Ferestre de Vise,
Închise Zorilor ce vor să le treacă pragul,
Nesfârșirii,
din Ochii statuilor de Cuvinte,
pe care le-am sculptat,
și acum plouă cu toamnă,
peste Zidurile tot mai apăsătoare,
ce ne încarcerează Visele,
printre gratiile tot mai dese,
ale Singurătății,
din care Iluziile Vieții și Morții,
au ajuns să ne clădească,
Destinul,
pe care îl purtăm peste tot,
legat de gâturile Speranțelor,
amenințate că vor fi spânzurate,
de el,
dacă vor dori mai mult,
decât le este permis,
de Absurdul și Disperarea,
acestei Lumi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară cu speranțele, care sunt sufocate de realitatea crudă și de sentimentele de disperare. Destinul este văzut ca o povară, iar speranțele sunt amenințate dacă îndrăznesc să viseze la mai mult.