N E X T R I K.
Afundat de prea multe ori în stări depresive,
dezamăgit de prea multe situații afective și respins.
Refulat în complex de inferioritate a unui vis,
s-a stins ultima fărâmă de speranță,
cerul parcă nu mai are nicio rezonanță.
Liniște și pace,
spiritul muzei tace
și zace o ură profundă în mine.
Dezinvoltura cu care privesc viitorul
ma face să nu mai pot diferenția răul de bine
și cine va fi acela care va acorda o mână de ajutor?
Când rănile mă dor, iar sufletul cere alinare,
încătușat de propriul???
Îmi dau seama că eu sunt singura mea salvare,
singur și izolat de rest,
mă supun inconștient la un test
de siguranță de sine pe care mi-o atest.
Pot spune că detest și iubesc în aceeași măsură,
descoperind esența pură
care mă poate desăvârșii.
Mă complac în propria mea stare,
de aceea nu pot ieși
și reveni apoi la luciditate,
sunt prea multe lucruri pe care mi le ascund
și nici nu pot ajunge departe.
Zbuciumul în care trăiesc mă aruncă în spate,
lăsându-mă fără de vlagă și putere,
sunt prea naiv pentru a nu-i da orgoliului meu ceea ce cere.
Apusul va deveni răsărit,
dar până atunci voi parcurge întunericul în tăcere,
întemnițat în durere și suferință,
refuz calea prin căință,
accept calea spre credință.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară cu depresia și dezamăgirea, dar se termină cu o acceptare a credinței ca o cale de ieșire din întuneric. Vorbitorul își recunoaște vulnerabilitatea și naivitatea, dar găsește o fărâmă de speranță în viitor.