Mai întoarce-mă puțin că sunt mecanic,
Calic și plin de praf în universul meu de plastic.
Da-mi afară tot teatrul până-mi futi distribuția,
Joacă-te, asta mi-e revoluția,
Poezia, poluarea mea și instituția.
Ochii închiși ascund multe! Știi, când îl vezi pe pustiul ăla cu un munte de aripi rupte pe tâmple, e! Ăla închide ochii când gândurile rup rândurile și fug către alte granițe. Tărâmuri sabatice, matrice și alice, și vântul rece zboară peste savane întregi ca un elicopter fără echilibru. Prins în filmul său, pustiul nu vrea să piardă timpul!
E fascinant felul în care-i vast și înalt orice metru de libertate și moarte zboară peste zi și noapte ca o pasăre agățată-n sforile de zmeu. Atinge cerul, gândul, până să întinzi mâna, oprești demonii în colivii până strivești natura. Deschide-ți vopselele și caută frumosul, că-n ochii lui negri ca abanosul, tari ca diamantele, curate ca și apele ce-i curg prin vene, e haosul lumii prea libere, eșecul utopic și desfraul raiului promis.
Și deschide ochii ca din vis, stăpân pe ce simte. „Destul!” zice, prinde aparatul de sudură și se pune iar pe treabă, pe jazz bolnav de altă dată. Printre scântei și fum și iarbă, prins ca de boală, băiatu meu își construiește o navetă spațială s-ajungă sus unde sunt puse toate jucăriile că Tati nu vrea să te joci cu mine.
Mai întoarce-mă puțin că sunt mecanic,
Calic și plin de praf în universul meu de plastic.
Da-mi afară tot teatrul până-mi futi distribuția,
Joacă-te, asta mi-e revoluția,
Poezia, poluarea mea și instituția.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de alienare și revoltă față de o lume percepută ca fiind artificială și sufocantă. Protagonistul, un "mecanic", se simte prins într-un univers de plastic, căutând o evadare prin creație și imaginație, dar confruntându-se cu deziluzia și eșecul.