Mi se spune tipu’ de la cablu, radio sau TV,
Da, știu o cale s-ating stelele, nu-ți spun care e.
Nu c-aș fi unu’ din ăia care crezi tu că nu e,
Unu’ din prietenii tăi buni, da lasă, mama, cum e.
Și zbor în stânga și-n dreapta și vreau să pun mâna pe ele,
Normal că-mi sare-n cale o foiță, cum genele
Se lasă foarte greu peste pupile de gen.
Lumea se mișcă atât de lent între paharele de
Pe mesele astea micuțe pe care stau ca un pom,
Fără să cadă tot felul de tipe bete, beton,
Care se rup din toate părțile, că ele n-au somn
Și nu răspund la telefon o săptămână de dorm.
Și mi se spune pe nume, da’ nu ce-auzi de la lume,
Faze de genu’: vrăjeală, mesaje mass-uri sau glume,
Că toată lumea lumea mă strigă, da’ nu știu cum mi se spune.
Cine mai are întrebări să nu ezite să sune…
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a percepției publice. Artistul reflectă asupra modului în care este văzut de ceilalți, contrastând cu propria sa înțelegere de sine. Versurile sugerează o detașare de așteptările sociale și o căutare a autenticității într-un mediu superficial.