Tu, cea care cunoști atât de bine
Toate cuvintele care ucid, le știi pe de rost
Asta pentru că le-ai auzit de foarte multe ori până acum,
Îți amintești cum a fost.
Aș vrea să nu le folosești nici măcar din când în când împotriva mea
Asta ar însemna că am reușit să te rănesc
Și când n-o să mai primesc, n-o să mai primesc.
Zâmbetul tău de dimineață, mângâierea de amiază
Râsul de seară și ochii de noapte trează
Zâmbetul tău de dimineață, mângâierea de amiază
Râsul de seară și ochii de noapte trează.
Fără toate astea ar fi greu să trăiesc
Eu chiar în prima zi am început să te iubesc așa cum ești
Pentru că știi, în prima zi, te-am iubit așa cum voiam să fii
În prima zi, te-am iubit așa cum nu voiam să fii.
Tu, cea care cunoști toate privirile care ucid cât ai clipi
Închide ochii să auzi mai bine cuvintele nerostite
Cu care ai putea ucide în orice zi zâmbetul tău.
Zâmbetul tău de dimineață, mângâierea de amiază
Râsul de seară și ochii de noapte trează
Zâmbetul tău de dimineață, mângâierea de amiază
Râsul de seară și ochii de noapte trează (x4).
Fără toate astea ar fi greu să trăiesc
Eu chiar a doua zi am început să te iubesc
Așa cum ești
Pentru că știi, în prima zi te-am iubit așa cum voiam să fii
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea unei relații în care cuvintele pot răni profund. Naratorul își exprimă dorința de a proteja zâmbetul persoanei iubite și recunoaște impactul devastator al cuvintelor nerostite sau rostite cu intenție.