Credeam că-mi ești o cârjă de vlădică,
înaltă, dreaptă foarte și semeață,
și, sprijinit în ea, să calc prin viață,
neclătinat de cumpănă sau frică.
Păreai să-mi fii un bulgăre de gheață
ori de cleștar – medalie unică –
pe care nici un cutremur nu mi-o strică,
nici n-o topește vipia răzleață…
ci văd, gemând, cum cârja se-nconvoaie
și bulgărele-n pasărea săracă
se schimbă, pârjolit pe jerăgaie.
Toiagul mi se frânge ca o cracă
și tot cleștarul meu e vâlvătaie,
neliniștea-ndoielii rug să-mi facă.
Sensul versurilor
Piesa descrie deziluzia profundă a naratorului față de o sursă de sprijin sau credință pe care o considera indestructibilă. Această sursă, inițial percepută ca o cârjă puternică și un simbol prețios, se dovedește a fi fragilă și supusă distrugerii, lăsând naratorul în incertitudine și suferință.