Te-am iubit,
deși eram striviți,
de Pașii întunecați,
ai unui Cer al Despărțirii,
de noi înșine,
fără să știm,
că ploua atât de tare,
cu stele căzătoare,
încât ne-am aprins Sufletele,
ce-au devenit astfel,
două lumânări,
pe care Absurdul acestei Lumi,
le-a folosit să lumineze,
Calea Morții,
ce ne aștepta,
și care era gata să ne piardă altfel,
prin întunecimea,
propriei ei simțiri.
Te-am iubit,
oricât ar fi încercat,
Răsăriturile sadice,
ale Singurătății,
să ne dăruiască,
propriile lor simțăminte,
ce nu admiteau,
Dorul și Așteptarea,
la porțile cărora,
Apusurile însângerate,
și interminabile,
au plâns,
cu Lacrimile de Plumb,
ale Eternităților de Clipe,
ce ne spală și azi,
fețele tot mai palide,
ale Cimitirelor de Cuvinte,
pe care nici măcar,
scrisorile de Adio,
nu le mai suportă.
Te-am iubit,
cum numai Soarele Adevărului,
poate avea simțăminte,
față de Cerul Privirii,
și Lumina Divină a Sacralității,
față de Iubirea,
pe aripile căreia mi-aș fi dorit,
să putem zbura,
până dincolo de orice Orizont,
al Îndoielilor,
care ne-ar fi reamintit,
că suntem totuși,
limitați ca oameni.
Te-am iubit,
vrând să te răpesc Deșertăciunii,
pentru a-ți dărui Nemărginirea,
fără să cred vreodată,
că vom cădea,
din Icoanele Sfințeniei unei Iubiri,
la care ne rugam,
împreună cu îngerii Sentimentelor,
căzuți acum,
în trupurile reci și triste,
ale Uitării de noi înșine,
unde mai căutăm și azi,
pe străzile pustii și friguroase,
ale Despărțirii,
catedrala unui Destin,
unde să ne putem închina,
ambele noastre vieți,
distruse.
Te-am iubit,
de-ar fi să sfărâm,
toate Zidurile Urmelor,
ce țin încarcerate Amintiri,
dacă te-aș mai regăsi pe tine,
alergând pe bolta Viselor mele,
la fel ca și atunci,
când ți-am dăruit primul buchet,
al Florilor mele de Lacrimi,
pe care ți le-am presărat,
pe întregul țărm,
al Inimii mele de Jar,
care se lupta din răsputeri,
cu valurile lacome și perfide,
ale unui Timp al Nimănui.
Te-am iubit,
cum numai Dumnezeu,
și Sfinții Nemărginirii pot iubi,
Absolutul,
pe care încă mi l-aș dori,
coborât pe aripile sfinte ale Desăvârșirii,
Adevărului din noi,
care să ne readucă la viață,
Visul pierdut al Pasiunii,
în care locuiam amândoi,
împreună,
fără să ducem lipsă de nimic,
oricât ar fi încercat,
Iluziile Vieții și Morții,
să ne ispitească,
cu Non-Sensurile Existenței.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund și durerea unei iubiri pierdute. Naratorul își amintește de intensitatea sentimentelor și de idealurile împărtășite, dar și de deziluzia și suferința cauzate de despărțire. Caută un sens în tot acest haos.