Soprano – Paranoia (Mi-Am Tras Norocul La Sorți)

Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.
Cu ochii-n becul stins privesc.
La ce vedeam odată într-o lume ce demult parcă s-a lăsat uitată.
Alearg singur printre amintiri. De ce te miri?
Când mă vezi că nu mă văd și mă regăsesc doar în priviri.
Am ochii tulburi, privirea-n jos și mă întreb de ce mă întrebi prea multe lucruri fără rost.
Am nopți-n spate și zile-n față, aș putea să am și-o viață, dar prefer să mă fac varză.
Cu toate astea mă simt perfect precum un antidot utilizat, dar fără efect.
Și zile trec și nopți mai vin și, deși sunt fericit, parcă încep să mă deprim.
Și mă enervez și mă deprim, și mă descarc, dar nu-mi revin.
Și mă privesc, dar nu mă văd, cu ochii plini de lacrimi râd.
Și n-am putut, dar aș fi vrut, vreau să vorbesc, dar rămân mut.
Nu vreau nimic din ce-am avut, n-am viitor, dar am trecut.
Când unii plâng fără lacrimi, dar alții doar în gând mai râd.
Și se fac că nu mai văd timpul pe lângă ei trecând.
Cu ochii-n ceas mereu detestând orice minut într-un vacarm dormind continuu, dar n-au mai visat demult.
10 mii de gânduri într-un gram de fericire. Poți trăi intens o clipă și să mori o veșnicie.
Poți s-o iei pe scurtătură când crezi că viața e prea lungă. Poți să te naști în timp de-o oră și să mori într-o secundă.
Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.
Orice pact este din start un adevăr denaturat, plecat din cap, ținut din suflet, te face doar pe loc uitat.
Și vrei să pleci, nu poți să mergi și te prefaci că nu-nțelegi că ți-ai scris singur până acum tot ce de-acum începi să ștergi.
Ai spus multe-ntr-un sfârșit, însă puțini te-au auzit, dar mai puțini au înțeles. Orice-nceput e un sfârșit.
Al tău, al lor, a tot ce-a fost și multe lucruri fără rost țin acum capul de afiș dintr-un trecut victorios.
Mereu, adesea, uneori cauți deșert, găsești comori, dezamăgit că ești fericit cu prea puțin dintr-un nimic.
Ai vrea să poți să vrei mai mult, puteai să știi, dar n-ai știut. Acum alergi, dar stând pe loc. Ce ghinion că ai noroc.
Să n-ai noroc de oameni buni și să renunți când încă-nduri, să te rogi când încă-njuri, muncești corect, dar încă furi.
Dormi inconștient, ești un întreg doar din frânturi și te trezești că-ți trăiești gândurile printre târâturi.
De-aia urăști ziua de mâine, dar te bucuri că-i azi, într-un final sperând să urci. Te mulțumești numai să cazi.
Și-ți arzi speranțe, vise, panicat urlând ceva cu gândul disperat că-ai vrea să te trezești altcineva.
Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.
Vreau să mă-mpac cu gândul, caci m-am pus rău cu celălalt, nu prin fapte sau prin vorbe, ci prin zâmbete deșarte.
Căci mai departe, mai aproape de ceea ce vedem, cât mai departe și prin viață naștem moarte, când reunirea ne desparte.
Când te distrezi plictisit, agonisești ce-ai irosit, căci folosești fără folos orice, chiar dacă n-ai nimic.
Și vrei să mori, dar crezi că-i prea puțin să uiți de suferință. Nu poți să faci recurs când viața îți dictează o sentință.
Poți să-ți iei gândul de la gânduri, să te apuci să furi în rânduri, să faci praf mii de idei, să-i dezgropi pe cei din scânduri.
Să-i ridici pe cei de jos, să nu mai fii cum ai mai fost, să-ți cauți un rost în viață doar ca să vezi că n-are rost.
Mi-am tras norocul la sorți, nu mi-a picat.
Ce ghinion că n-am putut să dau șpagă să am norocul tuturor.
Și de-aia mor, că nu pot să trăiesc așa cum îmi e voia.
Și nu știu sigur dacă am dat sau nu, în paranoia.