Am doi prieteni, doi ștrengari,
Pereche n-au în țara toată.
Când ne-ntâlnim, la zile mari,
Toți trei, apoi, o facem lată.
La crâșma-n colț e loc știut,
Ne-am întâlnit deunăzi iarăși,
Și-am chefuit, și-am petrecut,
Ca niște vechi și buni tovarăși.
Dar între dânșii s-a iscat
O mică ceartă-literară,
Și nu știu cum s-a întâmplat
Ca se făcură foc și pară.
De altfel, e un obicei
Al lor, de câte ori se-mbată..
Dar azi erau ștrengarii mei
Mai îndârjiți ca niciodată.
Eu știu să beau și să petrec
Și cred că-i cea mai bună artă;
Aștept, și ceasurile trec..
Ei nu mai contenesc din ceartă.
Deci, chipurile, să-i împac
M-amestec nechemat în sfadă,
Dar pan’ să prind de veste, zac
Întins pe trotuar, în stradă.
Ma scol și, spre rușinea mea,
Mărturisesc, pornesc spre casă.
Ei spargă-și capul dacă-or vrea,
De-acum prea puțin îmi pasă!.
Dar când, în urmă, am aflat
Ca vechii, bunii mei tovarăși,
În lipsa mea s-au împăcat,
Și au intrat în crâșma iarăși,
Atunci mi-am jurat în gând
Ca toată viața pan’ la moarte,
N-am să mai beau cu ei nicicând,
Decât cu fiecare-n parte..
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâmplare amuzantă cu doi prieteni care se ceartă într-o cârciumă. Naratorul, încercând să-i împace, ajunge victima conflictului, dar în final decide să nu mai bea cu ei împreună, ci doar individual.