Tare necăjită ai fost, mamă!
Iarna, vara, orice timp trecând,
Cât era de frig sau de căldură,
Tot desculță te-am văzut umblând.
N-ai purtat o haină mai ca lumea!
O scurteică veche doar aveai,
Dar și pe aceea, totdeauna,
Numai câteodată o-mbrăcai.
Ochii tăi ardeau ca două stele!
Le mai văd luminile și azi.
Boabe mari de lacrimi cum e jarul,
Le striveai cu mâna pe obraz.
Tot așa ai fost de când țin minte!
Pe picioare-ai mers la drum mereu.
Nici în car nu te suiai, de teamă,
Boilor să nu le fie greu.
Ce păcat că n-ai trăit, măicuță,
C-ai plecat fără de timp în lut,
Ce pantofi ți-aș fi luat acuma
Și ce haine azi ai fi avut!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al cuiva față de suferința îndurată de mama sa de-a lungul vieții. Naratorul își amintește de greutățile mamei și își exprimă dorința de a-i fi putut oferi o viață mai bună.