Drumuri veninoase,
șerpuiesc printre Pașii desculți,
ai Zilelor fără adăpost,
ale Iubirii.
Stele căzătoare,
se scurg din Florile de Lacrimi,
ale Timpului Nimănui,
blestemat ca prin existența sa,
să ne ucidă mereu Eternitatea.
Valuri amenințătoare de Priviri,
sparg Inimile de jar,
ale Cuvintelor,
stingându-le odată pentru totdeauna,
Sufletele,
cu respirația rece și indiferentă,
a Uitării.
Trepte de Dor,
roase de Singurătate,
se prăvălesc haotic,
în valea Durerii și Absurdului,
stăpânită de Moartea,
ce se scurge prin venele tăiate,
ale Visului nostru,
prăbușit,
în Nemărginirea Nimănui.
Depărtări de smoală,
ne adâncesc suspinând,
în tenebrele fără de margini,
a Non-Sensurilor Existenței,
ale căror Iluzii ale Vieții și Morții,
ne promit că vom fi împreună.
Nimic nu ne-a mai rămas,
Iubire,
decât să ne dezbrăcăm,
de veșmintele de plumb,
ale Absurdului și Deșertăciunii,
acestei Lumi,
din care să evadăm,
lăsând până și carnea putredă,
a Cuvintelor,
rostite de Singurătatea în doi,
undeva – cândva,
în urma noastră.
Să rătăcim pe bolta Speranței,
de a-L întâlni,
pe Dumnezeul Adevărului Absolut,
pierdut de către Destinul neînțeles,
al Nemuririi,
undeva adânc,
prin Sufletele noastre,
ce nu vor mai fi îngreunate,
de țărâna grea,
a înstrăinării de Sine,
ale acestei Lumi,
rămânând astfel împreună.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de suferință, singurătate și absurditate, dar se încheie cu o notă de speranță în găsirea unui adevăr absolut și evadarea din deșertăciunea lumii. Vorbește despre dorința de a transcende condiția umană și de a găsi un sens mai profund în existență, chiar și în fața morții și a deziluziei.