Apocalypse – Versuri.pro

Christian W Schenk - După Testament Potopul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ah, pădurea asta veche –
Cu frunzișul despuiat –
Nu mai știe cea străveche
Datină ce i s-a dat.
Nu e vară, nu e toamnă,
iarnă, primăvară nu-s;
Nu mai știe ce înseamnă
Anotimpuri ce s-au dus.
Roșie clipește luna,
Soarele în azuriu,
Stelele sunt toate una,
Vântul bate a pustiu.
Ne trezirăm într-o lume,
Dup-un somn îndelungat,
Fără vlagă, fără nume,
Fără a ne fi rugat.
„După voi potopul vine”
Strigă pruncul disperat –
„Ne-ați lăsat doar zile pline
De pustiuri și-ați plecat”!

Costel Zăgan - Ne Așteaptă o Apocalipsă Cumsecade

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ca un
obuz rămas
neexplodat
de la
ultima revoltă
a
îngerilor.
Cerul.
Își întinde
aripile neliniștite.
De la
primul
la
ultimul înger.
Dumnezeu
cu
fitilul fulgerului
în
mână.
Ezită.
Oare.
E suficient albastru.
Pentru
o
Apocalipsă.
Cât
de
cât.
normală.
poezie de Costel Zăgan din Poeme infracționale (21 mai 2009)

Luciana Stoicescu-Vaughan - Sfârșitul Lumii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Strigă Lumea:
– E sfârșitul!.
Răspunde Pământul:
– Vă aște-e-e-e-pt.
Și glasul macabru râde de larmă.
Îngroziți, oamenii se calcă în picioare.
Din Cer pică pedeapsa cu tunet ce sfarmă.
Nici unul nu-i rău. Smerenia imploră.
În cor de căință, cerșesc tremurând
Cu ochii în sus o singură oră!.
Se amestecă țări, desfacându-se hotare.
Nu mai există nimic să despartă
Nici moartea ce vine, nici viața ce moare.
În fața Lui, nici unul nu-i tare.
O mână-ncărcată de aur se-agită
Și-o burtă flămândă își cere iertare.
E haos deplin. Apa e cer, iar cerul e apa.
Slova din Carte prinde contur,
Cei vii, rugându-i pe morți să iasă din groapă.
Începe Judecata din urmă.
Tacere deplină. Oare a fost de ajuns
Jertfa Mielului din turmă?.
Bate gongul: Totul pentru adevăr!
Cercetarea va fi minuțioasă
Până la ultimul fir de păr.
Groaza e stăpână peste omenire.
Se respiră printr-o singură gură.
Acum, analiza este fără jertfire.
Urmează trierea – din câte se spune –
Acum e momentul suprem. Se va vedea
Cine se duce de tot și cine rămâne.
Nevăzutul vorbește: „După multe dezbateri
Concluzia îmi spune că, nici unul din voi
Să trăiască de-Apururi, nu poate!”.
Gemătul Lumii se stinge sub stânci.
Universele plâng soarta Pământului,
Contopindu-se cu țipete din străfunduri adânci.
Dimineața mă prinde picotind pe idei.
Cineva bate la ușă. A venit lumea
Să îmi ceară socoteala pentru sfârșitul ei.

Ion Scriba - Pământul Nostru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pământul nostru, cuib de streche / Stă gata să înnebunească, / E semn că lumea ... →

Ion Minulescu - Götterdämmerung

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Or,
În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum,
Părea
Un tavan de catedrală ce se năruie;
Iar fumul
Din clopotniţele-aprinse
Deschidea-n albastru drumul
Altui fum mai greu, mai negru..
Şi albastrul se-nnegrea..
Ard bisericile toate..
Ard Credinţele bătrâne..
Ard Cristoşii
Şi Trecutul ―
Arde parcă lumea-ntreagă..
Ce Nebun venit de-aiurea nu putu să ne-nţeleagă?
Ce-ndrăzneţ aprinse focul ereziilor păgâne?
Şi ce nou Profet veni-va să clădească-n noi cuvinte,
Casa celui care n-are nici sfârşit,
Nici început?..
Cine-o să ne-nveţe iară ce-am uitat ―
Tot ce-am crezut?..
Cine-o să ne ierte nouă ce-om greşi de-aci-nainte?..
Cine-o să ne-ndrepte paşii spre mai bine?
În război,
Cine-o să ne poarte-armata spre victorii?
Şi pe Mare
Cine-o să le-arate calea iahturilor călătoare?..
Cine-o să ne-adoarmă-n inimi teama zilelor de-apoi?..
………………….
………………….
Şi mulţimea-nspăimântată
Spre clopotniţele aprinse
Se-ndrumează grupuri-grupuri..
Cei Cuminţi privesc plângând ―
Plâng ca resturile unei colosale-armate-nvinse ―
Iar Nebunul stă deoparte şi zâmbeşte fredonând:
― Götterdämmerung! …

Nava Mama - Ultimul Sfârșit Al Lumii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Desculț merg pe ritm
Picioarele simt
Vine din urmă
Oprește un timp.
Malul e mare
Pe-o rază de soare
Vine din urmă
Și vrea răzbunare.
Bagă-mă-n seamă
Am o întrebare
Care e răspunsul
Spune-mi dacă doare.
Lumea tre’ să vadă
Lumea tre’ să creadă
Lumea o să urce și
Lumea o să cadă

Arisa - Ma l'Amore, Ma l'Amore Nu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Poate să explodeze într-o clipă soarele
Totul ar putea să se termine
Dar iubirea, dar iubirea nu.
Martie de 2087
Nori grei într-un cer absent
Stră-stră nepotul meu e pe lună
Emigrat pentru a-și căuta norocul.
Pe pământ rămâne doar cine nu mai poate
Ascultând multe minciuni adevărate.
Poate să explodeze într-o clipă soarele
Totul ar putea să se termine
Dar iubirea, dar iubirea nu.
Și câmpiile renunță la flori
Pentru că florile și-au pierdut culorile
Dar iubirea, dar iubirea nu.

Ramane speranța de schimbare
Ca frica de a ramane
Sotul meu imi e mereu aici aproape
Spune ca o sa se intoarca din nou cerul
Dupaia noaptea se roaga de frica, pentru ca si Dumnezeu
Fuge si lasa totul in obscuritate.
Poate să explodeze într-o clipă soarele
Totul ar putea să se termine
Dar iubirea, dar iubirea nu.
Și câmpiile renunță la flori
Pentru că florile și-au pierdut culorile
Dar iubirea, dar iubirea nu.

Și uneori e îndeajuns că ești aici aproape
Uneori ajunge că ești
Pentru că mie îmi ajunge că ești aici aproape
Pentru că mie îmi ajunge că ești.
Durerea poate să ne facă să cădem
Speranța ar putea dispărea
Dar iubirea, dar iubirea poate.
Să se facă să se poată zâmbi din nou
A prelua o stradă sigură
Da, iubirea, da, iubirea poate.
Și dacă explodează într-o clipă soarele
Totul ar putea să se termine
Dar iubirea, dar iubirea nu.
Și câmpiile renunță la flori
Pentru că florile și-au pierdut culorile
Dar iubirea, dar iubirea nu.
Dar iubirea, dar iubirea nu
Dar iubirea, dar iubirea nu.
Dar iubirea, dar iubirea nu.
Dar iubirea, dar iubirea nu!

Artur Enăşescu - Clipe Din Urmă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Peste cetăți de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare și vesele sălașe,
Vor crește-n zări ghețarii, fantasme uriașe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.
Bătuți de valul vremii ce sfarmă tot și roade,
Bătrân cu fața suptă și cu stufoase gene,
Dormi-vor înțelepții sub cumpeni și troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.
Cu aripi de aur, duhuri, pleca-vor în șirag
Pe albe povârnișuri, cu fruntea spre genună,
Din brațele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.
O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zarea c-o mreajă de văpăi,
Natura va renaște, rostogolind prin văi,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.
O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,
Tot cerul își va strânge azurul sub pleoape.
Și demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morții dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-și va stinge, lin, torța-i fumegândă.
Îmbrățișând cenușa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheață visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Și-asupră-i se vor cerne cununile stelare.
Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-și umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deșertul cu gândul înapoi
Și ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.
Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeață;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Rotește ca un vultur pe crestele de gheață.
Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul și clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.
Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.
Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvinețite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.
Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă țintă călătorul cu fața spre destin
Și-așteaptă veșnicia, haotic și divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.
De piscuri se agață, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere și-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai plutește fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.
E ultima verigă din lanțul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în șiroaie cad stropi aprinși de sânge.
Simțirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un clește;
Ar vrea să frângă sloiul cu brațe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriașă cu neguri se-nvelește.
Și, totuși, înc-odată, el se ridică drept;
Și-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă și-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.
Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i înghețată se pierde spre-nălțimi;
De sus zbucnește jalnic un cor de heruvimi,
Și-n zvârcoliri de șarpe, trec nori peste paragini.
Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toți sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-și desfășoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.