Ploua cu Sentimentele din noi,
atât,
de tare,
încât până și acoperișurile Disperării,
au fost sparte,
lăsând să treacă Lacrimile curate,
ale Ochilor de Cer ai Iubirii,
pe fruntea Străinului nostru Subconștient,
care nu mai văzuse,
atât,
de multă Apă plină de Simțire,
niciodată până acum,
pe acest Tărâm al Absurdului,
din care să răsară Vise,
atât,
de strălucitoare,
precum cel al evadării din noi înșine,
încât până și Iluziile Vieții și Morții,
să orbească,
ascunse prin Întunecimile adânci,
ale Regretelor,
că au fost părtașe la,
atât,
de multă Durere,
pe care au împărțit-o acestui Univers,
ce până acum părea a fi al Nimănui.
Sensul versurilor
Piesa explorează un sentiment profund de durere și absurditate, sugerând o eliberare prin emoții copleșitoare. Metaforele ploii de sentimente și a viselor strălucitoare indică o dorință de evadare din suferință.