lipsit de omenesc.
Nu l-a mișcat homeric glas dogit,
Nici cel de-argint și lună-al lui Vergil,
Pentru Oedip ochi n-are în exil,
Nici pentru Hrist pe cruce răstignit.
Văzut-a-n răsărit cum stele mii
Pălesc în aurora somptuoasă
Și le-a numit cu vorbă păcătoasă:
Găini ale cereștilor câmpii.
Iubirea sacră n-a ajuns s-o știe,
Nici dragostea ce buzele aprinde,
Citind Necruțătoarea îl surprinde
Al lui Marino tom de poezie.
Destinu-i ulterior nu-i scris în carte.
Țărâna din părăginit mormânt
Ajuns-a colb împrăștiat în vânt.
De lumea celor drepți avut-a parte.
Dar oare ce-a simțit privind Splendori
Și Arhetipuri clare? Poate-amar
A plâns atunci, spunându-și: în zadar
Nutritu-m-am cu umbre și erori.
Și ce s-a petrecut când, neclintit,
Foc sacru, Adevărul, s-a ivit?
Lumina-i pură poate l-a orbit,
Mergând pe drumul fără de sfârșit.
Mai este o-ncheiere: vane teme,
Neînsemnate l-au preocupat.
Nu-n rai i-e sufletul, ci frământat
De labirinturi, răsuciri, embleme.

Jorge Luis Borges - Celui Ce Mă Citește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Celui ce mă citește.
Invulnerabil ești. Cum, nu ți-au dat
Cereștii zei ce soarta-ți pândesc
Deșarte certitudini? Nu ți-e oare
Timp neoprit același timp de râu
În care Heraclit văzu simbolul
Fugacității? Marmura te-așteaptă
Dar nu o vei citi. În ea stau scrise
Și data și orașul și epitaful.
Din timp croite visuri ceilalți sunt
Și ei. Nici bronz nu sunt, nici aur.
Și lumea, ca și tine, e Proteu.
Ești umbră și în umbră vei intra
Ce te așteaptă la sfârșit de drum.
Gândește-te că ai murit de mult.

Jorge Luis Borges - Lucrul Care Sunt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nu știu ce nume am. Eu nu sunt Borges
(Pierit-a Borges în La Verde, împușcat),
Nici Acevedo, ce visează-o bătălie,
Nici tata, aplecat deasupra unei cărți
Ori moartea așteptând-o-n zorii zilei,
Și nici Haslam, versete descifrând
Din Evanghelii, de Northumberland departe,
Nici Suarez, cu plutonul de lancieri.
Sunt numai umbra-aceea proiectată
De-aceste umbre dragi amestecate.
Memoria lor sunt, dar eu sunt altul.
Cel care-a fost, ca Dante Alighieri
Și noi ceilalți, în straniul Paradis
Și-n multele Infernuri necesare.
Sunt trupul și sunt chipul nevăzute.
Sunt, când se-ncheie ziua, resemnatul
Care cuvintele le potrivește
Altfel decât de obicei sunt folosite,
Spre-a înșăila povești ce istovesc
Domeniul denumit literatură.
Sunt cel ce enciclopedia consultă,
Școlarul întârziat cu păr cărunt,
Sunt prizonierul unei încăperi
De cărți ticsită fără de cuvinte,
Care-ntr-un colț scandează temător
Un hexametru învățat cândva,
Sunt cel ce vrea să mântuiască-o lume
A focului și-a apelor Mâniei
Cu puțințel din Fedru și Virgiliu.
Trecutul mă-mpresoară cu imagini.
Și amintirea bruscă sunt a sferei
Din Magdeburg, a unor sacre rune.
Sunt un distih de Angelus Silesius.
Sunt cel ce mângâierea o cunoaște
De-a-și aminti de clipa fericită.
Sunt uneori nespusă bucurie.
Sunt cel ce știe că e doar ecou.
Sunt cel ce vrea să moară-n întregime.
Sunt poate cel ce ești și tu în vis.
Sunt lucrul care sunt. A spus-o Shakespeare.
Sunt ce-a rămas din șirul de netoți
Și de fricoși ce-am fost cândva pe rând.

Demostene Botez - Tristeți Atavice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tristeți adânci de iarmaroace,
De hăli cu cuști și panoramă,
Tristeți de șubrede barace
Cu-ntortocheate diagrame;
Tristeți de birturi, cafenele,
De zgomot infernal de clește,
De-un vânzător de floricele
Și-un papagal care ghicește;
Tristeți de după-amiezi cu soare
Cu moleșita lor căldură,
Cu cerșetori fără picioare
Ce cântă dureros din gură;
Tristeți de bărci ce balansează
Caricaturi de-avânt schilod,
Și de maimuți ce imitează
Și râd urâte la norod;
Tristeți haine și adânci
De-acvile cu lanțuri la picioare,
Visând seninătăți de stânci
La ușa cuștilor murdare;
Tristeți bolnave de flașnete
Cu valsuri vechi și anodine,
Tristeți și moaște de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine?

Radu Gyr - Testament

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu inimi de mireasmă și ciment,
cu sânge care speră și se teme,
de unde curgem, din ce fund de vreme,
din adâncimi străvechi de testament?
Ce legi de fier, ce taine și blesteme
ne-mping spre-un pisc de-azur fosforescent,
sau ne-mbrâncesc cu fierberi de torent
în spurcăciuni holbate să ne cheme?
Că moștenim și lanțul ce ne frânge
și visul fâlfâind ca un stindard;
și dacă-ades cu tiflele-i nătânge.
Satana scoate limba după gard,
o clipă-ngenunchează-n noi și plânge
un Dumnezeu cu lacrimi care ard.

Radu Gyr - Geografie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aceste mări și fluvii și oceane,
zbătute-n văgăunile amare,
sunt lacrimile lumii seculare,
pe hărțile durerilor umane.
Și acești munți în aspră-ncleștare
sunt ne-mpliniri stratificate-n stane,
grozavele granitului mormane
pe inimi împietrite-n resemnare.
Iar codrii-aceștia, în eternă trântă
cu trăsnete și grindină și ploaie,
sunt brațele-omenirii ce se-avântă,
se zbuciumă și-o vreme se-ncovoaie,
ca să-și ridice iar din lupta sfântă
împărăția crengile vâlvoaie.