cain – Versuri.pro

Michelangelo - 71

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Primitu-l-am și i-am tot dat citire
a zecea și a douăzecea oară…
Vi-s dinții de folos cum, bunăoară,
sătulului i-e hrana în neștire!.
Știut-am totuși de la despărțire
că spița voastră din Cain coboară
neabătut, căci încă o-nfioară
un bun strain, ca o nenorocire….
Zavistnici, mândri, fără de rușine,
urâți aproapele, nu-I știți nevoia;
orice năpastă de la voi vă vine.
Poetul de-a vorbit de rău Pistoia,
tu să n-o uiți! Știu: când vorbești de bine
Florența, fals îmi cauți bunăvoința.
Zadarnică ți-e voia:
tot nu-nțelegi de ce-i o nestemată,
căci mintea nu te-ajută niciodată!.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin

Georg Trakl - Groaza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Prin goale-odăi eu mă vedeam trecând,
– Stele dansau pe albastru fond smintite
Și câini urlau pe câmpuri adormite
Și-n vârfuri föhnul răscolea flămând.
Dar brusc: tăcere! Din gâtlejul meu
Mari fierbințeli scot flori otrăvitoare,
Din crengi, ca sângele, pal sclipitoare
Tot cade rouă, ca din răni, mereu.
Din golu-oglinzii-nșelător se-arată
Încet un chip din groază-ntunecată:
E Cain! parcă deslușit puțin.
Lin draperia freamătă când, iată
Ca-n gol doar luna prin fereastră cată:
Eu singur sunt cu propriu-mi asasin.

Giuseppe Ungaretti - Cain

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fuge pe nisipul fabulei
Și piciorul lui este ușor.
O, păstor de lupi
Ai dinții luminii scurte
Ce-nțeapă zilele noastre.
Terori, avânturi,
Horcăit de păduri, acea mână
Ce despică foarte ușor bătrâni stejari,
Ești făcut după imaginea inimii.
Și când ceasul e foarte întunecos,
Trupul acela vesel
Ești tu printre arborii vrăjiți?.
Și în timp ce crap de dorință,
Se schimbă timpul, te agiți bănuitor
Îmi scapi cu pasul meu.
Să dormi, ca o fântână în umbră!.
Când dimineața e încă secretă,
Vei fi primit, suflete,
De o undă odihnită.
Suflet, voi putea vreodată să te potolesc?
Niciodată nu voi vedea în noaptea sângelui?.
Fiică indiscretă a plictiselii,
Memorie, memorie neostoită,
Norii pulberii tale
Nu-i vânt să-i ducă departe?.
Ochii mi-ar redeveni inocenți
Aș vedea primăvara eternă.
Și, în sfârșit, nouă,
O, memorie, ai fi nepătată.

Panait Cerna - Plânsul Lui Adam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Arcași îndemânateci, semeți, cu pași de lei,
Doi fulgeri smulși din noapte-mi erau copiii mei;
Și parcă-i văd și-acuma în faptul dimineții,
C-un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeții,
Și cum se pierd cu turma în zarea purpurie,
Făcând din largul lumii imensă-mpărăție..
Sau cum se-ntorc agale, zâmbind și mână-n mână,
Buni, fericiți ca mine, pe când eram țărână.. Iar Eva lăcrăma.
Dar nu-i iertat se vede norocul ce-am avut ─
Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut;
Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primești,
Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepsești..
Un gând de-aiurea ─ ucigătorul gând ─
Și-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat.
…S-a năruit cu blestem altarul fumegând
Și s-a târât o pânză de fum, în lung și-n lat,
Ca o imensă-aripă de vultur săgetat..
Iar de atunce, fumul crescu mereu, ș-a pus
Zid negru între mine și slava ta de sus ─
Azi, gândurile mele cu greu pot să le-adun,
Să le trimet la tine, Părinte vecinic bun;
Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite,
Ca fumul fără pace al jerfei neprimite..
Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine:
Să-nving robia humii!..
Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine: Să-nving robia humii!..
Nu mi-ai dat Tu lumina și farmecele lumii?
Pământului meu tânăr nu-i dat nectarul sevei?
Și nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei?
O rugă, da, un cântec ți se cuvine Ție..
Îl simt vibrând.., nimica nu poate să-l reție ─
Dar, când să pui într-însul îngenunchiata-mi viață,
Uit vorbele măririi și buzele mi-nghiață,
Căci geamătul lui Cain din noapte se desface
Și-mi risipește clipa de rugă și de pace.
E plânsul lui.. Din noaptea cărărilor pierdute,
El inima-mi de tată o cheamă, să-l ajute;
Dar n-am puteri.. ─ și spada grădinilor divine
O simt cum se înfige fulgerătoare-n mine.
Tu-l vezi și-l dai uitării.. Ce s-a făcut, Părinte,
Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte?
Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i ─
Ce vrei să faci, Tu, Doamne, cu suferința lui?
O, dacă spre urzirea unei cerești podoabe
Îți trebuie durerea făpturii tale slabe,
Ridică de pe viață-i povara, că-i a mea,
Și pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea;
Mi-aș duce-o fără murmur, chiar de m-ar frânge-n cale,
Căci inima-mi cunoaște și darurile tale..
De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos,
El a făcut păcatul atâta de frumos:
Un farmec, o beție ce-n veci în tine-o porți ─
Pe clipa rătăcirii îndur și mii de morți..
Dar prea e crudă legea ca fiul să spăşească:
De-a pururi, fără vină, greșala părintească..
.. O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit,
Era prin rai lumina, și flori, și ciripit,
Plutea o voluptate-n văzduhul primăverii ─
Miresmele grădinii părtașe-au fost căderii..
Să cadă însă plumbul osândei pe-amândoi,
Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi,
De ce să-ți blestemi mama, gemând prin râpi sihastre,
Tu, singura lumină a gândurilor noastre?.
Găsi-vei tu vrodată liman nemângîierii
Să-i ierți pe-aceia care te-au hărăzit durerii?
Noi nu știam, copile, că tu ai să plătești
Cu chinuri clipa noastră de vrăji sărbătorești!
De-ar ști vrodată floarea de pom, din paradis,
Că-n fructul ei un vierme dușman va sta închis,
‘Nainte ca să lege, s-ar scutura-n noroi ─
O, sfânt copil al Evei! îndură-te de noi..
Sămănătorul, III, nr. 40, 3 octombrie 1904

Octavian Goga - Cain

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

I
În vremi demult s-a așternut sub glie
Și trupul tău și mâna vinovată,
Dar Cain, tu, păcătuirii tată,
Tot mai răsai și-n vremea mea târzie.
Azi crește iarba proaspătă, curată
Pe groapa ta de veșnică urgie,
Păcatul însă pururi reînvie,
Nu l-a primit țărâna-nfiorată.
El s-a-mpărțit în largul lumii noastre,
Se zbuciumă neadormit în fire
Pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre.
Noi îi simțim ispita-nfrigurată —
Nepoți ai tăi, părtași în moștenire.
Purtăm în suflet zestrea blestemată!

II
Simțeam de mult suflarea de otravă
Cum doarme-n pieptul fraților de-o mamă,
Cum din cetăți cu turnul de aramă
Purcede-n lunci și-n creştet de dumbravă.
Vedeam cum duhul negru se destramă,
Mă îneca funinginea grozavă
Și deslușeam clocotitoarea lavă
Cum se-nfiripă nebăgată-n seamă.
Tu, frate rău, cu inima flămândă!
Când Aveli mii cerșetoreau iertare,
Nu te-ai oprit în drumul de osândă!
Păcatul tău și-a întețit avântul
Și n-a avut nici milă, nici mustrare,
Când otrăveai în urma ta pământul!

III
Azi s-a aprins oceanul tău de ură,
Azi limbi de foc despică aurora,
Pierzarea astăzi își întinde hora
Și despletită urlă-n bătătură.
S-a început războiul tuturora,
Azi strig-acei ce mii de ani tăcură,
Dezlănțuita patimii arsură
Azi prăpădește-n trăsnete Gomora.
Bieți munți bătrâni! Voi gemeți azi de jale..
De-atâtea ori v-aș fi mutat din cale,
Voi, stavila atâtor visuri moarte!
V-aș prăvăli azi munte peste munte,
Între pământ și cer v-aș face punte,
Să n-aud plânsul fraților departe!

Kumm - Cain

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Descult mergi pe cărbuni aprinși
Din nări scoți fum
Din ochi îți ies scântei
Ce-mpart în buni și răi.
Ți-ai umezit limba de lemn
Și mi-ai brăzdat fruntea cu-n semn.
Oricât gesticulezi
N-ai să mă entuziasmezi
Eu n-am mușcat din măr
Mi-e rău de adevăr.
Prea mult l-au scris
Prea mulți îl spun
Orice bețiv
Oricare nebun.
Nu vreau s-ascult
N-am cum să n-aud.

Nichita Danilov - Abel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
Bărbatul e înalt și poartă
o mantie albă cu glugă.
Fața lui este trasă.
Trece un om despicat în două,
pe o stradă într-adins înfrigurată,
fix la orele șapte și un sfert după-amiază,
și fața lui este trasă.
I se văd plămânii, creierii, inima.
Inima bate,
plămânii răsuflă,
creierul gândește:
”L-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
și el m-a ucis,
l-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,
și acum iată-mă înjunghiat
de fratele meu..“.
Trece un om despicat în două
pe o stradă într-adins înfrigurată.
– Încotro, Abel, încotro?
Prima jumătate pășește cu un pas în față,
cealaltă cam la un pas distanță față de prima.
Omul duce într-o mână
un cap de miel roșu
și în cealaltă un paloș.
– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roșu
și paloșul negru.
Trece un om despicat în două
fix la orele șapte și un sfert după-amiaza.
Prima față a lui e trasă,
și a doua de asemenea trasă.
Duce într-o mână un cap de miel roșu
și în cealaltă un paloș.
Capul de miel deschide ochii și behăie,
și paloșul sângerează.
– Încotro, bunule Abel,
încotro?
– Îl caut pe fratele meu Cain,
să-i dau capul de miel roșu
și paloșul negru.
Trece un om despicat în două
și deasupra lui ușor se înnoptează..

Nichita Danilov - Cain

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
Ninsoarea e neagră și umedă,
ploaia e neagră și rece.
Prin ninsoare sau poate prin ploaie
trece un om foarte slab
cu o pelerină roșie.
Omul e înalt și fața lui este roșie.
Omul e alb sau poate negru,
dar fața lui este roșie.
Păsări roșii sau poate negre
se rotesc peste creștetul lui și țipă.
Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
– Caine, Caine,
ce face fratele tău Abel?
– Fratele meu
jertfește un miel roșu,
privind peste câmpul semănat de cadavre.
Pe câmp plouă sau poate ninge.
Ninsoarea e neagră și umedă
și ploaia e neagră și rece.
Deasupra lui veghează
în liniște Domnul.
– Caine, Caine,
de ce l-ai înjunghiat pe fratele tău Abel,
Caine?.
– Taci și ascultă,
fratele meu Abel jertfește un miel roșu,
privind câmpul semănat de cadavre.
Deasupra lui veghează
în liniște Domnul.
Ninge sau poate plouă
peste un câmp de cadavre.
Ninsoarea e neagră și rece
și ploaia e neagră și umedă.
Prin ninsoare sau poate prin ploaie
un om stă îngenuncheat în fața unui câmp de cadavre.
Fața lui este albă sau neagră,
dar expresia ei este tristă.
Ochii lui sunt albaștri sau negri,
dar expresia lor este tristă.
Părul lui e blond sau poate negru,
dar fața lui este tristă.
– Caine, Caine,
de ce ești așa negru,
Caine?
– Taci și privește,
fratele meu Abel jertfește un miel roșu
pe câmpul semănat de cadavre.
Peste el ninge sau poate plouă.
Ninsoarea e neagră și umedă
și ploaia e neagră și rece,
deasupra lui veghează în liniște Domnul.
Plouă sau poate ninge
peste un câmp de cadavre.

Nord - Cain Seamănă cu El Însusi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

E răul din mine: are coasa tocită, urlă, recită, e beat și mai bea.
Deși abia plecase la drum, deși avea loc să se-ascundă
Sub egidă. Regina mea, cazi acum…
Sunt nebunul tău, dar nu doar al tău. „Iartă-mă”
Ai spune tu fără sunetul cerului roșu ce-mbracă tunetul.
Mie – cap sec orbit de pistolul tău cu coapse.
Părinți păcătoși! Am căutat să m-alinți în
Ochii Lui storși. În ochii mei cosi fructul înapoi din coji.
Înapoi până ce pământul se dă la o parte
Și rămân doar ape nedespărțite. Ca noi.
Simt sângele meu: ghețar lunecând, viu pe dinăuntru.
Simt sângele altcuiva: cald, mort pe dinafară.
Azi e ziua Judecătorului și tu n-ai avut
Decât pe tine să I te aduci, la picioare I te arunci:
O Eva modernă, și-a lăsat Adamul acasă dormind
Nebănuitor c-un bilet pe pernă. O, Eva eternă!
Acum e rândul meu să râd și când spun „acum” spun „acum când
Copii dorm”, în sfârșit, unul visează, celălalt nu.
Și motivul pentru care Cain nu seamănă decât cu el e
Că n-a mai rămas nimeni. De parc-ar fi fost vreodată cineva…