Nimic nu-nvață blestemații!
Și eu mi-am zis de-atâtea ori
Că dau la dracu’ meditații..
Dar vezi că cele trei surori
Îmi sunt cu mult mai dragi ca frații,
cei răi și neascultători.
Afară-i noapte, vijelie,
Și-i cald în salonașul lor..
Mă-ntâmpină cu veselie
Și toate mă salută-n cor
Și fiecare vrea să știe:
„Ce face domnu’ profesor?”.
În lecții ele-și spun secrete,
Fac haz pe socoteala mea.
Își mușcă buzele șirete,
Pufnesc de râs, fără să vrea..
„Ti, bată-vă norocul, fete!”
Și mama face haz și ea..
La masă – glume, gălăgie..
Și cea dintâi îmi toarnă vin,
Drăguț a doua mă îmbie,
A treia-mi dă paharul plin..
E, cine-mi poate spune mie
În sănătatea cui să-nchin?
Târziu, când plec de ies în stradă
Și-i întuneric peste tot,
Ah! unde-s ele să mă vadă,
Orbit de viscol, cum înot
Prin valurile de zăpadă..
Și drumu-i lung și nu mai pot..
În odăița-ntunecată
E frig.. Eu, zgribulit, din pat
Ascult vifornița turbată
Și-adorm cu gândul fermecat
La basmul vechi: „Au fost odată
Trei mândre fete de-mpărat..”
Sensul versurilor
Un profesor își amintește cu căldură de serile petrecute cu trei surori, elevele sale, într-o atmosferă familiară și plină de afecțiune. Amintirea contrastează cu singurătatea și frigul nopții de iarnă, amplificând sentimentul de nostalgie.