Vreau să spun la lumea toată
O întâmplare adevărată
Scoasă parcă din poveste
Cum n-a fost sau poate este.
Cu un om și cu un câine
Care-au mâncat dintr-o pâine
Câinele era al meu
Omul ați ghicit sunt eu.
Am crescut pe lângă mine
Un puiuț micuț de câine
Stătea-n frig și stătea-n zloată
Nu se plângea niciodată.
De-i dam o coajă de pâine
Sărea și-n foc pentru mine
Și nu aștepta răsplată
Doar să-l mângâi câteodată.
L-am dat de casă departe
Peste dealuri, văi și sate
După 4 luni de zile
S-a întors acasă la mine.
Acum știu cât am greșit
Atunci când am socotit
Că e numai un cățel
Și n-are suflet și el.
Câte nopți și câte zile
M-o fi căutat pe mine
Mort de foame și-nsetat
Rătăcind din sat în sat.
Acum știu ce e iubirea
Ce înseamnă dăruirea
M-a învățat al meu cățel
Nevinovat suflețel.
Dacă luăm seama bine
Și la om, dar și la câine
Câinele are suflet mare
Omul câte-odată n-are.
Câinele în suferință
Te păzește cu credință
Tu îl bați și-l izgonești
În loc să îl răsplătești.
Da-i o strachină de apă
Și-un colț de pâine uscată
C-are și el rostul lui
Lângă casa omului
Sensul versurilor
Piesa descrie relația specială dintre un om și câinele său. Omul realizează, cu regret, că a subestimat sentimentele și loialitatea câinelui, învățând o lecție importantă despre iubire și dăruire.