Sorin Cerin – E-Atâta Primăvară în Ochii Durerii

E-atâta primăvară,
în ochii durerii,
încât toate florile de lacrimi,
par a fi înmugurit,
pe fețele regretelor,
de a fi rămas,
alături de singurătatea,
nopților lungi și triste,
ale cuvintelor,
sub pleoapele cărora,
ne ascundeam,
privirile,
tot mai înfrigurate,
de gerul de sfârșit de lume,
al înțelesurilor,
care ne macină,
pe țărmurile pustii,
și roase de furtuni,
ale inimilor bolnave,
a clipelor noastre,
căzute în păcatul infarctului,
de a nu mai fi noi înșine,
cei rămași definitiv,
sub catedralele prăbușite,
ale unei iubiri,
pe care nicio oră,
nu o mai observă,
atunci când mai are puterea,
să cerșească,
o întâlnire de la noi,
printre norii de plumb,
ai unui Dumnezeu,
al nimănui.
E-atâta primăvară,
în ochii durerii,
încât întregul întuneric al morții,
pare să-și fi ascuns în ei,
iluziile fericirii,
pentru a ne hrăni cu ele,
destinul,
rătăcit pe drumul nimănui,
fără să-i observe limitele,
adevărului absolut,
prăbușit,
mai demult decât vremea,
în sufletele noastre,
bete de licorile unei lumi,
a cănilor de pustiu,
făurite pe roata unui timp,
al cărui viitor,
îl vom atinge cu adevărat,
dar rezemați,
de fruntea rece și palidă,
a singurătății.
E-atâta primăvară,
în ochii durerii,
prin a căror sclipire,
se observă razele de gheață,
ale non-sensurilor existenței,
care ne despart,
de orizonturile fierbinți,
ale viselor,
adevărului absolut,
pentru a clădi,
în jurul,
zilelor noastre, – și-așa,
rămase fără adăpost-,
zidurile de plumb ale norilor,
ce ne strivesc cerurile cuvintelor,
spre care am fi dorit să evadăm,
nu odată,
de noi înșine,
fără să recunoaștem,
ca de fiecare dată,
în fața iluziilor vieții și morții,
că niciunul dintre noi,
nu ne-am găsit până acum,
aripile potrivite,
care să ne ducă,
spre înălțimile însorite,
ale sentimentelor,
care și acum,
par a ne aștepta,
prin gările sordide,
și pustii,
ale simțămintelor.
E-atâta primăvară,
în ochii durerii,
prin oceanele cărora naufragiem,
spre nicăieri,
purtați de câte o promisiune,
sau înțeles,
care ni se îneacă,
în adâncurile sufletului,
unei lacrimi,
scursă pe fața amintirii,
în șiroaiele fierbinți,
ale atâtor vise,
pe care nu le-am putut ține,
alături de propriul destin,
pierzându-le definitiv,
în aglomerația de compromisuri,
pe care am fost nevoiți,
să o străbatem,
în drumul nostru,
către moartea din noi.
E-atâta primăvară,
în ochii durerii,
încât zorii ofiliți
bat la porțile,
propriilor noastre lacrimi,
care ne întreabă mereu,
cine anume sunt aceștia?,
dar de fiecare dată,
inventăm câte o nouă minciună,
despre care ne-am fi dorit,
mai mult ca niciodată,
să fie un adevăr absolut,
venit pe aripile unui răsărit,
care să aparțină,
unei alte existențe,
despre care niciuna,
dintre iluziile perfide,
ale acestei lumi,
să nu fi auzit vreodată.