Atunci când Speranțele,
au crezut că și-au redescoperit,
Umbrele Amintirilor din Viitor,
care se răsfirau,
peste Fantomele Cuvintelor,
pe care ni le-am rostit,
pe Steaua Nemuririi,
Luminii Divine,
de unde am căzut,
în brațele perfide ale Întrupării,
din Depresia Absurdului,
de fapt au confundat,
cu ele,
Lacrimile de Vânt,
ale Disperării,
care ne bântuie,
Zilele fără adăpost,
cu Singurătatea de noi înșine.
Sensul versurilor
Piesa explorează deziluzia și confuzia resimțite atunci când speranțele sunt înșelate. Protagonistul realizează că ceea ce credea că este o redescoperire a fost, de fapt, o iluzie, confundând momentele de speranță cu lacrimile disperării.