biblioteca – Versuri.pro

Walt Whitman - Nu Închideți Ușile Voastre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Nu-mi închideți ușile voastre, mărețe biblioteci,
Eu vă aduc ce de pe rafturi vă lipsea,
de ce aveați mai multă trebuință vă aduc.
Din război năzărită, o carte am scris;
Buchiile cărții mele nimica sunt, reverberațiile
lor, totul.
O carte aparte, fără nicio legătură cu restul,
nepercepută de intelect.
Dar în fiecare filă, negrăite taine vă vor fascina.

Saint-John Perse - Vânturi 4

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pentru Atlanta și Allan P.
4
Totul de reluat. Totul de spus din nou. Iar coasa privirii, peste tot a fi purtat!
Un om porni să râdă la galeriile de piatră ale Bibliotecarilor. – Bazilica a Cărții! Un om la balustradele de sardonix, sub privilegiul bronzului și-alabastrului. Om nu de mare nume. Cine era, cine nu era?
Și zidurile sunt de agată unde se lustruiesc lămpile, omul cu capul gol și mâini netede în carierele de marmoră galbenă – unde sunt cărțile, în serai, unde sunt cărțile în nișele lor, că mai ieri, sub etichete, animalele împăiate în blănile lor, în camerele închise din marile Temple – cărțile triste, nenumărate, în straturi înalte, de cretacic, purtând creanță și sediment în suisul vremii.
Și zidurile sunt de agată unde se oglindesc lămpile. Mari ziduri șlefuite de liniște și știință și, de noaptea lămpilor. Liniște și liniștite-ndeletniciri. Preoți și preoție. Serapeum!
La care din sărbătorile Primăverii verzi va trebui să ne spălăm acest deget pătat de colbul arhivelor – în această brumă de bătrânețe, în tot acest fard de Regine moarte, de flamini – ca de molozul orașelor sfinte, de albe văruri, moarte de prea multă lună și pocăință?
Ha! mi se spulbere acest loess! Ha! mi se spulbere această amăgire! Uscăciune și vicleșug de altare. Cărțile triste, nenumărate, pe muchiile lor de cretă palidă.
Și ce va fi oare, pe degetu-mi de os, acest talc de uzură și de înțelepciune, și toată această atingere de colburile științei? Că la sfârșit de anotimp praf și pudra de polen, spori și sporuli de licheni, o mărunțire de aripi de nălbari, de solzi cu pungi de râșcovi. Toate lucrurile în descojire la limita infimului, depuneri de hăuri pe drojdiile lor, maluri și zațuri la capătul înjosirii – cenușă și pecingine a minții.
Ha! tot acest miros cald de leșie și de dospire sub sticlă. De pământuri albe de mormânt, de pământuri albe filtrante și de pământ vegetal pentru vechi Sere Victoriene. Toată această duhnire searbădă de sodă și de plancton, de miez alb de copră, și de alge uscate sub thalurile lor de fetru gri de prin marile ierbare,
Ha! tot acest gust de azil și de casbah, și-această brumă de vechime din mulurile pietrei – uscăciune și vicleșug de altare, carie de țărmuri cu mărgean, și molipsirea neașteptată, în depărtare, a marilor vâsle de calcar la trădările eclipticii.
Să pleci! să pleci! Vorba de muritor!

Charles Baudelaire - Vocea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Balansoarul meu în bibliotecă s-a proptit,
Un Babel sumbru, unde ştiinţă, fabulă, roman,
Cu cenuşă latină şi praf grecesc s-au contopit.
Înalt ca o coală in-folio mă simţeam sub tavan.
Două voci mi-au vorbit. Una perfidă, ceva mai brutal,
Mi-a zis: „Pământul este dulce ca o prăjitură;
Eu pot (şi astfel plăcerea ta va fi fără final!)
Să-ţi dau mereu o poftă de mâncare pe măsură”.
Şi cealaltă: „Hai, vino, să călătorim în visări,
Dincolo de posibil şi de tot ce e cunoscut!”
Şi cânta ca o briză ce suflă pe ţărmuri de mări,
Ca un spectru mâhnit ce venea dintr-un loc neştiut,
Ce dezmiardă urechea şi apoi o umple de teamă.
Eu răspund: „Da! Voce dulce!” Din acel timp uitat
Pe care, vai, am putea să-l numim a mea dramă
Şi soartă. Din spatele unui decor frumos pictat
De existenţa imensă, în neagra genune
Eu văd limpede lumi care sunt atât de bizare
Şi, fermecat ca o pradă de a mea clarviziune,
După mine trag şerpi ce pantofii mi-i muşcă-n picioare.
Şi de-atunci, cum au făcut şi profeţii de-atâtea ori,
Iubesc şi oceanul şi deşertul lipsit de hotar;
Râd când e doliu, vărs râuri de lacrimi la sărbători
Şi găsesc gusturi bune chiar şi-n vinul cel mai amar;
De multe ori cred că sunt minciuni faptele reale,
Cad în gropile-adânci când privesc către norii pufoşi.
Însă vocea mi-a zis: „Ai grijă de visele tale:
Pentru cei înţelepţi proştii sunt amuzanţi şi frumoşi!”

Jorge Luis Borges - Poemul Darurilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproș,
Această proclamare a puterii
Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic
Îmi dărui și cărțile și noaptea.
El din cetatea cărții făcu domeniul acestor
Ochi fără de lumină ce nu citesc decât
În biblioteca viselor, acele
Pasaje fără sens pe care zorii
Le lasă-aprinsei lor dorinți. Zadarnic
Le dăruiește ziua cărțile-i fără număr,
Ca manuscrisele hermetice, secrete,
Care pieriră-n Alexandria.
De foame și de sete (spune-o legendă greacă)
Muri un rege între grădină și izvor;
Eu, fără țintă bat mereu hotarul
Nemărginit al bibliotecii oarbe.
Atlase, veacuri, enciclopedii,
Vechi dinastii, Apusul, Răsăritul,
Simboluri, univers, cosmogonii
Mi-acoperă pereții, dar zadarnic.
Încet, încet, eu explorez penumbra
Și vidul, cu baston șovăitor –
Eu ce-mi închipuisem Paradisul
În chipul unei biblioteci enorme.
Desigur, nu hazardul guvernează
Acest destin – căci altul încă-naintea mea
În alte nopți indescifrabile,
Primi și toate-aceste cărți și noaptea.
Rătăcitor prin galerii încremenite
Mă prinde-adesea spaima că eu sunt celălalt,
Cel mort care-a făcut aceiași pași
La vremea lui, poate-n aceleași zile.
Care din doi a scris acest poem
Cu un eu plural dar cu-ntuneric unic?
Ce mai înseamnă numele ce-l port
Când, unică, rămâne anatema?
Groussac sau Borges, iată privește-acestă lume
Atât de dragă, care se deformează și se stinge
Într-o nedeslușită paloare cyreniană
Asemenea cu visul și uitarea.

Jorge Luis Borges - Iunie 1968

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În amurgul de aur
ori într-o atmosferă senină al cărei simbol
ar putea fi amurgul de aur,
bărbatul așază cărțile
pe rafturile ce așteaptă
și simte pergamentul, pielea, pânza
și plăcerea pe care o produce
cunoașterea unui obicei
și stabilirea unei ordini.
Stevenson și celălalt scoțian, Andrew Lang,
vor relua aici, ca prin farmec,
discuția liniștită pe care au întrerupt-o
mările și moartea,
iar pe Reyers nu-l va supăra nicidecum
apropierea de Vergiliu.
(A face ordine într-o bibliotecă înseamnă să exerciți,
într-un chip tăcut și modest,
arta criticii.)
Bărbatul, care este orb,
știe că nu va mai putea descifra
frumoasele volume pe care le așază pe raft
și care nu-l vor ajuta să scrie
cartea ce-l va justifica în fața celorlalți,
dar amurgul, care este, poate, de aur,
zâmbește în fața ciudatei sorți
și simte acea fericire negrăită
a vechilor lucruri îndrăgite.

Jorge Luis Borges - Paznicul Cărților

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Iată grădinile, templele și justificarea templelor,
Muzica potrivită și cuvintele potrivite,
Cele șaizeci și patru de hexagrame,
Riturile care sunt singura înțelepciune
Pe care o acordă oamenilor Firmamentul,
Buna-cuviința acelui împărat
A cărui seninătate a fost reflectată de Lume, oglinda lui,
Și astfel ogoarele dădeau roade
Și torentele rămâneau în matca lor,
Licornul rănit ce se întoarce pentru a-și da sfârșitul,
Legile tainice, veșnice,
Armonia lumii;
Aceste lucruri ori amintirea lor se află în cărțile
Pe care le păzesc în turn.
Tătarii au venit din Miazănoapte
Pe cai mărunți cu coama înfoiată;
Au zdrobit oștirile
Pe care Fiul Cerului le-a trimis spre a-i pedepsi pentru necredința lor,
Au înălțat piramide de foc și au tăiat beregate,
Au ucis pe cel strâmb și pe cel drept,
Au ucis pe sclavul înlănțuit care păzește poarta,
Au siluit și-au părăsit femeile,
Apoi și-au urmat drumul spre Miazăzi,
Inocenți ca animalele de pradă,
Cruzi ca lama cuțitului,
În zorii șovăielnici
Tatăl tatălui meu a salvat cărțile.
Iată-le în turnul unde zac,
Amintind de zilele care au fost ale altora,
Zile străine și depărtate.
În ochii mei nu sunt zile. Rafturile
Sunt foarte înalte și la anii mei nu ajung la ele.
Leghe de praf și vis înconjoară turnul.
De ce m-aș amăgi?
Adevărul e că niciodată n-am știut să citesc,
Dar mă mângâi cu gândul
Că cele închipuite și cele petrecute sunt acum unul și același lucru
Pentru un om care a fost
Și care privește ce a fost orașul
Și acum e din nou deșertul.
Ce mă împiedică să visez că odată
Am descifrat înțelepciunea
Și am desenat cu o mână silitoare simbolurile?
Numele meu e Hsiang. Sunt cel ce păzește cărțile,
Care poate sunt ultimele,
Fiindcă nu știm nimic despre imperiu
Și despre Fiul Soarelui.
Iată rafturile înalte,
Apropiate și în același timp depărtate,
Tainice și vizibile asemenea astrelor.
Iată grădinile, templele.

Jorge Luis Borges - Cititori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Despre hidalgul smead și stăpânit
De eroism și gust de aventură
Se crede că – virtualitate pură –
Biblioteca nu și-a părăsit.
Isprăvile fidelei povestiri,
Burlesc ori tragicomic încheiate,
De el, nu de Cervantes, sunt visate
Și-nțesate-s de-nchipuiri.
La fel mi-e soarta. Știu că esențial
Și fără moarte s-a pierdut ceva
În chiar biblioteca ce-ngropa
Povestea cu hidalgul exemplar.
Copilul filă-ntoarce grav cu-eresuri,
Visând nedeslușite-nțelesuri.

Jack Kerouac - Fete Frumoase și Tinere Alergând

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fete frumoase și tinere alergând / sus pe treptele bibliotecii / în fustele lor scurte. ... →

Radu Gyr - Biblioteca

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când jerbele solemnului crepuscul
în crini cerniți cuprind biblioteca,
mă rup de lângă Platon și Seneca
și lacrima din ultimul opuscul.
Prin spații siderale-mi tai poteca,
sau fac pe glob câte-un popas minuscul,
când cu fenicianul și etruscul,
când în Bagdad, la Delhi ori la Mecca.
Curând renunț și la acest orgoliu,
la bietul meu voiaj atât de tandru,
și, rezemat, recad într-un fotoliu,
sub frunze lungi de ficus sau de leandru,
și prin volume cu sigiliu-n doliu
mă-ntorc lângă Vergiliu și Nicandru.

Radu Gyr - Rondelul Unei Biblioteci

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Omar, Atilla, Hanibal
Atât de buni surâd în carte,
lângă Danton și Bonaparte,
proptiți de-un prinț medieval.
Ce galeș se privesc din moarte
Spinoza, Platon și Pascal!
Omar, Atilla, Hanibal
Atât de buni surâd în carte.
Îi șterg de praf pe rând, în parte,
și-i pun în raft cu-n gest egal,
să se-nțeleagă mai departe.
Atât de buni surâd în carte,
Omar, Atilla, Hanibal.