Într-un parc e o statuie,
Seamănă cu chipul tău,
Are ochii tăi de zână
Ce m-au fermecat mereu,
Și când cred că-s fericit
Merg la statuie și plâng
Și-ți văd chipul tău
Ce m-a fermecat mereu.
Statuie, statuie,
Piatră blestemată,
Tu ai ochii tăi de zână,
Inima-i curată,
Și când cred că-s fericit
Merg la statuie și plâng
Și-ți văd chipul tău
Ce m-a fermecat mereu.
Cobori, Doamne, la statuie
Și dă-i viață c-o suflare
Că sunt amărât și singur
Dup-atâta căutare,
Bucureștiu-i oraș mare,
Dar n-are gură să spuie
Câte dimineți, iubito,
Mă prindeau lângă statuie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului pentru o persoană iubită, pe care o asociază cu o statuie dintr-un parc. El caută consolare în această statuie, amintindu-și de chipul persoanei dragi și implorând divinitatea să-i dea viață.