Aripi rătăcite,
de amintiri,
mai reușesc să zboare,
printre orizontul de plumb,
al privirii,
care se prăbușește,
pe asfaltul rece și negru al gândurilor,
unor cuvinte ale nimănui,
ce și-ar fi dorit,
atât de mult să fie rostite,
și nicidecum răstite,
de visele noastre,
prăbușite la tălpile indiferente,
ale iluziilor vieții și morții.
Aripi rătăcite,
ale florilor de lacrimi,
ce ni se preling,
pe obrajii de zăpadă ai zâmbetelor,
sculptate în gheața așteptării,
ce nu se va topi niciodată,
pe gerul de sfârșit de lume,
al singurătății,
întrupată în absurd,
care nu poate ști,
oricât de mult și-ar dori,
cum arată primăvara revederii,
în care să ne înflorească iarăși,
pașii fericirii,
în coloritul eternității de clipă,
a iubirii.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și singurătate, reflectând asupra amintirilor și viselor spulberate. Vorbește despre dorința de a regăsi fericirea și iubirea, chiar și în mijlocul deznădejdii. Este un cântec despre speranță și regăsire.