cautare sens – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Răstălmăciri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Eu încă-ți mai răstălmăcesc cuvinte
Și-ncerc să mă conving că negru-i gri,
Când pașii-mi sunt amprente pe morminte
Iar gândurile-mi sunt mai cenușii.
Tot caut alte și-alte înțelesuri
Pe cruci înțepenite în pământ,
Descoperind în epitafuri sensuri
Ce-mi par doar vorbe aruncate-n vânt.
Dar caut, vreau să cred că cele scrise
Nu au culoarea gândului funebru
Și-a vorbei șuierată prin culise
De șerpi ascunși, înveșmântați în negru.
Mai caut, printre urmele din minte,
Răstălmăcind culorile-n cuvinte.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Călător prin gânduri”)

Radu Gyr - Înțelepciunea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Credeam că-mi ești o cârjă de vlădică,
înaltă, dreaptă foarte și semeață,
și, sprijinit în ea, să calc prin viață,
neclătinat de cumpănă sau frică.

Păreai să-mi fii un bulgăre de gheață
ori de cleștar – medalie unică –
pe care nici un cutremur nu mi-o strică,
nici n-o topește vipia răzleață…

ci văd, gemând, cum cârja se-nconvoaie
și bulgărele-n pasărea săracă
se schimbă, pârjolit pe jerăgaie.

Toiagul mi se frânge ca o cracă
și tot cleștarul meu e vâlvătaie,
neliniștea-ndoielii rug să-mi facă.

Eugen Cioclea - Numitorul Comun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ar trebui să ne-adunăm cumva.
De când ne-am dus de-acasă, numai fracții
din sufletele noastre s-au ales.
Frunzele-n piept ca niște
decorații.
A dispărut întregul. Șuguim.
Mai mult sau mai puțin cu aroganță.
Ne-au contractat în pripă negustorii,
lipindu-ne pe frunți câte-o chitanță.
Pe două drumuri, dacă nu pe trei,
umblăm aprinși. Ne-am și schimbat la față!
Un văr de-al meu, întors din nicăieri,
în loc de limbă-avea
un motocel de ață.
Dat naibii, ce mai! Dus după comori,
cernea nisip și-omăt prin buzunare,
iar ca dovadă cât de bine i-i
se ghilosea cu vodcă pe picioare.
Ne conformăm. Ne dedublăm urgent.
Sătui sunt lupii. Mulțumit păstorul.
Luceafărul ca de vânat e-n munți,
prada se cară sincer, cu tractorul.
De la o vreme, parcă întorși pe dos,
organ de simț ni-i fierea. Cu rărunchii
cum aș putea să distilez invers
lumina ce-au băut-o unchii?.
Cred că adun și mă trezesc că scad
din miei balade –
restu-i pielicică!
Scad din prieteni ce mi-a fost mai drag,
scad c-o plăcere sadică. Mi-e frică!.
Ce mi-a rămas? Un fleac de trenci, un pix?
Am moștenit călcâiul lui Ahile.
Sofiștii nici că m-au lăsat s-ajung
măcar pe una din reptile.
Alerg, alergi, aleargă, alergăm
în grup compact ori răzlețiți pe pistă.
Bate sudoarea ca o brumă-n noi
și radiază nume de pe listă.
Se face seară iute. Chiuim.
Cine mai e, pe unde-i, să răspundă!
Ne-ar trebui un numitor comun
de mai promite ceasul vreo secundă.
Și ne-ar mai trebui mai știu eu ce,
c-am fost soldat și-am stat în bivuac –
găsești o sârmă groasă, oarecare,
s-avem și-un paratrăsnet pe-un copac.

Nicolae Ţaţomir - În California Limbajului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În California limbajului
Puțini am găsit aurul
Din care-am făurit poeme
Inoxidabile..
Trudiți stăm noaptea în jurul focului
Și nu putem ațipi
De bufnetul târnăcoapelor
Și pocnetul ciocanelor
În țeasta pietrelor fără duh.
Nisipul aurifer
Se scurge printre degetele
Care prind tot mai strâns mânerul uneltei
Pentru-a sfărâma zădarnic
Rocile sterilității.

Nicolae Labiș - Clio

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pășeam pe muchia zării cu sufletul coclit,
Amărăciunea-n mine își răvășea furtuna.
Urechile-mi, deschise suav spre infinit,
Ca două albe scoici, vibrau întruna.
Ploi de leșii, nebune, îmi dănțuiră-n păr,
Îmi biciuiră gura și-a frunții largi coline,
Dar aripa gândirii, vâslind spre adevăr,
Tot nu voia, semeață, să se-ncline.
Gândeam la calea vieții prelinsă în trecut
Și căutam cărarea pe care voi porni-o.
Când, brusc înfiripată din nouri și din lut
Mi-a râs înnegurata doamnă Clio.
Ce patimă trufașă lucra-n făptura ei! –
Ochi adânciți în verde și buze roș-închise
Sub țeasta ca-nghețată în blocuri de scântei
Curbă severitățile-i decise.
Spre dânsa-nțepenindu-mi privirea-nfrigurată,
Mi-am aplecat genunchiul și nemișcat am stat.
Amețitor porniră în tâmpla mea să bată
Cuvintele-i – grăunțe de diamant curat:.
-„Ai dreptul la tristețe, prietene, oricât.
Vibrează și tristețea în tot ce-a dat natura.
Dar în aceste vremuri, nu gândul mohorât
Și nu tristețea îți pot da măsura.
Știu, palele petale ce-n veselii ușoare
Grăbindu-se-n vârtejuri, hazliul joc și-l fac,
Parodiind tumultul furtunilor din soare,
Precum nici mie, nu îți sunt pe plac.
Nu-mi plac nici băiețoii cu buburoase fete,
Schimonosiți bovaric să-nchipuie ce nu-s;
Nu m-a-ncântat alaiul de inimi săltărețe –
Pestriță purecime ce țopăie în sus.
Nu de timpan, de minte simțită, bate ora
Când ziduri cariate de nedreptăți se sparg,
Și-n flux imens se varsă pe lume aurora,
Eu inimi cer, cu foc în coșul larg.
Cer inimi ca văpaia de cratere-n erupții,
Pornite-n dăruire, solemne în blestem,
Carbonizând bandiții, mișeii și corupții –
Cu patos doar pe ele le consemn.
Ursuză, inerția-și întinde moarte crește,
Păzită de lungi steiuri, de aspri colți de lup,
Născută-n oameni forța regenerării este
Menită să-i deturne neschimbătorul trup.
Chiar dacă înnoirea e sensul vremii tale –
Împurpurată-n steaguri pe leniniste oști –
Cu rădăcini înfipte-n trecut, mai stau în cale
Balcanii inerției pe care îi cunoșți.
Nu tu o vei surpa-o, dar de-nnoire dornic
Să fugi de-al nepăsării somn moleșit și calm.
Fii picurul de apă ce sfredelind statornic
Străbate roca dură și-ncheagă țurțur alb.
Când trudnicele grote vor fi mâncat colosul
Inert, ce supt în ele își va afla mormânt,
Știrbita stalagmită își va vădi folosul
Răzbind frumoasă-afară, în soare și în vânt..
.. Te întristezi, te bucuri – așa e-n lume dat.
Pe lângă mulțămire și jalea ni-i lăsată;
Dar dacă mohorârea surită te-a-ncercat,
Să nu te-arunci plictisului vreodată;.
Plictisul năpădește ca pirul împrejurul,
Putregăind lumina sub ceruri de gudron.
Nu rana-i fu osânda lui Prometeu. Vulturul
Îl plictisea, ciocnindu-l monoton.
Tu cuget treaz păstrează-ți tăios ca un cuțit;
Urmează-mă și smulge-ți cojelile coclite
Și urmărește-n lume cum peste tot agit
Ziarele, aceste drapele ciuruite.”
Pășeam pe muchia zării și pe-nceput de drum.
Lumina albă-n minte își clocotea furtuna,
Urechile-mi, deschise spre infinit acum,
Ca două scoici de-argint sunau întruna.
Și-aceea ce-mi vorbise n-a fost stăpâna Clio –
O frământare surdă m-a răvășit mereu
Și-am scos dintr-însa calea pe care voi porni-o,
Ritmând-o, și-n simboluri, cum a putut și eu.

Ted Hughes - Cum A Început Apa Să Joace

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Apa voia să trăiască
S-a dus la soare dar s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la arbori, arborii au ars, s-a întors plângând
Au putrezit, s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la flori, florile s-au veştejit, s-a întors plângând
Voia să trăiască
S-a dus în pântec, a întâlnit sânge
S-a întors plângând
S-a dus în pântec, a întâlnit vârf de cuţit
S-a întors plângând
S-a dus în pântec, a întâlnit viermi şi putregai
S-a întors plângând şi voia să moară.
S-a dus la timp intrând prin uşa de piatră
S-a întors plângând
S-a dus să scotocească întregul spaţiu căutând nimicul
S-a întors plângând şi voia să moară.
Până când nu i-a mai rămas plâns
S-a aşezat apoi la temelia tuturor lucrurilor
Cu desăvârşire istovită, limpede cu desăvârşire.

Ana Blandiana - Nec Plus Ultra

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mi s-a spus să te caut
Și eu însămi nu voiam decât căutarea.
Nici măcar nu mă gândisem
Ce m-aș face cu tine
Dacă te-aș găsi.
Te-aș pune în pământ ca pe o sămânță?
Te-aș hrăni ca pe un animal domestic
Socotindu-ți foloasele blănii și cărnii,
Lânii și laptelui?
Sau, dimpotrivă, m-aș lăsa eu devorată
Ca de o fiară?
Sau ca printr-o pădure
M-aș rătăci de spaimă prin tine?
Sau ca într-o prăpastie
M-aș lăsa să cad nebănuind adâncimea?
Sau ca într-o mare
M-aș înmormânta în pești?
Mi s-a spus să te caut,
Nu să te găsesc.