Tatiana Stepa – Fiul Meu

Fiul meu, dragul meu,
lumea vorbește
că te-ai fi dus dintre vii.
Fiul meu, dragul meu,
fără nădejde de
eu tot mai cred c-ai să vii.
Frunzele, stelele se tot răstoarnă,
parcă ar vrea să le îngâni.
tatăl tău, mama ta
strigă în iarnă:
„Vino că suntem bătrâni!”
Drumul e lung,
dorul mai lung,
dar am să ajung,
cred că-am să ajung
de dragul tău,
pierdutul meu,
până-n cer la Dumnezeu.
Și unii vin și jură strâmb
că te-au ascuns după un dâmb
și că purtai costum prea scump
și că aveai sicriu de plumb.
Fiul meu, dragul meu,
lumea vorbește
că te-ai fi dus dintre vii.
Fiul meu, dragul meu,
fără nădejde,
eu tot mai cred c-ai să vii.
Frunzele, stelele se tot răstoarnă,
parcă ar vrea să le îngâni.
tatăl tău, mama ta
strigă în iarnă:
„Vino că suntem bătrâni!”
Ei spun minciuni,
vorbesc prostii,
eu știu că ești,
cum să nu fii,
când ai un fiu prea iubitor
și de tine îi este dor
și tu muncești,
oriunde ești,
ca să-i faci un viitor.
Fiul meu, dragul meu,
lumea vorbește
că te-ai fi dus dintre vii.
Fiul meu, dragul meu,
fără nădejde,
eu tot mai cred că ai să vii.
Frunzele, stelele se tot răstoarnă,
parcă ar vrea să le îngâni.
tatăl tău, mama ta
strigă în iarnă:
„Vino că suntem bătrâni!”
Vino că suntem bătrâni!