Sorin Cerin – De Când Ești Amintire (În Memoria Ta)

De când ești Amintire,
rătăcesc prin pustiul Inimii unui Înțeles,
al Non-Sensurilor Existenței,
însetat de Răspunsul,
pe care mi l-ar putea da,
Viitorul Ruinat,
atunci când vreau să mă înveșmânt,
cu Visul de a te avea alături,
fiindcă îmi e dureros de frig,
de Memoria ta,
ce îmi macină țărmurile Ființei,
care se surpă neîncetat,
în adâncurile fără de margini,
ale Spinilor otrăviți ai Regretelor,
din cărămizile cărora,
mi-am reclădit catedrala,
Chipului tău,
din care nu a mai rămas,
Nimic altceva,
decât Adevărul Absolut al Iubirii,
pe altarul căruia,
am așezat Regăsirea,
știind că este icoana Sufletului tău,
la care mă rog,
ca următorii Zori,
să nu mă mai strivească,
cu plumbul indiferent și trist,
al Tăcerii,
ca și cum nici nu ar exista,
Trecutul.
De când ești Amintire,
secer până la rădăcină,
buruienile Gândurilor Negre,
care au început să ne năpădească,
Nemărginirea Viselor,
furate de către Iluziile Adevărului,
pentru a fi vândute pe Nimic,
Paradisului unui Dumnezeu,
care și-a făurit din trupurile lor,
Lumânările de Stele Căzătoare,
ale Destinelor,
pentru a fi așezate la capul,
Iluziilor Morții,
atunci când Viața ne este depusă,
în sicriul Simțămintelor,
prin Întunericul atâtor Dureri,
pe care să le îmbrățișăm,
pentru a ne mistui cu Suferință,
Viața înfrumusețată,
de către Iluziile Existenței,
Inimilor de Ceară ale Uitării,
topite,
pe fruntea Regretelor,
pe ale căror Orizonturi,
suntem forțați,
să ne sprijinim,
Trecutul.
De când ești Amintire,
alerg pe drumurile noroioase,
și atât de înecăcioase,
ale Întrebărilor,
pe care nici unul dintre noi,
nu le mai putem respira,
cu plămânii Lacrimii,
astupați cu praful,
Cimitirelor de Speranțe,
ale unui Destin,
atât de străin de noi.
De când ești Amintire,
mă pierd printre Visele,
bolnave de lipsa ta,
din Privirea Necuprinsului,
pe bolta căruia,
ne îndreptam,
undeva-cândva,
dorind să știm,
dacă Steaua,
care ne va ieși în cale,
se numește Iubire,
ca să-i putem da,
numele Timpului nostru,
pentru ca Sentimentele,
să-și reaprindă,
la umbra Fericirii,
Focul Sacru al Iubirii,
la care să ne încălzim Destinul,
ce acum,
a devenit sculptat,
în Piatra rece și insensibilă,
a Non-Sensurilor Existenței,
unui Absurd,
al Nimănui.
De când ești Amintire,
îi vorbesc adeseori,
Destinului modelat din lutul Suferinței,
de mâinile unui Dumnezeu,
al Păcatelor Originare,
care ne-a ales anume,
Steaua Căzătoare,
a Despărțirii,
reîncarnându-ne într-o Lume,
pe care niciuna dintre Razele,
Luminii Divine,
care străluceau orbitor,
în Inimile Simțămintelor noastre,
din Nemărginirea,
de dinainte de a ne naște,
nu și le-ar fi dorit vreodată,
în Gândurile lor,
ce-au devenit muritoare,
odată cu Destinul Durerii,
în care ne-am întrupat.
De când ești Amintire,
Fericirea,
a ajuns să cerșească,
mila Cimitirelor de Inimi,
ale Zilelor fără Adăpost,
în care suntem obligați,
de către Non-Sensurile Existenței,
să ne înmormântăm,
Iubirea,
care s-a îmbolnăvit,
printre ghețurile neiertătoare,
ale Deșertăciunilor,
pe care aceasta,
spera să le topească cu Simțămintele,
ce deveneau,
tot mai lipsite de puteri,
și adâncite,
în ultimele noastre,
Cimitire de Cuvinte,
atunci când traversau,
zebrele Binelui și Răului.
De când ești Amintire,
ai devenit,
o Floare de Lacrimă,
care te-ai prelins,
fără voia ta,
pe fața,
unui Dumnezeu,
atât de rece și de inuman,
încât ai înghețat,
devenind o Floare de Gheață,
oglindită,
în Privirea încremenită,
a Morții,
ce acum,
îți ascunde,
Lumina Divină a Sufletului,
printre Inimile Inerte,
ale Anilor,
prin care am trecut,
Împreună,
ce izvorăsc abundent,
în Cănile de Pustiu,
sorbite cu nesaț,
de Iluziile Vieții și ale Fericirii,
în care ai fost întrupată,
de către un Destin,
al Nimănui.
De când ești Amintire,
îți vorbesc de câte ori văd,
cum Inimile de Vânt,
ale Deșertăciunilor,
îți sculptează,
din Piatra Amară a Existenței,
cu dalta Norilor de Plumb ai Inimii,
Zâmbetul încremenit al Morții,
atât de străin,
încât aș da orice,
să te pot elibera,
din catedrala Desfigurată a Durerilor,
Non-Sensurilor Existenței,
care mi te-au răpit,
pentru a alerga cu tine,
într-o Lume de Apoi,
care te ascunde,
printre mormintele Jurămintelor,
pe care ni le-am făcut,
pe Altarul Iubirii,
năruit acum,
de Iluziile Vieții și Morții,
pe care vreau să le învingem,
cu propria ta Moarte,
pentru a renaște Împreună,
o nouă Stea,
care să nu se mai prăbuşească,
în Inima de Cenușă,
a Viitorului Nimănui.
De când ești Amintire,
ai devenit tu însuți,
Adevărul Absolut,
pe care îl găsesc de fiecare dată,
în depărtările fără de sfârșit,
din Privirile Lacrimilor,
tot mai măcinate și descumpănite,
în care se îneacă Speranțele,
de a ne reîntâlni,
într-o Lume,
unde să nu existe Stele Căzătoare,
cu Suflete,
întemnițate prin încarnare,
în țărâna Iluziilor,
unui Destin al Nimănui.
De când ești Amintire,
te fredonez,
refren de Lumină Divină,
cântat de Îngerii Iubirii,
pe Cerurile Pierdute,
ale Sufletului meu,
pietrificat de Durerea,
care și-a sculptat,
propria Inimă de Piatră,
a unui Viitor al Nimănui,
care să bată în piepturile,
Eternităților de Clipe,
ale Morții,
pe fruntea cărora,
se preling Lacrimile Făgăduințelor noastre,
de a rămâne mereu,
Împreună.
De când ești Amintire,
Trupurile Simțămintelor noastre,
ni se transformă mereu,
în stelele căzătoare ale Dispariției,
care se prăbușesc pe asfaltul negru și rece,
al Destinului,
spălat de Înțelesurile înghețate,
ale Cuvintelor ce-au înebunit,
prin Ospiciile Despărțirii de noi înșine,
atunci când fiecare am realizat,
că nu suntem nimic mai mult,
decât fumul Amintirii,
care ni se prelinge,
printre degetele Lacrimilor răsfirate,
pe Inima de Piatră Amară,
a Uitării,
dăruită de Dumnezeul Nimănui,
Morții,
care nu ne-a meritat,
motiv pentru care,
am să te răpesc din Întunericul fără limite,
al Distrugerii,
și am să-ți aprind Sufletul,
cu Visele mele,
pentru a te transforma,
într-o Stea,
ce nu-și va mai părăsi niciodată,
bolta Adevărului Absolut al Iubirii,
pentru a cădea,
în țărâna rece și nepăsătoare,
a Stingerii,
acestei Lumi a Nimănui.
De când ești Amintire,
alerg spre Nicăieri,
încercând să prind mâna rece a Speranței,
de a mă părăsi pe mine însumi,
trecând dincolo de această Existență,
unica care mi-a mai rămas,
de zburat pe aripile Suferinței,
și de a conștientiza,
că nu mai exiști,
între bătăile Inimii mele,
pe această Lume a Deșertăciunii,
unui Cuvânt al Creației,
Durerii,
în toată splendoarea lui,
de a făuri Minuni,
ale Absurdului,
pe care să le preamărim,
înecați în Lacrimile Viselor dărâmate,
la Țărmurile cărora ne surpăm,
Simțămintele,
la porțile unui Viitor Ruinat.
De când ești Amintire,
ai rămas același,
Zbucium al Iubirii,
cu tălpile Viselor însângerate,
de Apusurile Toamnelor târzii,
ale Așteptărilor zadarnice,
pe Soclurile goale,
ale Regăsirilor de Sine,
răpite de către Compromisurile,
Non-Sensurilor Existenței,
făcute Iluziilor Vieții și Morții,
reci și perfide,
care ne-au obligat Destinul,
să devenim Statuile Vivante ale Absurdului,
pe Scenele prăfuite ale Timpului Nimănui,
înaintea căruia ne jucam,
rolurile propriilor Eternități de Clipe ucise,
rătăcite printre aplauzele interminabile,
ale Supliciilor,
care ne asurzeau,
cerându-ne mereu,
o nouă reprezentație,
unde să folosim,
aceiași recuzită,
a Deșertăciunilor.
De când ești Amintire,
te caut prin paginile,
roase și indescifrabile,
ale Așteptărilor tot mai grele,
aride și pustii,
dintre mine,
și Spațiile fără de sfârșit,
ale Inimii tale,
a cărei ceas,
s-a defectat,
tocmai când urma să alegem Ora exactă,
unde ne-am fi Întâlnit,
Nemărginirea,
redevenind unul și același Suflet,
al Iubirii,
care zace acum crucificată,
pe lespedea rece,
așezată pe mormântul,
Eternității de Clipă,
al Lacrimii unei Iubiri,
unde locuim acum.
De când ești Amintire,
mă gândesc mereu la tine,
Lumină Divină a Zorilor,
Adevărului Absolut,
care m-ai părăsit,
pe umerii îndurerați,
ai Zorilor unor Pași,
ce nu se vor mai reîntoarce niciodată,
din brațele Stelei Căzătoare,
a Cimitirelor de Cuvinte,
pe care ni le adresau,
Absurdul și Deșertăciunea,
unui Destin,
al Nimănui,
care nici măcar,
nu ne-a mai aprins vreo lumânare,
la capul muribund,
al Eternității noastre de Clipă,
atunci când te strigam surd în zadar,
pe străzile pustii ale noilor Orizonturi,
care mi-au închis Visele,
între gratiile fără Cer,
ale acelorași Iluzii ale Vieții și Morții,
pe care nu le luam niciodată,
în serios când eram împreună.
De când ești Amintire,
am ajuns să vorbesc cu Stelele,
să le întreb,
dacă-și amintesc,
de Steaua ta,
care poate nu a căzut,
posibil să fie o greșeală,
a unui Dumnezeu,
străin de noi înșine,
care a aruncat de pe bolta Viselor sale,
o altă Stea,
dar nu pe tine.
Drept răspuns,
toate Stelele tac,
pâlpâind cu Lacrimi de Lumină,
știind că ai rămas pentru Eternitate,
numai Steaua,
ce va străluci la Nesfârșit,
numai pe bolta Sufletului meu.
Ești o Liră a Existenței mele,
la care vor cânta etern,
Îngerii Cerului Iubirii,
pe care i-am cucerit împreună,
ținându-ne de mână,
Adevărul Absolut,
alături de care,
nu credeam ca Steaua Inimii noastre,
să cadă vreodată,
în brațele Deșertăciunii,
acestor Non-Sensuri ale Existenței,
ale Iluziilor Vieții și Morții,
înveșmântate în Absurdul,
ce dă sens,
acestei Lumi a Nimănui.
De când ești Amintire,
mă arzi într-una cu Jar de Evocare,
ca să primesc strălucirea Viselor tale,
de Stea a Iubirii,
pe Cerul întunecat al Sufletului,
în bezna căruia,
rătăcesc prin pustiul Cuvintelor,
ce se preling pe fața Lacrimii,
pline de mucegaiul Singurătății,
la margine de mormânt al Înțelesurilor,
ce nu mai aveau Nimic de spus,
atunci când vorbeam despre tine,
în Primăvara mugurilor Tristeții,
ale căror flori vor fi dăruite,
în buchete de Pomeniri,
Respirației unui alt Timp,
care nu va mai fi al nostru.
De când ești Amintire,
de fiecare dată când mă trezesc,
din Nopțile adânci și pline de transpirații,
ale Coșmarurilor,
Zorii Singurătății,
mă îmbracă cu mantia Durerii,
sperând să mă țină departe,
de frigul de sfârșit de Lume,
al Uitării,
care a început să sculpteze,
în Inima de Piatră Amară a Destinului,
noilor Eternități de Clipe,
Regrete și Remușcări,
care nici măcar nu te-au cunoscut vreodată,
pe scena unor Simțăminte,
ale acestei Lumi Dramatice,
unde am fost obligați,
să repetăm la nesfârșit,
rolurile Absurdului,
din Teatrul Non-Sensurilor Existenței,
Iluziilor Vieții și Morții,
pe limba cărora,
ne-am perfecționat fără voia noastră,
Deșertăciunea,
acestei Realități.
De când ești Amintire,
vorbesc cu orice adiere de Vânt,
deschizând porțile Rănilor adânci,
ale săgeților înfipte în trupurile,
tot mai vlăguite ale Cuvintelor,
ce par a nu mai avea Nimic de spus,
pe aceleași străzi ale Privirilor,
acum pustii,
pe care ne plimbam,
undeva-cândva,
Adevărul Absolut,
al Iubirii,
încercând să-i găsim un alt Destin,
pe care să-l putem purta amândoi,
indiferent de ocazie,
cu mai multă lejeritate,
dar că,
prin Târgurile Compromisurilor acestei Lumi,
nu am aflat decât aceleași vechituri,
zdrențuite și descompuse,
ale Suferințelor,
vândute la suprapreț,
propriului nostru Absurd,
de care încercam să fugim,
printre rădăcinile propriilor noastre Priviri,
după trupurile cărora ne ascundeam,
Neputința.
De când ești Amintire,
ai devenit,
un Înger al Eternității mele de Clipă,
pe care am pierdut-o,
la ruleta unui Dumnezeu al Nimănui,
care face mereu Jocurile Suferinței,
pentru Paradisul Durerilor,
pe care l-a creat anume pentru noi,
transformând Speranțele în gratii,
și Destinele în Închisori,
de unde să nu putem evada vreodată,
legați cu lanțurile Inimilor de Plumb,
ale Zilelor decăzute din drepturile părintești,
ale unui Timp,
care credeam că poate fi al nostru.
De când ești Amintire,
alerg fără să știu încotro te pot găsi,
printre cimitirele de Cuvinte,
ale Zorilor tot mai pustii,
ridicați de zmeiele Deșertăciunilor,
peste Cerurile Viselor noastre,
lovite din toate părțile,
de Furtunile Sentimentelor,
tot mai înegurate și reci,
care se ridică spre Nicăieri,
ucigând Zările Îmbrățișărilor,
în care ne pierdeam adeseori,
regăsindu-ne pe malurile unor Zâmbete,
ce s-au surpat în Neantul Uitării,
devenite acum,
Prăpastiile Disperărilor,
în care ne prăbușim continuu și azi.
De când ești Amintire,
mă cert cu Neantul,
până când Ceasurile Nopții se opresc,
lăsând în Calea lor,
colții însângerați de noi Zile,
ai Amintirii,
pe umerii căreia,
vreau în zadar,
să-mi vindec,
Rănile adânci ale Lacrimilor,
ce țin porțile deschise,
noilor Răsărituri de Plumb,
tăiate în carnea Gândurilor,
de Singurătatea,
obsedată într-atât,
de Eternitatea noastră de Clipă,
a Iubirii,
încât după ce a vânat-o,
prin Deșertul Inimii mele,
acum o arde pe rugul,
Deșertăciunii acestui Timp,
al Absurdului.
De când ești Amintire,
mă răzvrătesc la tot,
ce înseamnă Gând,
dorind să te am alături,
pe Orizontul Flăcărilor de Dor,
care te așteaptă,
încercând să-ți reaprindă,
Calea Stelelor Nemărginirii,
pentru a ți le așeza,
în părul despletit al Lacrimii,
pe fața căreia,
încă se mai prelinge,
Inima ta,
pe umerii căreia,
îmi rezemam,
întregul Adevăr Absolut,
care erai numai tu,
Iubire.
De când ești Amintire,
îmi doresc ca acest Destin al Despărțirii,
să nu-mi fi aparținut,
și atunci strig,
și alerg,
dar nu mă aude Nimeni,
fiindcă nu există un Spațiu,
încotro să merg,
să te pot întâlni,
în afară de mormântul rece,
al Amintirii,
acoperită cu lespedea de Piatră Amară,
a Neputinței,
pe fruntea căreia,
îți aprind mereu,
rămășițele Inimii mele,
ce-au mai rămas netopite,
de Focul norilor de plumb,
ai Singurătății,
unde au rămas alături de mine,
dar Eternitățile de Clipă,
ale Durerii.
De când ești Amintire,
vreau mai mult ca niciodată,
să te îmbrățișez,
să-ți cuprind Inima de Jar,
așa stins cum este acum,
Înger cu aripi frânte,
sculptat în marmura Destinului meu,
a cărui Lacrimă,
nu mai are puterea,
să te readucă,
din Moarte,
pe Cerul Respirației acestui Timp,
pe bolta căruia,
încă mai cade,
Steaua ta,
adânc în Sufletul meu,
mereu neîmpăcat,
și prăbușit la tălpile grele,
ale Norilor unor Decepții,
născuți dintr-un Cuvânt al Facerii,
ce nu a fost rostit niciodată,
pentru noi,
de către Dumnezeul,
care ne-a confiscat Iubirea,
pentru catedralele Lui de Păcate Originare,
ale căror pereți de Priviri Goale,
încă ne mai susțin Icoanele Suferințelor,
îndurate de către Despărțirea,
alături de care,
eram obligați să ne adăpostim,
Simțămintele Furtunilor,
ce încă mai clocotesc,
în venele Lacrimilor Viselor mele,
atât de îndurerate de tine.
De când ești Amintire,
vreau să mă revărs odată cu tine,
fluviu de Lumină Divină,
să-mi spăl în apele Vieții tale Veșnice,
fața Eternității de Clipă,
a Lacrimii,
pe care mi-ai dăruit-o,
devenind unica Speranță,
ce mi-a mai rămas,
ținută până acum,
de Cerurile Cuvintelor,
ce aveam să le mai rostesc vreodată,
Inimii de Adevăr Absolut,
al Îngerului tău Păzitor,
care mi-a înfiat Visele,
așa prăbușite cum sunt azi,
fiindcă m-a iubit,
la fel ca tine,
mai mult decât propriile sale Aripi,
dăruindu-mi Speranțele Eternității lui,
pentru a le așeza la tâmpla Inimii mele,
care te va aștepta mereu.